Capitala de la Nara

În 710, curtea Japoniei s-a mutat într-un oraș care fusese câmp cu un an înainte. Nu crescuse, nu se întinsese, nu se apărase singur: fusese trasat. Inginerii au bătut țăruși, au întins funii, au săpat șanțuri de hotar și au împărțit pământul în pătrate egale, despărțite de străzi drepte ca o riglă. La capătul de nord stătea palatul, înconjurat de ziduri de pământ; de la poarta lui de sud pornea un bulevard lat care tăia orașul în două și nu se oprea până la marginea de jos, unde se deschideau drumurile spre provincii.

Orașul se numea Heijō-kyōHeijō-kyō (平城京) — „capitala citadelei de la Heijō”, numele oficial al orașului pe care astăzi îl numim Nara. A rămas capitala Japoniei timp de șaptezeci și patru de ani. și era copia unui vis chinezesc: Chang'an, orașul dinastiei Tang, cel mai mare din lume pe atunci. Japonezii l-au luat cu totul — grila, piața, palatele, birourile — cu o singură deosebire: n-au ridicat ziduri de apărare. Statul care se așezase acolo nu se temea de dușmani din afară. Se temea de propria lui provincie.

平城京Orașul desenat cu funia

Un oraș nou însemna putere nouă. Funcționarii din cele opt ministere ale codului nu mai lucrau printre templele clanurilor, ci într-un cartier al administrației, unde fiecare dosar avea raftul lui. Provinciile trimiteau la Nara orez, țesături, fier, lemn și oameni pentru muncă; tot acolo ajungeau, o dată pe an, rapoartele guvernatorilor. Drumurile care legau capitala de cele șapte regiuni ale țării fuseseră trasate cu aceeași grijă ca străzile orașului.

Orașul era o tablă de joc. Se întindea cam patru kilometri și jumătate de la est la vest și cam cinci de la nord la sud, împărțit în cartiere dreptunghiulare, iar cartierele în blocuri de case; bulevardul central avea vreo șaptezeci de metri lățime, adică destul cât să încapă, umăr la umăr, o procesiune de curte cu cai, care și portantine. Reședințele mari aveau grădini interioare ocrotite de ziduri de pământ bătut, cu poartă de lemn și acoperiș de șindrilă; casele oamenilor de rând erau colibe semiîngropate, cu vatra în mijloc. Un oraș de funcționari nu este un oraș de oameni bogați: este un oraș de oameni cu acte. Populația se socotește astăzi la vreo două sute de mii de locuitori — de trei ori cât capitala de dinainte, Fujiwara — și cam un sfert din suprafața Chang'anului, orașul de 1,2 milioane de suflete; socoteala are marjă mare de eroare, fiindcă recensămintele numărau contribuabili, nu suflete (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 244).

Pentru hrană și pentru schimb, orașul avea două piețe — una la est, una la vest — deschise între anumite ceasuri și supravegheate de funcționari care cântăreau, măsurau și luau taxa. Pe acolo intrau în oraș legume, pește, sare, unelte, ceai de ierburi și mătase, aduse de negustori, de călugări și de oameni care veneau cu corăbii pe râuri până aproape de ziduri. Fără port la mare, Nara trăia din râuri și din drumuri; de aceea canalul, podurile și podișcile de lemn care țineau malurile erau o chestiune de interes public, discutată la fel de serios ca impozitul.

Viața dinăuntru nu semăna însă cu cea din hârtii. Curtea avea câteva mii de oameni cu rang, iar restul orașului trăia din meșteșuguri, din piață și din slujbe la mari. Casele funcționarilor mici se înșirau pe ulițe înguste, cu pereți de scândură și acoperiș de paie; vara era suportabil, iarna vântul intra pe sub streașină, iar singura încălzire serioasă era o vatră în groapă, cu jarul ținut sub cenușă peste noapte. Se mânca de două ori pe zi, la ore fixe, ca la slujbă: orez sau un amestec de orez cu mei, supă de pește sau de legume, murături, alge, iar la ocazii carne de mistreț sau de cerb, vânată în munți. Sake-ul curgea la ceremonii și se vindea în piețe; un funcționar fără bani îl înlocuia cu un terci de orez lăsat să dospească, pe care îl bea repede, înainte să se strice de tot.

În afara grilei, în sate, lumea mergea mai departe pe obiceiuri vechi, cu căpetenii locale — satoosaSatoosa (里長) — căpetenia de sat, un localnic cu avere, pus de administrație să strângă impozitul și să răspundă pentru cei din satul lui. Nu era funcționar plătit, dar răspundea ca unul. — care strângeau impozitul și-l predau mai departe, păstrându-și partea. Un recensământ nu schimbă viața unui sat: o așază doar în acte, ca pe o socoteală.

戸籍Registre, acte, pedepse

Statul de la Nara a lăsat în urmă o hârtie pe care nu o lasă de obicei imperiile: documentele de zi cu zi. Registrele de gospodării, lista ogoarelor, catastifele de impozit, chitanțele de orez și tăblițele de lemn pe care se nota, în grabă, ce s-a predat și ce s-a amânat. Din aceste resturi se vede cum arăta, în practică, o administrație care funcționa cu câteva mii de oameni și cu foarte multă cerneală. Cea mai bună parte din ce știm despre ea nu vine din cronici, ci dintr-o altă cronică, Shoku NihongiShoku Nihongi (続日本紀) — „Cronicile Japoniei, continuarea”, terminate în 797: patruzeci de volume despre anii 697–791. Pentru epoca Nara sunt ochii și urechile noastre, cu toate că sunt ochii curții., în care funcționarii au notat, an de an, și lucrurile mărunte.

