Istoria Japoniei
ca o poveste De la primele vase de lut de acum 14.000 de ani până în era Reiwa

Prolog

Înainte de primul capitol

Există povești care încep cu un rege și povești care încep cu o insulă. Povestea Japoniei începe cu o mână de pământ aruncată în ocean: patru insule mari — Honshū, Hokkaidō, Kyūshū și Shikoku — și alte câteva mii de insule mici, întinse pe mai bine de trei mii de kilometri, de la mările reci din nord până la recifele subtropicale din sud. Sub ele, patru plăci uriașe ale scoarței terestre se împing una într-alta fără să se înțeleagă niciodată. De aici, totul: munții, cutremurele, vulcanii, valurile.

Cineva a numit Japonia „un arc de insule așezat pe un inel de foc”. E o descriere corectă. Aproape trei sferturi din relief sunt munți; doar o cincime poate fi arată sau locuită. Oamenii s-au strâns, de-a lungul mileniilor, pe câmpiile înguste dintre mare și povârnișuri, în văi atât de închise încât fiecare și-a păstrat dialectul, obiceiul și mândria. Un sat de munte aflat la două zile de mers de capitală putea trăi, până acum un secol, fără să fi văzut vreodată un străin.

Și totuși, tocmai această țară fragmentată a ajuns una dintre cele mai unite societăți din lume. Aici stă una dintre marile tensiuni ale poveștii de față: insule care se despart și oameni care se leagă; o lume veche care se sparge și o altă lume care o adună la loc, de fiecare dată altfel.

Japonia este un loc în care totul se năruie și se reface neîncetat. Cutremurele dărâmă; oamenii reconstruiesc. Marile sanctuare shintoiste sunt demolate și ridicate din nou, la fiecare douăzeci de ani, din lemn nou, exact după același plan de acum treisprezece secole. Orașele ard; ele renasc cu alte străzi. Un imperiu se prăbușește într-o vară de august; douăzeci de ani mai târziu, trenul lui albastru aleargă mai repede decât oricare altul din lume. Dacă ar fi să alegem un singur fir pentru toată povestea japoneză, acesta ar fi: nimic nu durează, și totuși nimic nu se pierde.

Am scris povestea în șaisprezece capitole, în ordinea în care s-au petrecut faptele, pentru un cititor care nu știe nimic despre Japonia. Vei întâlni pescari din epoca pietrei care au făcut unele dintre cele mai vechi vase de lut din lume; o regină care a trimis soli la curtea Chinei acum optsprezece secole; călugări care au adus tehnologia continentală pentru un Buddha de bronz cât un bloc de locuințe; o doamnă de la curte care a scris primul roman al lumii; războinici care au pierdut un imperiu din cauza unui vânt; țărani ajunși stăpâni ai țării; o dinastie de shoguni care a închis o țară întreagă timp de două secole și jumătate; funcționari în redingote care au învățat să facă un stat modern în patruzeci de ani; și oameni obișnuiți care, într-o dimineață de august 1945, au văzut cerul schimbându-se.

De ce „ca o poveste”? Pentru că istoria Japoniei a fost scrisă, vreme de secole, exact așa: ca o poveste cu începuturi divine, cu eroi și trădători, cu morală. Primele cărți japoneze, Kojiki și Nihon Shoki, sunt cronici, dar se citesc ca un basm. Mi s-a părut firesc să urmez acest fir: datele și dovezile le găsești în note și în cronologia de la final, iar aici ele sunt puse la locul lor, în poveste.

Începe cu capitolul întâi