Când Buddha a trecut marea

Corăbiile care intrau în porturile din nordul insulei Kyūshū aduceau, de obicei, lucruri folositoare: orez, fier, țesături, meșteri care știau să ardă țigle. La mijlocul secolului al VI-lea au adus altceva. Solii regelui din Paekche, un regat de pe coasta vestică a peninsulei coreene, s-au înfățișat la curtea din Yamato cu o statuie de bronz a unui om așezat, cu ochii închiși, și cu suluri de text scris mărunt.

Darul era însoțit de o scrisoare, iar scrisoarea spunea că dintre toate învățăturile aceasta este cea mai bună și că cine o primește cu credință nu duce lipsă de nimic. Statuia și sulurile erau partea vizibilă. Partea care conta la curte era cealaltă: meșterii care veneau cu ele, portul prin care intrau și vorbele care se spuneau acolo.

Curtea a intrat în criză din pricina unei statui. Nu fiindcă ideile ar fi fost greu de priceput — foarte puțini le pricepeau —, ci fiindcă darul venea cu o întrebare de putere: cine se alege cu meșterii, cu scrisul și cu negustorii continentului. Cronica oficială a Japoniei, Nihon Shoki, scrisă un veac și jumătate mai târziu, așază sosirea în anul 552. Manualele japoneze de astăzi preferă 538. Înainte de orice dată oficială existau deja statui de Buddha în casele unor familii venite din peninsula coreeană. Nu un început absolut, așadar, ci un început cu acte: un rege trimite un dar altui rege, iar darul devine o chestiune de stat.

仏教Un dar scump de la Paekche

Șeful clanului Soga, Iname, a primit statuia și a așezat-o în casa lui, într-un mic sanctuar de lemn. Împotriva lui s-au ridicat imediat Mononobe și Nakatomi, familiile care trăiau din vechile ritualuri: dacă zeii locului se supără, cine răspunde? Cronica povestește ce s-a întâmplat mai departe: a venit o molimă, iar Mononobe no Okoshi a scos statuia, a aruncat-o într-un canal la Naniwa și a dat foc sanctuarului. Ciuma nu s-a oprit. Soga au scos statuia din apă și au ridicat alt templu.

De ce se certau atât? Pentru că în lumea clanurilor totul era legat: zeul protector al familiei, dreptul de a-l sluji, pământul care venea cu slujba, oamenii care lucrau pământul. Cei care vorbeau cu zeii țineau calendarul, binecuvântau recoltele și curățau curtea după morți. Un cult străin, cu preoți străini și cu meșteri străini, lovea exact în locul unde Mononobe și Nakatomi nu puteau ceda, fiindcă de acolo le venea averea. Soga, în schimb, controlau porturile și legăturile cu continentul; pentru ei, o religie care venea cu scris, cu medicină și cu meșteri era o afacere mai bună decât orice ogor. Mai era și o socoteală de familie: cine ține preoții noi ține și actele, iar actele, în veacul următor, aveau să hotărască cine stăpânește pământul.

Certurile dintre ujiUji (氏) — clanul. Unitatea de bază a societății din Yamato: o familie mare, cu zeul ei protector, cu meseria ei și cu oamenii care depindeau de ea. nu se rezolvau prin vot. În 585 a izbucnit din nou molima, iar în 587 lucrurile s-au tranșat pe câmp: Soga no Umako, fiul lui Iname, l-a înfruntat pe Mononobe no Moriya și l-a ucis. Odată cu el a căzut și opoziția religioasă. Câștigătorii au început să construiască: au chemat meșteri din Paekche și au ridicat primul templu adevărat din Japonia, la Asuka. De atunci, acoperișurile curții nu mai sunt de paie.

Lucrul a mers încet și scump. Fondarea templului din Asuka a început în 588, cu echipe trimise de regele din Paekche: dulgheri, făurari de țiglă, pictori. Cea dintâi clădire sfântă a fost gata după un an; clopotnița, după încă vreo zece; statuia mare de bronz a fost turnată abia în 609, de un meșter cu un nume de meserie, Kuratsukuri no Tori, adică Tori care face șei. Aici se vede limpede ce aducea buddhismul: nu o idee care plutește, ci un șantier. Iar pe aureolaAureola (kōhai) — discul de bronz așezat în spatele capului unei statui. Pe aureola statuii de la Asuka-dera sunt scrise, în caractere chinezești, numele oamenilor care au plătit-o: cel mai vechi text japonez păstrat. statuii au rămas scrise, pentru veacuri, numele celor care au plătit-o: cel mai vechi text japonez care s-a păstrat.

În 592, Soga no Umako a făcut pasul pe care nimeni nu îl mai făcuse: a pus pe tron o femeie din familia lui. Nu a fost o decizie de principiu, ci de socoteală — pe tron stătea cineva care îi datora coroana, iar curtea putea fi reorganizată liniștit. Pentru că oamenii care scriu legi au nevoie de un stăpân care semnează.

摂政Regentul de nouăsprezece ani

În 592, nepoata lui Umako a urcat pe tron. Suiko avea aproape patruzeci de ani și avea în spate un unchi care tocmai își omorâse stăpânul. A fost prima femeie care a domnit în nume propriu în Japonia. Un an mai târziu, lângă ea a fost așezat un tânăr de nouăsprezece ani, nepotul ei, care va rămâne în istorie cu numele de prințul Shōtoku.