Un kosekiKoseki (戸籍) — registrul de gospodării, alcătuit la fiecare șase ani în epoca Nara: numele fiecărui membru, vârsta, statutul și cota de pământ. Din el se trăgeau impozitele, munca și dreptul la ogor. de provincie se scria pe suluri, cu rânduri pe gospodării, iar în dreptul fiecărui om: numele, vârsta, relația cu capul familiei, statutul (liber, dependent de o casă mare, rob) și, uneori, o notă despre boli sau infirmități. Pe temeiul acestor suluri se hotărau trei lucruri care decideau viața unui sat: cine plătește, cine merge la muncă pentru stat și cine primește pământ. Cine nu era în registru nu exista; cine era înscris greșit plătea ani de-a rândul pentru o greșeală făcută de un scrib.

Pe lângă registre, statul avea nevoie de acte. Un act însemna, în primul rând, un sigiliu: fără el, o hârtie nu era o dovadă, iar un funcționar care pierdea sigiliul avea necazuri mari. De aici ritualul întregii birocrații: se scria frumos, se citea cu voce tare, se închina, se însemna cu sigiliu, se copia în registru, se preda curierului. Un curier pe drumul de provincie purta un baston de identificare și cutii de lemn lacăt; hanurile de drum erau obligate să-l primească, iar dacă întârzia, termenul se socotea în zile de muncă pierdute.

Pe tăblițele de lemn păstrate se vede cum arăta, în fapt, această hârțogăraie. Sunt chitanțe pentru saci de orez predați la depozit, cu numele satului și data; sunt etichete legate de baloturi de țesătură, ca să se știe a cui e darea; sunt liste de oameni chemați la muncă, cu câte zile a lipsit fiecare; sunt socoteli de datorii, cu cifre tăiate și scrise din nou; sunt bilete de la un birou la altul, uneori enervate, fiindcă un dosar nu ajunsese la timp. Niciuna dintre ele nu a fost scrisă pentru posteritate. Tocmai de aceea spun mai mult decât o cronică: o cronică este o poveste aranjată, o chitanță este o urmă de om obosit.

Și pedepsele erau pe măsura birocrației. Codul pedepsea cu bătaia sau cu exilul furtul, falsul și trădarea; dar pedepsea la fel de serios și lucrurile care stricau socotelile statului: nepredarea orezului, întârzierea raportului, darea de cifre mincinoase. Unui funcționar i se putea lua rangul, leafa pe câteva luni sau chiar slujba, iar pedeapsa cea mai grea pentru un funcționar nu era bătaia, ci rușinea de a fi scos din lista celor care au dreptul să poarte bonetă colorată. Statul care număra oameni pedepsea, în fond, la fel cum socotea: în unități de orez și de zile.

Cine trăgea folosul din toate acestea? Nu țăranul, care plătea, și nu întotdeauna curtea, care cheltuia. Folosul cel mai sigur îl trăgeau familiile care știau să scrie, fiindcă ele dădeau scribii, iar scribii țineau registrele. Un stat cu hârtii este, întotdeauna, un stat al celor care știu să le citească.

古事記Mitul trecut pe hârtie

Statul avea nevoie de acte, iar cel mai important act era originea. În 712, la porunca împărătesei Genmei, un funcționar pe nume Ō no Yasumaro a pus în scris poveștile pe care le știa pe de rost un recitator de la curte, Hieda no Are. Cartea se numește Kojiki, „însemnări despre fapte vechi”, și începe cu zeii: lancea, insulele, Amaterasu, coborârea nepotului ei pe pământ și, la capăt, un fir de descendență care ajunge exact la familia aflată pe tron. Prefața notează un amănunt care spune totul despre cum se lucra atunci: Are avea douăzeci și opt de ani când a fost pus să recite.

A urmat un val de hârtie. În 713, curtea a cerut fiecărei provincii să trimită un raport despre numele locurilor, despre produse, drumuri și legendele bătrânilor; aceste fudokiFudoki (風土記) — descrieri ale provinciilor, alcătuite la porunca curții din 713. Din ele s-a păstrat complet doar cel al provinciei Izumo. sunt primul inventar al țării. În 720, o echipă condusă de prințul Toneri a terminat Nihon Shoki, o cronică în treizeci de volume, scrisă în chineză, cu mai multe versiuni pentru aceleași întâmplări. Kojiki și Nihon Shoki se contrazic în destule locuri. Tocmai de aceea istoricii le citesc împreună: acolo unde dau versiuni diferite, se vede mâna celui care a aranjat povestea.

万葉Poezii de la soldați și țărani

În același secol s-a adunat cea mai mare culegere de poezie veche japoneză, Man'yōshū: douăzeci de volume și peste patru mii cinci sute de poezii, scrise cu caractere chinezești folosite fonic. Ultimul poem care poate fi datat este din 759. Culegerea nu este o antologie de curte: printre poeții ei sunt funcționari, călugări, femei de la palat, dar și țărani, cerșetori și sakimoriSakimori (防人) — străjeri ai coastelor, recrutați mai ales din provinciile din est și trimiși în Kyūshū pe termen de câțiva ani. Poeziile lor sunt printre cele mai mișcătoare din culegere. trimiși să păzească țărmurile din Kyūshū, departe de casă, ani de zile.

Existența acestor glasuri spune ceva despre epocă. Un stat care recrutează, impozitează și mută oameni creează, fără să vrea, oameni care au ce povesti. Unul dintre poeții culegerii, Yamanoue no Okura, care fusese trimis ca sol în China și ajunsese funcționar prin provincii, a scris despre sărăcie fără să o împodobească; în alte versuri, el spune lucrul pe care orice părinte îl știe: că argintul, aurul și pietrele scumpe nu se compară cu un copil. Poezia aceea — a cincea carte, poemul 803 — e încă predată în școli. Iată o versiune românească a ei:

Argint, aur, nestemate — la ce bun toate?
Ființă mai de preț ca un copil nu este.

În paralel, lumea cultivată scria în chineză: în 751 apare Kaifūsō, o culegere de poezie în limba chineză semnată de prinți și de curteni. Japonia avea, pentru o vreme, două literaturi paralele — una oficială și străină, alta locală și în plină formare. Iar între ele curgea o muncă de uriaș: a scrie o limbă fără alfabet cu ajutorul unor caractere care însemnau cu totul altceva. Fiecare poem din Man'yōshū este, în fond, o performanță tehnică de oameni care se descurcau cu ce aveau.

De ce contează pentru noi? Pentru că în aceste poezii răzbate o lume pe care cronicile nu o arată. Un străjer din est, dus departe de casă, nu scrie despre virtutea împăratului; scrie despre drum, despre părinți, despre frica de a nu-și mai vedea copiii. Un funcționar în provincie scrie despre munte, despre bătrânețe, despre un pahar de sake. Iar un om sărac, în versurile lui Okura, povestește cum stă întins pe paie ude, cu gâtul uscat, în timp ce vecinii lui mai norocoși își încălzesc casa. Culegerea nu este o frescă veselă. Este, mai degrabă, jurnalul unei țări care se mută dintr-un loc în altul și învață să spună ce simte.

疫病Boala care a golit satele

Între 735 și 737, Japonia a trecut prin cea mai grea catastrofă din istoria ei scrisă până atunci. VariolaVariola (hōsō) — boală virală foarte contagioasă, eradicată la nivel mondial în 1980. În Japonia secolului al VIII-lea, izbucnirea din anii Tenpyō este socotită cea mai mare catastrofă epidemiologică din istoria țării. a intrat prin Kyūshū și a urcat spre est. Nu existau leacuri, nu exista imunitate, iar morții s-au numărat pe sate întregi. Estimările istoricilor urcă spre o treime din populație: unii cercetători socotesc că în acei doi ani a murit cam o treime din întreaga populație a țării (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 251), în timp ce socotelile făcute pe evidențele fiscale ale vremii dau cifre ceva mai mici; dezacordul n-a fost lămurit nici astăzi, iar în unele regiuni proporția a fost limpede mai mare. La curte, hotarul se vede exact: până în luna a opta a anului 737 muriseră zece dregători de rangul al patrulea sau mai sus, între ei toți cei patru frați Fujiwara (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 251). Preludiul a fost aproape banal: în august 735, boala apare la Dazaifu, în nordul insulei Kyūshū, adusă, spune tradiția, de un pescar aruncat de furtună pe coasta coreeană — iar cercetătorii notează doar zvonul vremii, că boala ar fi venit cu o corabie din Silla (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 250). Anul următor, o echipă de funcționari care trecea prin Kyūshū în misiune s-a îmbolnăvit, s-a întors la capitală și a dus boala cu ea. Nu era răutate, era program de lucru.

Recolta a căzut, fiindcă oamenii bolnavi nu sapă canale și nu prășesc orezul; satele s-au golit, oamenii au fugit din locurile cu morți, iar statul a rămas cu registre pline de nume care nu mai plăteau nimic. În august 737, curtea a acordat scutire de impozite pentru toată țara — o măsură pe care o luase, până atunci, doar pe bucăți de provincie. La curte, boala a lovit exact acolo unde conta: cei patru fii ai lui Fujiwara no Fuhito, stâlpii familiei, au murit toți în 737. Un vacuum de putere s-a deschis în câteva luni, iar în locurile rămase libere au urcat rivalii lor, începând cu Tachibana no Moroe.