Tânărul era un om de birou înainte de toate, iar biroul lui lucra după modele citite. Cronicile îl arată citind, întrebând, trimițând soli și adunând învățați din Coreea și din China; legenda l-a făcut, mai târziu, sfânt, autor de minuni și ctitor a patruzeci și ceva de temple, iar istoricii de astăzi se ceartă încă dacă nu cumva jumătate din portret a fost desenat de urmași. Titlul pe care îl poartă în manuale, sesshōSesshō (摂政) — regent care guvernează în numele unui suveran care nu poate domni singur: un copil, o femeie, un bolnav. Cuvântul se folosește și astăzi, pentru regenții din istoria modernă., este el însuși o prescurtare comodă. Cert este că în treizeci de ani de domnie s-au scris primele documente administrative, s-au trimis primele solii cu pretenții de egalitate și s-au început primele clădiri de piatră și țiglă în loc de paie.

Din biroul lui au ieșit lucruri mărunte care au schimbat totul. În 603 a împărțit dregătorii în douăsprezece trepte, marcate prin culorile bonetelor; rangul se dădea omului, nu familiei, iar un fiu de căpetenie fără merit rămânea jos. În 604 i s-a atribuit un text de șaptesprezece articole care cerea funcționarilor să respecte armonia, să asculte legea și să nu fure. În 607 a fost întemeiat la Ikaruga templul care se numește astăzi Hōryū-ji. Un incendiu l-a mistuit spre 670, clădirile au fost ridicate din nou, iar astăzi ele sunt printre cele mai vechi structuri de lemn care se mai țin în picioare pe pământ.

Suiko a domnit treizeci și șase de ani, mai mult decât orice împărat de dinaintea ei, și a murit la peste șaptezeci de ani, o vârstă pe care puțini supuși ai ei o apucau. Femeia care avea să domnească mai târziu sub numele de Kōgyoku era soția împăratului Jomei și mama prințului Naka no Ōe; între cele două domnii stătea o generație de bărbați care au încercat să le controleze pe amândouă și s-au înșelat (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 189–190, 203). Curtea avea, pentru prima dată, o mașină de administrație care mergea și fără război.

十七条Șaptesprezece articole

Textul care i se atribuie lui Shōtoku se deschide cu o propoziție care a ajuns, în Japonia, mai celebră decât orice articol de lege: pune armonia mai presus de orice, iar fără armonie nu ai cu ce să faci o treabă. Urmează șaisprezece articole care se adresează nu supușilor, ci funcționarilor: respectați cele trei comori — Buddha, legea, comunitatea călugărilor; judecați după dreptate, nu după interes; ascultați plângerile; nu mâncați singuri, la masă, rodul provinciei; alegeți oamenii după merit.

Forma acestor articole este ciudată pentru un cod: nu pedepsește nimic, nu prevede amenzi, nu are articole de procedură. Sunt sfaturi adresate cuiva anume, în stilul cărților chinezești de morală, iar cine le citea trebuia să știe deja ce înseamnă să fii funcționar bun. De aici pornește și cearta dintre istorici, care nu s-a terminat nici astăzi: unii văd în ele un text scris în 604, alții le așază mai târziu, în secolul al VIII-lea, când Nihon Shoki aduna tot ce putea pune pe seama unui principe ideal. Faptul că textul apare în cronică nu dovedește că era aplicat; faptul că a fost copiat și comentat veacuri la rând dovedește că a fost folosit. Pentru un stat care abia învăța să scrie reguli, un text despre cum să te porți la slujbă era mai util decât unul despre pedepse.

Rangurile și hainele au avut, practic, același scop. Codul celor douăsprezece trepte nu spune ce trebuie să faci, ci cum arăți în timpul ceremoniei: la culoarea bonetei se vedea, de la poartă, cine e mai sus. Ceremonia a devenit, în această epocă, limbajul administrației. Curtea stabilea ce se îmbracă la începutul anului, cum se intră în sala mare, cine stă în față, cine aduce darul și în ce ordine. Pentru un funcționar de provincie, o zi de ceremonie greșită putea conta mai mult decât o lună de socoteli.

遣隋使Scrisoare despre răsăritul soarelui

În 607, curtea a trimis la capitala dinastiei Sui un sol pe nume Ono no Imoko. Scrisoarea pe care o ducea începea cu o formulă care a făcut carieră: de la Fiul Cerului din țara unde răsare soarele către Fiul Cerului din țara unde apune soarele. Cronicile chinezești au păstrat formula în forma ei de cancelarie, cu tot cu sănătatea celui care o trimite; împăratul Yang al dinastiei Sui a fost iritat. Nu era o necuviință întâmplătoare: Japonia cerea să fie tratată ca egală, iar China avea un singur Fiu al Cerului. Anul următor, Imoko s-a întors cu o ambasadă chineză după el: la Yamato s-a văzut cât de jos stătea insula în rânduiala continentului.

Din drumurile acestea s-a învățat o lecție simplă: dacă vrei să fii luat în seamă pe continent, trebuie să arăți ca acolo. Solii care plecau nu erau curteni cu dare de mână, ci oameni tineri trimiși să învețe. Unii rămâneau ani întregi, se așezau la studii, treceau examene și se întorceau acasă cu biblioteci. Cei mai mulți, însă, nu se întorceau deloc.

Solii aceia, numiți mai târziu kentōshiKentōshi (遣唐使) — misiunile oficiale trimise în China dinastiei Tang, începând din 630. Cele de dinainte, spre dinastia Sui, se numesc kenzuishi., au plecat zeci de ani la rând. Nu erau vizite de curtoazie. Aduceau acasă cărți, calendare, hărți, rețete de medicamente, planuri de orașe și oameni care știau să le pună în practică. Drumul se făcea pe două sau patru corăbii de lemn, primăvara, când vântul bătea spre continent. Statisticile supraviețuirii sunt sumbre: din totalul celor care s-au îmbarcat în cele nouăsprezece misiuni trimise între 607 și 839, aproximativ o treime nu s-au mai întors acasă. Nu erau toți morți în luptă; erau înecați, bolnavi, rămași în China din voie sau fără voie.

Naufragiile nu erau excepții, ci parte din calcul. În 653, corabia care îl ducea pe Takada no Nemaro s-a sfărâmat în drum, aproape de insula Takeshima, iar oamenii de la bord s-au înecat; în alți ani, doar două vase din patru se întorceau, iar soarta celorlalte rămânea necunoscută la curte ani de zile. Misiunea din 733 a plecat cu patru corăbii; una s-a întors în 734, alta în 736, iar un magistrat al ei a ajuns acasă abia în 739. Misiunea din 777 a avut un final aproape de batjocură: toate cele patru corăbii s-au sfărâmat la întoarcere, iar solii s-au întors pe uscat, prin Coreea. Corăbiile nu erau făcute pentru larg; se țineau de coastă cât puteau, iar când vântul se întorcea, nu mai aveau unde fugi.

Povestea care rezumă totul este a unui tânăr cu minte bună, Abe no Nakamaro. A plecat în 717, la nouăsprezece ani, cu o misiune mare, împreună cu un viitor dregător de seamă, Kibi no Makibi, și cu un călugăr care avea să aducă de la Chang'an mii de suluri de cărți. Colegii lui s-au întors acasă; el a rămas, a trecut examenele de stat chineze, a intrat în slujbă și a ajuns funcționar al Imperiului Tang, cu un nume chinezesc. În 752 a încercat să se întoarcă. Corabia i-a fost aruncată de furtună pe coasta Annamului, în nordul Vietnamului de astăzi; a rătăcit, a fost dat dispărut, iar prietenul lui, poetul Li Bai, a scris un poem de jeluire pentru un om care trăia. A ajuns înapoi la Chang'an în 755, exact când izbucnea o revoltă care a pus stăpânire pe nordul Chinei; a mai slujit ca guvernator al Annamului, s-a pensionat și a murit în China în jurul anului 770, la șaptezeci și doi de ani, fără să-și mai vadă țara. I-a rămas un poem scris acasă, pe care Japonia l-a învățat pe de rost: privind cerul, se întreabă dacă luna care se ridică acum este aceeași pe care a văzut-o odinioară deasupra muntelui Mikasa, lângă Nara.

• 607Ono no Imoko merge la curtea Sui cu scrisoarea despre răsăritul soarelui.
• 608Se întoarce cu o ambasadă chineză; Japonia vede pe viu ierarhia continentului.
• 630Pleacă prima misiune spre dinastia Tang, după modelul celei din 607.
• 653O corabie de misiune se sfărâmă în drum spre continent; echipajul se îneacă.
• 717O misiune mare duce tineri la studiu la Chang'an. Printre ei, Abe no Nakamaro și Kibi no Makibi.
• 752Nakamaro încearcă să se întoarcă; furtuna îi aruncă corabia pe coasta Annamului.
• 777Toate cele patru corăbii ale misiunii se sfărâmă la întoarcere.
• 770Nakamaro moare la Chang'an, fără să-și mai vadă țara.

冠位十二階Cele douăsprezece bonete

În 603, curtea a împărțit dregătoriile în douăsprezece trepte: șase perechi, fiecare cu un nume mare și unul mic — virtute, omenie, politețe, credință, dreptate, înțelepciune —, fiecare pereche cu culoarea ei de bonetă. Nu știm astăzi cu precizie toate nuanțele, fiindcă nu s-a păstrat un tablou de culori, ci o listă de nume; dar ideea se înțelege dintr-o privire. La intrarea în sala mare, cine era mai sus se vedea de la poartă. Rangul se dădea omului, nu clanului, iar asta însemna că un fiu de căpetenie fără slujbă rămânea, în mod oficial, mai jos decât fiul unui funcționar harnic.

Pe hârtie, schimbarea era uriașă; în practică, familiile mari au găsit imediat portițe, fiindcă ele dădeau curții oamenii, banii și orezul. Rangul se pierdea la moarte, dar învățătura, legăturile și averile se moșteneau. Timp de câteva generații, fiul unui om cu rang înalt putea spera să ajungă la același nivel, iar fiul unui țăran, aproape niciodată. Statul centralizat pe care îl construia curtea avea nevoie de oameni care știu să scrie; și îi găsea, deocamdată, tot în aceleași familii.