Oamenii au făcut ce făcuseră dintotdeauna: au cerut ajutorul zeilor și al lui Buddha. S-au citit sutre, s-au făcut danii, s-au ridicat statui, iar în case au început să circule amulete și descântece. Curtea a făcut și ea ce știa: în martie 737 a poruncit ca în fiecare provincie să se facă trei statui de Buddha — un Shaka și doi bodhisattva însoțitori — și să se copieze zece secțiuni din Sutra Lotusului (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 399). Se vede, în rândurile rămase, un efort de a găsi o vină: cine a supărat cerul? Curtea nu a răspuns niciodată limpede, iar istoricii de astăzi scriu că împăratul Shōmu s-a simțit personal răspunzător de catastrofă — un lucru pe care nu-l spune nicio cronică în aceste cuvinte, dar care se citește în felul în care a cheltuit, de acolo înainte, tot ce avea statul. Din acel an de molimă se trage hotărârea care a schimbat fizionomia orașului Nara: un templu și o statuie cât un stat întreg.

După anii aceia, curtea a avut de furcă și cu urmările de lungă durată. Satele rămase fără brațe nu mai lucrau toată suprafața, iar pământul părăsit a devenit o problemă de stat: registrele arătau ogoare care nu mai produceau nimic, iar ogoarele fără oameni nu plătesc impozit. Autoritățile au încercat să-i readucă pe fugari la pământ și, după câțiva ani, au început să împartă pământ cu drept de folosință pe termen lung, ba chiar să-l dea celui care îl lucrează, ca să-l scoată din nelucrare. Statul care numărase pământul ca să-l împartă ajunsese să-l dea pe nimic, numai să aibă de unde strânge dări. O altă boală, cu alt nume, avea să treacă prin țară la fiecare generație; doar că, după ce o molimă ucide o treime din oameni, boala obișnuită nu mai sperie pe nimeni.

大仏Marele Buddha de bronz

Împăratul Shōmu a răspuns așa cum răspundea statul de atunci: cu religie și cu administrație în același act. În 741 a poruncit ca fiecare provincie să aibă templul ei, kokubunjiKokubunji (国分寺) — templul provincial poruncit în 741, cu o pagodă cu șapte niveluri, călugări ținuți de stat și exemplare din sutra care ocrotea țara., și o mănăstire de călugărițe. Apoi a jurat ceva mai mare decât atât: o statuie de bronz a lui VairocanaVairocana (Dainichi Nyorai în japoneză) — Buddha al luminii universale, în tradiția Kegon. Statuia lui de la Tōdai-ji este, și astăzi, una dintre cele mai mari din Japonia., Buddha luminii care ajunge în toate colțurile lumii. Lucrul la turnare a început în 747, într-un atelier ridicat în curtea viitorului Tōdai-ji. Călugărul Gyōki, care cutreierase decenii la rând satele, săpând fântâni și clădind poduri, a strâns danii de la oameni simpli. Aurul pentru aurire a venit în 749 din nord, din provinciile cucerite recent — atât de important a fost, încât curtea a schimbat numele erei ca să-l sărbătorească.

Cifrele spun mai mult decât orice descriere. Pentru turnare s-au folosit, după socotelile păstrate, aproape cinci sute de tone de cupru, peste opt tone de cositor, două tone și jumătate de mercur și patru sute patruzeci de kilograme de aur. Cositorul se punea în amestec ca bronzul să curgă mai ușor în tipar; mercurul se amesteca cu aurul până se făcea o pastă, se întindea pe suprafața statuii, iar la încălzire mercurul se evapora și rămânea foița de aur — o operație pe care cei care o făceau o plăteau, foarte probabil, cu sănătatea. Statuia a fost turnată în mai multe etape, de jos în sus, într-un șanț de turnare săpat în jurul unui schelet de lemn și lut. Cifrele nu se potrivesc însă de la un inventar la altul: cercetătorii, care se sprijină pe documentele păstrate la Tōdai-ji, dau pentru cupru trei sute treizeci și opt de tone (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 256) — altă socoteală decât cele aproape cinci sute de tone de mai sus, semn că nici registrele de șantier nu se potriveau între ele, ceea ce, la o lucrare de doisprezece ani, nu miră pe nimeni. Înălțimea ei se socotește la aproape șaisprezece metri (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 244, 256). Ea există și acum, dar nu este cea de atunci: clădirea a ars în 1180, în războaiele dintre Taira și Minamoto, apoi din nou în 1567, în vremea războaielor civile; ce se vede astăzi la Tōdai-ji este o statuie reparată de mai multe ori și o sală ridicată în 1709, mai mică decât cea din secolul al VIII-lea.

La ceremonie au venit, în 752, călugări și soli din China, din Coreea și din Asia Centrală. A fost o adunare de oameni care vorbeau limbi care nu se înțelegeau între ele, strânși în fața aceleiași statui. Ceremonia a costat, la rândul ei, cât o provincie: daruri, haine de ceremonie, mese, cai și o listă lungă de oameni care trebuiau primiți după rang. Iar la capătul ei, socotelile au rămas cu găuri. Unii istorici scriu, fără să se poată dovedi, că statuia a secătuit vistieria; ce se poate dovedi este mai puțin spectaculos și mai convingător: curtea a amânat plăți, a cerut provinciilor contribuții suplimentare și, un timp, a plătit oamenii în țesătură și în orez, nu în bani.