大化Sânge pe pardoseala sălii

Soga au ținut puterea treizeci de ani, până când au comis greșeala fatală chiar în propriul palat. În 645, în sala mare, în timpul ceremoniei de primire a solilor coreeni, prințul Naka no Ōe și curteanul Nakatomi no Kamatari l-au ucis pe capul clanului, Soga no Iruka, chiar în fața împărătesei. A doua zi, tatăl lui Iruka a dat foc casei sale și s-a omorât, iar în aceeași învălmășeală au ars cronicile imperiale și cronicile provinciilor — între ele și istoria scrisă în 620 din porunca prințului Shōtoku împreună cu Soga no Umako, pe care istoricii o caută de atunci în zadar. Nihon Shoki așază incendiul în chiar ziua în care Soga no Emishi a fost zdrobit, iar istoricii notează, cu o bănuială greu de combătut, că mai degrabă învingătorii decât învinșii aveau interesul ca hârtiile acelea să dispară (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 38–39). Soga nu erau doar o familie de curteni ambițioși: țineau socotelile, legăturile cu continentul și pe oamenii care le știau. Odată cu ei a ars o parte din memoria scrisă a epocii, iar cronicarii de mai târziu — care scriau pentru învingători — au avut astfel teren liber.

Din lovitura de la curte a ieșit un program de stat, cunoscut drept Reforma Taika. S-a dat pentru prima oară un nume de eră — Taika, „marea schimbare” — și s-au numărat anii după el. S-au cerut registre de populație, împărțirea pământului după numărul de guri, impozite pe ogoare și pe țesături, provincii conduse de funcționari trimiși de centru. Planul se numește în manuale handen shujuHanden shuju (班田収授法) — împărțirea periodică a pământului aratabil oamenilor, după numărul de persoane din gospodărie. Teoria a fost aplicată parțial, cu mari întârzieri.. Pe hârtie, toți oamenii liberi deveneau supuși ai statului; în realitate, aplicarea a durat decenii, iar mari familii au găsit mereu portițe. Kamatari a primit pe patul de moarte, în 669, un nume nou de familie: Fujiwara.

戸籍Un sat, un ogor, un impozit

Ce însemna reforma pentru un țăran se vede cel mai bine într-un registru. Curtea a cerut ca fiecare gospodărie să fie înscrisă într-un kosekiKoseki (戸籍) — registrul de gospodării: numele fiecărui locuitor, vârsta, statutul (liber, dependent, rob) și cota de pământ. Japonia ține registre de familie, sub o formă sau alta, de atunci și până astăzi., cu numele oamenilor, cu vârsta și cu statutul lor: cine e bărbat în putere, cine e femeie, cine e bătrân, cine e rob. Primul recensământ serios s-a făcut în 670, iar registrul acela a devenit atât de important încât, un veac mai târziu, era încă folosit ca dovadă de origine. Cine apărea în el avea dreptul la pământ; cine nu apărea, nu exista.

Pământul se împărțea pe cap de om, cu o cotă pentru bărbat, una mai mică pentru femeie și una pentru robi. Dar nu se dădea ca avere: se dădea spre folosință, pe viață, iar la moarte se lua înapoi și se împărțea din nou, la următorul recensământ. Un ogor primit astfel venea cu o listă de obligații. O parte din recoltă se dădea ca soSo (租) — impozitul pe pământ, luat din recolta de orez. Alături de el stăteau yō, munca pentru stat, și chō, darea pe produse: țesătură, fier, pește uscat. Împreună formează „cele trei dări” ale epocii., adică impozit pe pământ; un bărbat în putere datora zile de muncă pentru stat — curățat de canale, reparat de drumuri, cărat de orez la depozitul provinciei — iar în locul zilelor se putea plăti cu țesătură; și mai era darea pe produse, care se plătea în mătase, cânepă, fier sau pește uscat, după ce creștea provincia. La toate acestea se adăuga o taxă de transport, pentru că orezul predat trebuia dus până la capitală.

Pentru un țăran, anul avea acum un calendar de hârtie peste calendarul orezului. Primăvara își lucra ogorul; vara mergea la muncă pentru provincie; toamna preda partea cuvenită și ducea restul la depozit; iarna torcea, țesea și plătea în țesătură. Mâncarea era orez amestecat cu mei, orz și leguminoase, fiert în terciuri, cu varză, ridichi, usturoi sălbatic, pește și alge; carnea se mânca rar, în mare parte din interdicții religioase și din lipsă de animale. Cămașa era de cânepă, vara, și de cânepă îndesită, iarna, cu paie în încălțări și cu o haină de blană ieftină dacă o avea. Casa era o groapă acoperită cu paie, cu vatra în mijloc și cu fumul ieșind prin acoperiș; focul era și bucătărie, și încălzire, și lumină. Vârsta medie la moarte se scurta cumplit din pricina copiilor: dacă un om trecea de zece ani, avea șanse rezonabile să ajungă la patruzeci sau cincizeci, dar mulți nu treceau.

Copiii se jucau, cum se joacă peste tot, cu ce se găsea: cu bețe, cu pietre aruncate într-un cerc tras în praf, cu păpuși de cârpă, cu cântece numărate. Un lucru se știe mai sigur decât altele: printre jucăriile copiilor din această epocă apar semințe de plante, ghinde și mărgele de lut ars, iar un astfel de colier de lut, găsit într-un mormânt de copil, se deosebește de podoabele adulților doar prin mărime. Statul nu avea încă școli pentru ei; scrisul se învăța la curte, la templu și în familiile care aveau nevoie de el, adică exact familiile care aveau să stăpânească veacurile următoare.