Marele Buddha a fost, totuși, doar vârful unei activități de șantier care a ținut toată epoca. În jurul palatului s-au ridicat temple mari, fiecare cu sala lui de aur, cu pagoda lui și cu zid de pământ împrejur; cel mai înalt dintre turnuri, cel cu șapte niveluri, se ridica deasupra orașului ca un catarg. Curtea a strâns la Nara ateliere de turnat clopote, de tăiat lemn, de țesut și de copiat suluri; un templu mare avea, pe lângă călugări, slujitori, bucătari, dulgheri, grădinari și hamali care cărau apă. Orașul celor două sute de mii de locuitori trăia, într-o măsură greu de socotit astăzi, din construcții sfinte.

正倉院Depozitul de pe Drumul Mătăsii

Din acel secol a rămas, la Tōdai-ji, un depozit de lemn ridicat pe stâlpi înalți: Shōsōin. Clădirea este simplă și genială: un hambar pe picioare, cu pereți de brad, cu acoperiș greu de țiglă și cu aerul circulând pe dedesubt, ca umezeala să nu urce înăuntru. Nimeni nu a locuit acolo și aproape nimeni nu a intrat, vreme de nouă sute de ani.

Acolo s-au păstrat lucruri care nu aveau cum să ajungă în Japonia: un vas de sticlă tăiată în fațete, făcut în Iranul sasanid, cu o mie de ani înainte să priceapă cineva de unde venea; mătăsuri chinezești; lemn de parfum din sud; instrumente muzicale, printre care un biwaBiwa (琵琶) — instrument cu coarde, înrudit cu lăuta, cântat la curte. Exemplarul cu cinci coarde de la Shōsōin este decorat cu sidef și lemn de santal și este una dintre cele mai prețioase piese păstrate acolo. cu cinci coarde, împodobit cu sidef și lemn de santal; medicamente și mirodenii aduse din Asia de Sud-Est; unelte de scris, jocuri de masă, săbii. După moartea împăratului, în 756, o parte din averile lui au fost dăruite templului, iar obiectele acelea au rămas în întuneric, ferite de umezeală și de mâini, doisprezece veacuri.

Ce spune acest depozit despre epocă? Că Nara nu era un capăt de lume, ci unul dintre punctele de debarcare ale unei rețele. Lucrurile călătoreau pe Drumul Mătăsii nu fiindcă cineva le comandase, ci fiindcă treceau din mână în mână, de la negustor la sol, de la sol la templu, de la templu la împărat. Un vas de sticlă ajuns din Persia în Japonia secolului al VIII-lea nu dovedește un comerț direct: dovedește o înlănțuire lungă de oameni care au crezut că merită să care un lucru frumos foarte departe.

神仏Amuleta, kami și Buddha în aceeași curte

Se poate citi istoria molimelor, în Japonia, fără să citești o cronică: numele erei se schimba după o boală, o secetă, o cometă sau o moarte în familia imperială. Un an bun primea un nume bun, iar o catastrofă însemna, de obicei, un nume nou și un început simbolic de la zero. Administrația își socotea anii cu un calendar care fugea de ghinion.

Religia de zi cu zi nu semăna cu teologia de la curte. Într-un sat, omul bolnav nu citea tratate: mergea la călugărul care știa descântece, la femeia care vorbea cu duhurile, la sanctuarul de la marginea pădurii sau la templul care se ridicase lângă el. În casă ținea o amuletă primită la o sărbătoare, o bucată de hârtie cu un nume sfânt, un pumn de sare și o ramură verde. Curtea încuraja toate aceste obiceiuri, fiindcă un om care se roagă este un om care plătește.

Zeii locului și Buddha nu s-au certat niciodată cu adevărat, în mintea oamenilor. Se spune că, atunci când se ridica statuia cea mare, călugărul Gyōki s-a dus la sanctuarul din Ise, s-a rugat șapte zile și șapte nopți, până când zeița a rostit un răspuns: Buddha al luminii și soarele nu se contrazic, dimpotrivă, unul o arată pe cealaltă. Povestea este o legendă, dar spune exact ce s-a întâmplat în practică: în curtea aceluiași templu s-au așezat, alături, o poartă de sanctuar și o statuie de Buddha, iar oamenii treceau prin amândouă la rând. Această conviețuire — zeii locali și Buddha în același loc, uneori chiar socotiți una și aceeași ființă sub două chipuri — a ținut mai bine de o mie de ani.

遷都Fuga de templele din Nara

Marele Buddha a costat mai mult decât putea statul să plătească, iar în anii care au urmat, curtea a descoperit un efect neașteptat al propriei evlavii: templele deveniseră puteri politice. Tōdai-ji nu era doar un loc de rugăciune, ci capul unei rețele de temple provinciale și stăpânul unor moșii scutite de impozite, adevărate shōenShōen (荘園) — moșie scutită de impozite, dăruită unui templu sau unei familii de la curte. Cu cât statul dădea mai mult pământ scutit, cu atât mai puțin orez ajungea la vistierie. care scoteau pământul din socotelile statului. Cea mai limpede dovadă a noii puteri a templelor a venit în timpul împărătesei Shōtoku. Un călugăr pe nume Dōkyō câștigase atâta influență la palat, încât în 769 a fost trimis un sol la sanctuarul din Usa, în Kyūshū, să întrebe zeul ce voia pentru țară. Oracolul ar fi răspuns că Dōkyō trebuie făcut împărat. Solul, Wake no Kiyomaro, s-a întors cu alt răspuns și a plătit: a fost trimis în exil și abia a scăpat cu viață. Nimeni nu poate spune astăzi ce s-a rostit, de fapt, la Usa — doar cine a scris mai târziu versiunea oficială. După moartea împărătesei, în 770, călugărul a fost izgonit, iar tronul a trecut la o ramură colaterală a familiei imperiale.