白村江Baekgang și războiul din casă

În 663, curtea a pierdut un război pe care nu și-l putea permite. Ca să salveze regatul Paekche, aliatul ei de veacuri, a trimis o flotă în Coreea; Tang și Silla au distrus-o la Baekgang. Japonia s-a retras de pe continent și nu a mai încercat, timp de nouă sute de ani, să lupte acolo. În loc de expediții, a ridicat cetăți de pământ în Kyūshū, a așezat străjeri pe coastă, a organizat focuri de semnalizare pe înălțimi și a cerut provinciilor din est să trimită oameni pentru pază. Frica de invazie a lucrat pentru centralizare mai bine decât orice edict: cetățile, drumurile și cazărmile se construiesc mai repede când cineva chiar așteaptă o corabie la orizont.

Apoi a venit războiul din casă. În 672, după moartea împăratului Tenji, fratele lui, Ōama, s-a ridicat împotriva fiului acestuia. Războiul Jinshin a ținut câteva săptămâni — din 24 iulie până în 21 august — s-a hotărât în est, la Mino, și a fost câștigat de Ōama, care a domnit ca Temmu. Oastea nu s-a strâns repede sub steagul lui Ōama: la început veneau doar cete mici, iar soarta războiului s-a hotărât în est. Cinci sute de oameni trimiși de guvernatorul provinciei Ise au închis pasul Suzuka, pe unde putea fi urmărit din capitală, iar alăturarea guvernatorilor din Owari și Mino i-a dat lui Ōama estul și nordul; lupta s-a dat pe poduri, la cotituri de râu și la bariere de drum, iar totul s-a decis în vreo trei săptămâni (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 219–220). Ōama a trecut cu oamenii lui prin munți, a pus stăpânire pe punctele de trecere spre est și a poruncit ca ai lui să poarte un semn roșu pe haină, ca să nu se bată între ei. Nepotul lui s-a înjunghiat pe un munte, lângă palatul pierdut.

Despre acest război avem o singură povestire amănunțită, și ea scrisă la porunca învingătorului. Cronicarii lui Temmu au scris Nihon ShokiNihon Shoki (日本書紀) — „Cronicile Japoniei”, terminate în 720, în chineză, în treizeci de volume. Sunt prima istorie oficială a țării și, în același timp, cel mai important document de propagandă al curții: pentru multe întâmplări dau două sau trei versiuni, puse una lângă alta., terminată în 720, adică la aproape cincizeci de ani după bătălii; în ea, tabăra nepotului este numită, pur și simplu, facțiunea nelegiuită. Cifrele, discursurile și gesturile vin toate din aceeași cancelarie, care avea tot interesul să arate că victoria a fost a dreptății. Nu înseamnă că totul e scornit; înseamnă că, atunci când citim ce a spus cineva pe câmpul de luptă, citim ce a vrut curtea lui Temmu să se spună. Tot lui Temmu îi datorăm și titlul de tennōTennō (天皇) — „suveranul ceresc”, titlul împăratului japonez. Primul domnitor pentru care folosirea lui este atestată în timpul vieții este Temmu; înaintașii au primit titlul retroactiv, de la cronicari., „suveranul ceresc”, pe care înaintașii lui l-au primit abia retrospectiv, de la cronicari.

A urmat o muncă de birou pe care nu o vedem în picturi: recensăminte, hărți de provincii, o culegere de legi, o echipă de cronicari, o listă de așezări și de hotare. În 694 curtea s-a mutat la Fujiwara-kyō, primul oraș japonez așezat pe o grilă dreaptă, după model chinezesc. În 701, funcționarii au terminat Codul Taihō, pus în aplicare un an mai târziu: pedepse, dregătorii, ranguri, impozite, provincii și districte, toate așezate în articole. Era primul ritsuryōRitsuryō (律令) — cuplul de coduri de tip chinezesc: ritsu, legea penală, și ryō, legea administrativă. De aici numele dat întregii epoci: statul care se conduce după aceste coduri. complet al Japoniei. Codul a fost revizuit în 718, iar versiunea aceea, numită Yōrō, a slujit ca model de organizare mai bine de un veac. Din Taihō s-au păstrat doar fragmente.

Ce făcea, concret, un funcționar de provincie? Ținea registrele satelor, supraveghea măsurarea ogoarelor, strângea impozitul și îl inventaria cu sigiliu, judeca pricinile mărunte, chema oameni pentru muncă, raporta la capitală o dată pe an și răspundea cu leafa pentru întârzieri. Era, în același timp, perceptor, notar, judecător de pace și diriginte de șantier; iar dacă provinciile dădeau cifre prea frumoase, exista întotdeauna posibilitatea ca registrele să fi fost rotunjite în folosul celui care le trimitea.

Un alt fel de oameni trăia pe aceleași drumuri: călugării. Un călugăr cu carte putea fi trimis la studii pe continent, unde stătea ani de zile; unul fără carte rămânea la templu, copia sutre, ținea evidența daniilor și primea oameni bolnavi. Mănăstirile aveau hambare, ateliere și oameni care depindeau de ele, iar curtea le folosea ca pe niște filiale ale administrației: acolo se scria, se socotea, se vindeca și se ținea minte. Drumurile către provincii erau astfel bătute de două feluri de călători care semănau mai mult decât ar fi recunoscut unul altuia: funcționari cu sigilii și călugări cu suluri.