Noul curs a fost limpede: curtea voia să se despartă de rețeaua de temple, de mănăstiri și de familiile care se înrudiseră cu ele. În 784, împăratul Kanmu a mutat capitala la Nagaoka, la patruzeci de kilometri depărtare. Mutarea s-a dovedit un dezastru. Omul care o administra, Fujiwara no Tanetsugu, a fost ucis în 785; prințul Sawara a fost învinuit, exilat și a murit pe drum. Când au urmat alte morți la curte, toate au fost puse în seama duhului lui nemulțumit. Zece ani mai târziu, în 794, Kanmu a mutat din nou capitala, de data aceasta la Heian-kyō, orașul care se numește astăzi Kyōto. Acolo a rămas curtea peste o mie de ani.

• 710Curtea se mută la Heijō-kyō, orașul de la Nara.
• 712–720Kojiki, apoi Nihon Shoki: trecutul Japoniei trecut pe hârtie.
• 713Curtea cere provinciilor rapoarte despre locuri, produse și legende: fudoki.
• 735–737Variola ucide o parte însemnată a populației, inclusiv patru frați Fujiwara.
• 741Edictul templelor provinciale: un kokubunji în fiecare provincie.
• 747–749Turnarea Marelui Buddha; aurul din nord sosește, iar curtea schimbă numele erei.
• 752Sfințirea statuii de la Tōdai-ji, cu soli din China, Coreea și Asia Centrală.
• 756O parte din averea împăratului Shōmu ajunge la templu; începe istoria Shōsōin.
• 759Ultimul poem databil din Man'yōshū.
• 769–770Afacerea oracolului de la Usa; moartea împărătesei Shōtoku; Dōkyō izgonit.
• 784–794Nagaoka-kyō, apoi Heian-kyō: curtea părăsește Nara definitiv.

官位Cine conducea și cine ținea registrele

Codul de la Nara nu a inventat puterea; a împărțit-o pe rafturi. În vârf stăteau două consilii de rang egal, dar cu treburi foarte diferite: Consiliul de Stat, care chibzuia legile, bugetul, numirile și pedepsele, și Consiliul Treburilor Zeilor, care ținea ritualurile, sanctuarele și calendarul. Al doilea cântărea cât primul pentru un motiv simplu: împăratul nu era doar șeful administrației, ci și preotul cel mai înalt al cultului kami (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 234, 241).

Sub cele două consilii lucrau opt ministere, fiecare cu o treabă limpede: Treburile Centrale legau birourile de împărat, Personalul ținea dosarele funcționarilor — și, în el, universitatea —, Treburile Civile aveau grijă de călugări, de străini și de muzica de curte, Treburile Poporului țineau registrele de gospodărie, impozitele, irigațiile, ogoarele și bugetul, Războiul se ocupa de soldați, Justiția de judecăți, Vistieria de prețuri și de măsuri, iar Casa Împăratului de hrană, haine și oameni (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 234). Sună ca o mașină; și era una, cu piese numărabile. Codul Yōrō din 718 prevedea 331 de dregătorii în cele două consilii și în cele opt ministere; cu tot cu funcționarii mărunți, statul central ajungea la 6.487 de oameni plătiți (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 236).

În vârful acestei piramide, diferențele se măsurau în orez și în oameni. Rangurile erau treizeci, plus patru pentru prinți, iar fiul sau nepotul unui nobil cu rangul cel mai înalt primea automat, la douăzeci și unu de ani, rangul cinci inferior (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 236). Tabelul leafelor din codul Taihō arată cât însemna asta: un dregător de rangul întâi avea optzeci de chō de ogoare și opt sute de gospodării care-i plăteau dările, unul de rangul cinci inferior opt chō, iar miniștrii de stânga și de dreapta câte două mii de gospodării, adică vreo patruzeci de sate, cam cât o provincie de talia lui Suō sau Nagato (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 236–240). Unui om de rând leafa i se plătea în snopi de orez; unui ministru, în sate.

Și totuși hârtia nu ajungea pentru toți. Un funcționar de rangul șase sau mai jos, cu leafa din tabel, nu prea avea din ce să-și țină familia, iar legea îl lăsa să se descurce (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 237). De aceea, sub toată grandoarea, se vede o meserie obosită: studentul Universității — institutul de învățământ superior de sub Ministerul Personalului, frecventat aproape numai de fii de aristocrați — putea sluji treizeci de ani fără cusur și tot nu urca mai sus de rangul șase superior (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 236). Iar împăratul însuși nu putea face ce voia: edictul lui trebuia contrasemnat de cancelar sau de un ministru, iar în cinci materii — ceremonialul înscăunării, bugetul, numărul funcționarilor, pedeapsa cu moartea ori exilul și înființarea sau desființarea districtelor — nu putea decât să aprobe sau să respingă ce-i propunea consiliul, fără să modifice nimic (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 240). Puterea absolută avea, ca orice lucru de la Nara, un formular.

郷里Satul, gospodăria, neamul

Unitatea de bază a statului de la Nara nu era omul, ci gospodăria — și nu orice gospodărie, ci una înscrisă. Vreo cincizeci de gospodării făceau un sat administrativ, iar în 715 curtea a încercat să vadă mai de aproape ce se întâmplă acolo, despărțind satul mare (go) în două-trei sate mici (ri) și gospodăria mare (goko) în două-trei gospodării mici (boko); reforma a fost retrasă în 739, semn că socoteala de pe hârtie nu se potrivea cu viața din ogradă. Un registru din 721, păstrat pentru satul Oshima din districtul Katsushika, arată cum arăta un sat pe hârtie: trei sate mici, cincizeci de gospodării mari, o sută treizeci de gospodării mici și o populație înregistrată de o mie una sută nouăzeci și unu de suflete. Reiese o gospodărie mare de mai puțin de douăzeci și patru de oameni și una mică de nouă; iar nouă pare să fie și mărimea obișnuită a familiei, judecând după locuințele săpate, care se potrivesc exact cu atâția oameni (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 428).

Registrele spuneau cine e liber și cine nu, iar aici statul era mai aspru decât pare. Oamenii se împărțeau, după lege, în oameni de rând și robi, iar robii aveau cinci feluri, de la robii de stat și cei ai caselor particulare până la robii-marfă, care puteau fi cumpărați și vânduți. Cifra care contează este că robii nu făceau nici zece la sută din populație și nu erau producătorii de bază ai țării; cei mai mulți erau ai templelor, ai sanctuarelor, ai dregătorilor și ai țăranilor înstăriți, iar unul singur valora cam cât un cal sau o vacă puternică (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 425–426). Legea oprea căsătoria între stări și pedepsea mai greu crima făcută de un rob — o ierarhie scrisă cu grijă, ca orice altceva în acest stat.

Familia, în schimb, era mai puțin ordonată decât registrul. Documentele arată o familie puternic patriarhală, dar cercetătorii bănuiesc că scribii scriau după model chinezesc, iar poeziile din Man'yōshū păstrează urma altui obicei: la începutul căsătoriei bărbatul nu se muta la soție, ci o vizita noaptea — tsumadoikori —, soția nu-și schimba nici numele, nici clanul, iar copiii erau trecuți în registru sub clanul tatălui, dar creșteau în casa mamei (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 429). Moștenirea s-a strâns în timp: codul Taihō dădea fiului celui mare casa, robii și jumătate din rest, iar codul Yōrō a coborât partea lui la dublul fratelui și a recunoscut și fiicelor jumătate din cât primeau frații; despre averile țăranilor fără rang codurile nu spun nimic, ceea ce se citește, de obicei, ca împărțeală egală (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 430).

租税Ce lua statul și cu ce se plătea

Impozitul de la Nara se plătea în snopi, în metri de țesătură și în zile de muncă. Darea pe ogor era de cincisprezece snopi la un chō — între trei și cinci la sută din recoltă —, iar dările pe produse și plata în locul muncii se luau de la bărbații între șaptesprezece și șaizeci și cinci de ani, mai greu de la cei între douăzeci și unu și șaizeci: mătase, cânepă, vopsele, lac, hârtie, sare. Transportul până la capitală rămânea în seama celui care plătea, iar Nara, fără port la mare, fusese aleasă tocmai fiindcă stătea la mai puțin de șase kilometri de râul Kizu, navigabil până la Naniwa (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 243, 431–432). Provinciile din jurul capitalei aveau jumătate de dare pe produse și scutire de plata în locul muncii — în schimbul căreia erau folosite ca mână de lucru plătită la șantierele curții.

Munca silnică era partea cea mai grea. Provincia putea chema bărbații la o muncă de până la șaizeci de zile pe an, redusă la treizeci în 757, după ce registrele au arătat că funcționarii îi foloseau și la treburi proprii. Armata lua, după codul Taihō, un om la patru bărbați în putere dintr-o gospodărie, iar după codul Yōrō unul la trei; recrutul își ducea de acasă hrana și armele, iar o poruncă din secolul următor spune, fără să-i pară rău, că o gospodărie este pierdută dacă unul dintre bărbații ei ajunge în oaste. Garda palatului era de un an, dar termenul nu se respecta; străjerii de coastă, trimiși în Kyūshū din provinciile din est, aveau trei ani, iar documentele din 738 vorbesc despre unități de vreo două mii trei sute de oameni (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 433–434).

Un rău mai vechi s-a adâncit în același timp: o poruncă din 751 se plânge că țăranii înstăriți împrumută cu dobândă mare, iau ogorul și casa ca zălog, iar cei săraci fug în provinciile vecine (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 445).

Banii au apărut și ei, dar fără să schimbe prea mult. Din 708 statul a bătut monedă de cupru, Wadō kaichin, iar în 711 a hotărât că o monedă face șase shō de orez — un shō fiind cam șaptezeci și doi de centilitri. Dincolo de provinciile din jurul capitalei, unde dările se plăteau chiar în monede de cupru, banii se foloseau puțin și socotelile se țineau tot în orez; târgurile erau două la capitală, iar fiecare provincie avea piața ei lângă scaunul guvernatorului, cu prețuri, măsuri și ore de deschidere hotărâte de stat (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 434–435).