伽藍Lemn, țiglă, bronz, fără cuie

Un templu din secolul al VII-lea nu era o clădire, ci un oraș mic închis cu zid de pământ. La mijloc stătea pagoda, cu cinci niveluri și cu un stâlp gros care cobora din vârf până în pământ, ca să oprească legănarea la cutremur; alături, sala mare cu statuia, unde se adunau oamenii; mai departe, sala de predică, clopotnița, depozitul de orez, locuințele călugărilor și baia. Totul se făcea din lemn, cu țiglă pe acoperiș și cu soclu de piatră sub stâlpi.

Lemnul se îmbina fără cuie. Meșterii ciopleau capetele grinzilor în chip de cârlig, de cioc sau de clește, și le loveau una într-alta până se strângeau; îmbinarea rămânea mobilă, așa că la cutremur clădirea se clătina și se așeza la loc în loc să plesnească. Stâlpii se ridicau pe pietre, ca lemnul să nu stea în umezeală. Țigla se așeza pe un strat de lut, bucată cu bucată, și cântărea cât un om; de aceea acoperișurile erau late și grele, iar streașina cobora adânc, ca ploaia să cadă departe de ziduri. Bronzul intra în statui, în clopote și în acele ornamente aurite de pe streașini. Niciun cui, nicio scoabă, nicio piuliță: doar lemn uscat, ales pe feluri de arbori, tăiat iarna, lăsat la zvântat ani de zile și cioplit de oameni care-și învățau meseria de la tați.

Un astfel de șantier avea nevoie de o armată: dulgheri, tâmplari de acoperiș, olari, zidari, pictori, tăietori de piatră, fierari, hamali. Cifrele nu ni s-au păstrat, dar se poate măsura nevoia de materiale: pentru un singur edificiu mare se tăiau mii de arbori din munții din apropiere, se ardeau mii de țigle, iar transportul lor cerea oameni și boi de la satele din jur. De aceea un templu al curții ajungea, pentru satele din împrejurimi, un fel de impozit cu alt nume: venea sub chipul evlaviei și se plătea în muncă.

Din toată această lume de lemn s-a păstrat, la Hōryū-ji, o sală și o pagodă care stau în picioare de peste treisprezece veacuri — cele mai vechi clădiri de lemn care se mai țin pe pământ, după cum spun astăzi aproape toate manualele. Istoricii artei se ceartă dacă părțile păstrate sunt cele ridicate înainte de incendiul din 670 sau cele construite imediat după el; dezacordul nu schimbă întrebarea mai importantă, și anume de ce au rezistat tocmai ele. Au rezistat fiindcă au fost reparate mereu, în bucăți mici, de generații de dulgheri care schimbau un stâlp, o țiglă, o grindă, fără să atingă restul.

官位Funcționari, districte, școli

Un stat nu se vede în bătălii, ci în listele de leafă. Curtea din Asuka și-a adunat instituțiile bucată cu bucată, iar fiecare bucată are un an al ei: în 603, cele douăsprezece trepte de rang; în 647 și în 649, încă două sisteme de ranguri, adăugate ca să încapă mai mulți oameni plătiți; în 664, porunca dată prințului moștenitor Ōama — viitorul Temmu — să sporească numărul rangurilor și să împartă căpeteniilor de clan săbii mari, săbii mici, scuturi și arcuri, după cât putea fiecare; în 671, împărțeala luată de la capăt, cu șaptezeci de funcționari din Paekche printre cei răsplătiți (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 200, 212–213). Rangul nu era o podoabă de perete: venea cu oameni, cu orez și cu dreptul de a intra într-o anumită haină în sala mare.

Sub ranguri stătea harta. Edictul celor patru articole, dat la începutul anului 646, a cerut ca oamenii să fie numărați și pământul măsurat: cincizeci de gospodării făceau un sat, cu o căpetenie care răspundea de semănat, de dudul din curți, de prins hoții și de strânsul dărilor. Tot atunci s-a hotărât cât e un tan — o bucată de treizeci pe douăsprezece pași — și cât se plătește pe el: doi snopi și două legături de orez, adică vreo trei la sută din recoltă. Lista dărilor din același edict merită citită ca o radiografie a grijilor curții: dare pe ogor, dare pe gospodărie, un cal la fiecare sută de gospodării — la două sute, dacă era cal bun —, sabie, armură, arc și săgeți de la fiecare om, o zi de muncă la cincizeci de gospodării în loc de una la treizeci și, pentru fiecare dregător mai sus de supraveghetor de district, o fată trimisă la curte, cu rațiile plătite de o sută de gospodării (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 199). Birocrația anului 646 avea deja un apetit pe care veacul următor l-a satisfăcut din plin.

Aici se vede și prețul învățăturii. În 646, prințul moștenitor a predat curții optzeci și una de moșii regale și cinci sute douăzeci și patru de oameni de meserie, cu explicația că, precum cerul nu are doi sori, nici țara nu are doi stăpâni (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 201). Nu multe căpetenii au făcut la fel. În schimb, la împărțeala rangurilor din 671 apar un vice-ministru al justiției venit din Paekche, un șef al învățământului — foarte probabil primul conducător al Biroului Universității, școala de stat înființată cam atunci —, patru specialiști în știință militară, doi medici, un cunoscător al clasicilor confuciani și un adept al filosofiei yin-yang (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 212–213). Școala de stat nu era, la origine, o școală: era un depozit de specialiști aduși de peste mare și plătiți cu ranguri, ca statul să aibă cu cine lucra.

渡来Oameni veniți de peste mare

Cel mai sigur lucru pe care l-a adus reforma nu a fost o lege, ci oameni. După ce Tangul a înghițit Paekche în 660 și Koguryŏ în 668, valuri de refugiați au trecut marea, iar cronicarii i-au numărat cu răbdare de scrib: în 665, un funcționar din Paekche a primit rang japonez, iar patru sute de oameni de rând au fost așezați în provincia Ōmi, se pare pe pământ nou, desțelenit pentru orez; în 666, alți două mii de bărbați și femei au fost împărțiți prin provinciile de est, cu cheltuielile de trai plătite de stat timp de trei ani; în 669 au sosit doi foști miniștri din Paekche cu peste șapte sute de oameni, așezați în districtul Kamo. Din Koguryŏ au venit mai târziu: cincizeci și șase de oameni în Hitachi, în 687, și încă o mie șapte sute nouăzeci și nouă în Suruga, în 716 (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 212). Cifrele acestea sunt doar cele scrise în cronică; cine a venit fără să fie înscris nu apare nicăieri.

Nu erau cerșetori. Erau, în bună parte, oameni cu carte și cu meserie, care știau că acasă nu-i mai așteaptă nicio slujbă: în 671, șaptezeci de funcționari din Paekche au primit ranguri japoneze, iar unuia dintre ei i s-a dat să scrie epitaful lui Kamatari (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 212). Tot ei au adus meșteșugul de a ridica ziduri de piatră: fortificațiile din Kyūshū și de la intrarea în Marea Interioară nu arată nicio tehnică pe care Coreea să nu o fi cunoscut mai demult (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 210). Cine vrea să știe cât de coreeană era cultura acestei epoci are un singur număr la îndemână: în 624, cele patruzeci și șase de mănăstiri ridicate în țară adăposteau o mie trei sute optzeci și patru de slujitori ai altarului — opt sute cincisprezece preoți și cinci sute șaizeci și nouă de călugărițe —, iar printre preoți coreenii erau la loc de cinste (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 176).

O parte din ce știm despre viața de atunci vine din hârtiile scrise de ei. Registrele de gospodărie cerute începând din 670 nu erau o curiozitate de cancelarie: ele hotărau cine plătește, cine merge la muncă și cine primește pământ, iar cine nu apărea în ele nu exista. Un recensământ nu schimbă un sat; doar îl face vizibil. Și, ca orice lucru făcut vizibil, satul a început să fugă: funcționarii se plâng an de an de oameni care își lasă ogorul și se mută în altă provincie, iar statul răspunde cu legi tot mai îngăduitoare — în 715, cu porunca prin care fugarul plătea dări în amândouă locurile; în 721, cu aducerea lui acasă pe drumuri; în 736, cu un registru special pentru cei care voiau să rămână unde ajunseseră (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 443–444). Statul care numărase oameni ca să-i impoziteze a ajuns să-i caute ca să aibă ce impozita.

刑罰Legea pe hârtie, legea pe uliță

Codurile acestei epoci s-au scris în trei rânduri: cel din Ōmi, terminat prin 668, cel de la Asuka Kiyomihara, din 689, și Taihō, gata în 701 și pus în aplicare un an mai târziu. Un amănunt pe care manualele îl trec repede, și asupra căruia cercetătorii insistă: Taihō se păstrează doar în fragmente, iar cercetătorii îl citează când ca fiind din 701, când ca fiind din 702 (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 395–396, 199). Ce se vede limpede din ce a rămas este că pedeapsa era, și ea, o socoteală de stat. Cele cinci trepte erau biciuirea, bătaia, munca silnică, exilul și moartea; cele opt crime grele — complotul, necredința față de stăpân și celelalte — loveau în rânduiala statului, nu în oameni. Peste toate stătea o ierarhie clară: cine avea rangul al treilea sau mai sus nu putea fi pedepsit nici măcar pentru ele; pedeapsa cu moartea nu o putea pronunța decât Consiliul de Stat; guvernatorul unei provincii, șefii celor două cancelarii și ministrul justiției nu puteau merge mai departe de exil, iar un supraveghetor de district nu putea trece dincolo de biciuire și bătaie (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 237). Legea era aceeași pentru toți; scara pe care se măsura, nu.

Impozitul, în schimb, se măsura pe pământ și pe om, și aici cifrele sunt mai limpezi decât orice discurs. Darea pe ogor era de cincisprezece snopi la un chō, adică între trei și cinci la sută din recoltă (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 431). Dările pe produse și plata în locul muncii se luau de la bărbații între șaptesprezece și șaizeci și cinci de ani, mai greu de la cei între douăzeci și unu și șaizeci, și se plăteau în mătase, cânepă, vopsele, lac, hârtie și sare; transportul până la capitală rămânea în seama celui care plătea (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 432). Munca pentru provincie era de cel mult șaizeci de zile pe an, redusă la treizeci în 757 — deși registrele arată că funcționarii se cam grăbeau să folosească oamenii și la treburi proprii. Armata lua, după Taihō, un om la patru bărbați în putere dintr-o gospodărie, iar după Yōrō unul la trei; recrutul își ducea de acasă hrana și armele, iar o poruncă din secolul următor avea să spună, cu o cruzime aproape liniștită, că o gospodărie este pierdută dacă unul dintre bărbații ei este luat în oaste (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 433). Străjerii de coastă, sakimori, plecau din provinciile din est pe termen de trei ani și ajungeau în Kyūshū; termenul nu era întotdeauna respectat, iar documentele din 738 vorbesc despre unități de vreo două mii trei sute de oameni (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 433).