Toată această rânduială a început să scârțâie după 730. În 743, printr-un edict, cine desțelenea pământ de orez îl putea ține de acum înainte pentru totdeauna și îl putea lăsa moștenire, cu o limită care spune totul: un dregător de rangul întâi putea lua cinci sute de chō, un om fără rang doar zece (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 438–440). De atunci, registrele și realitatea s-au despărțit tot mai mult: în 794 s-a făcut recensământul, iar împărțeala pământului către cei înscriși a început abia în 800, când era deja vremea următorului recensământ (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 440–441). Autoritatea care împărțise pământul după registre s-a trezit că registrele nu mai arătau al cui era pământul.

寺院Cum se ținea o mănăstire

O mănăstire de la Nara era, înainte de toate, o gospodărie cu act de fundație, iar actul îl scria statul. În 741, după molima care golise satele, Shōmu a poruncit ca fiecare provincie să aibă mănăstirea ei — cu pagodă cu șapte niveluri, cu călugări ținuți de la buget și cu exemplare din sutra care ocrotea țara — și, alături, o mănăstire de călugărițe; așezămintele purtau toate același nume, luat din Sutra Luminii de Aur, pentru că scopul lor era paza statului, nu mântuirea fiecăruia în parte (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 255–256, 398). Cine intra acolo intra pe ușa statului: codul cerea ca fiecare călugăr să fie hirotonisit numai prin rânduiala aprobată de autorități, să locuiască numai în templu și să nu țină slujbe în afara lui (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 396).

Finanțarea a fost pe măsura clădirii. Tōdai-ji, templul central al întregului sistem, a primit ca zestre cinci mii de gospodării în treizeci și opt de provincii, tocmai ca să-și acopere cheltuielile de construcție și de funcționare (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 257). Sala mare în care stătea statuia avea, după socotelile făcute pe documentele păstrate la templu, trei sute de picioare de la est la vest, o sută șaizeci și șase de la nord la sud și o sută cincizeci în înălțime; incinta întreagă ar fi avut vreo patru mile pătrate, cu alte șase săli, două pagode și locuințe pentru călugări. Un templu de acest fel nu se ținea din evlavie; se ținea din sate.

Turnarea statuii a fost un șantier de ani buni: începută la Shigaraki în 743, mutată la Nara în 745, terminată abia în 749, după șapte turnări ratate, după o socoteală, opt după alta (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 256, 401). La citirea edictului din 749, când s-a anunțat aurul găsit în nord, erau de față cam cinci mii de preoți (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 256).

Pentru un om de rând, toată această măreție se traducea în gesturi mici: o sutră copiată pentru un bolnav, o hirotonisire făcută în numele cuiva drag, o rugăciune către Buddha vindecător. Credința în puterea tămăduitoare a lui Yakushi, Buddha medicinei, este una dintre cele mai trainice moșteniri ale epocii: când împărăteasa s-a îmbolnăvit, în 680, curtea a început construcția templului Yakushi-ji și a hirotonisit o sută de preoți, iar Temmu a murit fără să vadă templul gata (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 394). Curentul cel mai puternic al veacului nu venea însă din templele statului, ci de pe drumuri. Călugărul Gyōki a străbătut țara decenii la rând, săpând fântâni, ridicând poduri și diguri, și i-a făcut ucenici pe oamenii care nu aveau unde dormi; în 717 statul l-a interzis — pentru că propovăduia în afara templelor, cerea prea multe milostenii și își ardea ori își mutila trupul ca semn de credință —, în 730 se plângea că zeci de mii de ucenici ai lui se adunau zile întregi la marginile capitalei, iar în 731 a cedat și a îngăduit ca bărbații peste șaizeci și unu de ani și femeile peste cincizeci și cinci să fie hirotonisiți (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 250, 404–405). Când statul a avut nevoie de mână de lucru pentru podul de peste râul Kizu, în 741, i-a folosit tocmai pe acești ucenici și, la terminarea lucrării, a hirotonisit șapte sute cincizeci dintre ei (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 405).

Din tot secolul, cel mai liniștit martor a rămas un hambar pe picioare, ridicat la Tōdai-ji în 756: acolo s-au strâns peste zece mii de obiecte și vreo mie două sute de documente — inventare, chitanțe, contracte de lucru —, iar în pământul umed al capitalei s-au păstrat vreo douăzeci de mii de tăblițe de lemn pe care funcționarii scriau în grabă ce s-a predat și ce s-a amânat (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 37–38).

Nara a rămas în urmă cu templele ei uriașe, cu statuia de bronz și cu registrele pe care nimeni nu le-a mai citit. Orașul care fusese gândit ca o capitală de funcționari a ajuns orașul care păstrează cel mai bine secolul al VIII-lea: clădiri, suluri, sigilii, tăblițe de lemn cu socoteli de zi. O bună parte din ce știm despre Japonia de atunci s-a păstrat fiindcă un depozit de lemn, ridicat lângă un templu, a stat închis nouă sute de ani, și pentru că funcționarii au scris pe lemn tot ce nu era destul de important pentru hârtie.