Cine nu putea plăti, împrumuta. Statul împrumuta el însuși orez din hambarele provinciei primăvara, cu dobândă de cincizeci la sută la recoltă — o „pomană” care ajunsese să acopere cheltuielile administrației locale, iar dobânda s-a redus la treizeci la sută abia în 795. Negustorii și oamenii cu orez din sat cereau până la o sută la sută pe an (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 432). De aici înainte, istoria economică a epocii se poate povesti în două propoziții: unii au ieșit din datorii, alții și-au pierdut ogorul, iar statul a învățat să trăiască din dobânzi mai bine decât din recoltă.

寺院Un templu, o casă, o viață

Un templu nu era o clădire, ci o gospodărie. Iar cine lua o mănăstire în primire lua și obligații. După 645, curtea a pus la cârma templelor zece dregători călugărești, cu misiunea de a-i învăța și supraveghea pe toți ceilalți preoți, și a trimis lângă ei comisari și preoți superiori cu o fișă de lucru foarte concretă: să viziteze mănăstirile, să vadă în ce stare sunt preoții, călugărițele și robii, să socotească productivitatea ogoarelor mănăstirii și să raporteze tronului (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 390). Codul Taihō avea apoi o secțiune întreagă despre călugări: cine intră în rânduiala călugărească o face numai prin hirotonisire aprobată de stat, locuiește numai în templu și nu ține slujbe în afara lui; cele mai grele pedepse nu erau pentru hoție sau pentru beție, ci pentru preotul „particular”, pentru sihăstria fără aprobare, pentru cititul cărților de tactică militară și pentru averea strânsă prea mare (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 396). Statul nu se temea de credință; se temea de o credință care nu trecea prin cancelarie. În ochii curții, un preot fără autorizație era un funcționar fără sigiliu.

Pentru un om de la sat, toate acestea se vedeau altfel. El nu citea codul; se ducea la călugărul care știa descântece, la femeia care vorbea cu duhurile și la sanctuarul de la marginea pădurii. Curtea a răspuns cu ce știa: în 685, cu un an înainte să moară, Temmu a poruncit ca în fiecare provincie să se ridice paraclise, cu statui și cu suluri de sutre, iar în 694 împărăteasa Jitō a trimis câte o sută de copii ale Sutrei Luminii de Aur fiecărei provincii, cerând să fie citită în fiecare an, în prima lună (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 393–394). Era o religie administrată ca un serviciu public: citea cine trebuia, când trebuia, pentru binele statului.

Viața de zi cu zi se poate reconstitui, foarte aproximativ, din socoteli. Cercetările asupra gospodăriei obișnuite din epocă dau treisprezece oameni — cinci bărbați și șase femei peste șase ani, plus doi copii mici —, iar cota de pământ a unei asemenea familii ajungea la optsprezece tan, adică un chō și opt tan: doi tan pentru fiecare bărbat, un tan și o treime pentru fiecare femeie. Un ogor bun dădea cinci sute de snopi la un chō, cam o mie opt sute de litri de orez; unul mijlociu, patru sute. Socoteala care urmează este cea mai sumbră din toată epoca: din cei opt sute zece snopi ai unei gospodării medii, treizeci și șase se duc pe sămânță și douăzeci și șapte pe dări, iar ce rămâne — șapte sute patruzeci și șapte de snopi, adică vreo două mii șase sute optzeci și nouă de litri — nu ajunge ca să țină în viață treisprezece oameni un an întreg. De aceea, arată socotelile, oamenii își rotunjeau venitul din împrumuturi, din mei, orz și grâu pe pământ slab, din pescuit, din lemn și din vânat (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 423–425).

Casa se potrivea cu socoteala. Arheologii au săpat, la marginea de nord a Tōkyō-ului de astăzi, cincisprezece locuințe din secolul al VII-lea sau al VIII-lea, cu suprafața între șapte metri pătrați și jumătate și treizeci și trei, în medie șaisprezece — exact cât pentru o familie de nouă persoane, mărimea obișnuită a familiei de atunci. Fiecare avea un cuptor zidit în perete, semn că era folosită de o singură gospodărie (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 428). Boala era un fapt de viață, nu o pedeapsă: cronica de la curte notează recolte proaste ba într-o provincie, ba în alta, aproape în fiecare an, iar foametea și epidemiile au umplut drumurile de oameni plecați de acasă (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 425, 443).

La sfârșitul acestui drum, curtea avea un cod, registre, o grilă de oraș, o rețea de temple și o clasă de funcționari care știa să scrie. În 710 a luat toate acestea și s-a mutat într-un oraș nou, construit de la început, cu străzi drepte ca o riglă: Nara. Cu ea s-au mutat sulurile, registrele, statuile, sigiliile și oamenii care știau să le folosească.