Două curți, un singur tron

În vara lui 1333, Japonia părea să fi revenit la începuturi. Kamakura căzuse, iar împăratul Go-Daigo se întorsese la Kyōto ca stăpân al țării. Era primul împărat după un secol și jumătate care guverna fără un regent deasupra lui. Curtea a început să dea pământ și funcții — și exact aici au început necazurile.

Restaurarea Kemmu, numită după deviza anilor, a ținut trei ani. Go-Daigo voia o curte care să conducă singură, cu funcționari civili, și i-a răsplătit pe cei care îl ajutaseră mai mult cu titluri decât cu pământ. Războinicii care îl aduseseră la putere așteptau domenii, funcții și recunoașterea stăpânirii lor. Cel mai puternic dintre ei a găsit repede altă soluție.

建武Restaurarea care nu a ținut

Ashikaga Takauji se trăgea din clanul Minamoto și era comandantul care intrase în Kyōto de partea împăratului. În 1336 a luat orașul pentru el, i-a alungat pe oamenii lui Go-Daigo și a pus pe tron un împărat din altă ramură a familiei imperiale. Doi ani mai târziu, curtea pe care o controla i-a dat titlul de shōgunShōgun (将軍) — titlu militar acordat de curte. Ashikaga Takauji l-a primit în 1338, iar urmașii lui l-au păstrat până în 1573.. Perioada care începe atunci poartă numele cartierului din Kyōto în care se afla guvernul lui: Muromachi.

Eșecul restaurării a avut un motiv simplu: împăratul avea titluri, dar nu avea pământ. Fiecare funcție dată cuiva era o funcție luată de la altcineva, iar provinciile erau pline de oameni care își apărau moșiile cu armele. Go-Daigo a împărțit dregătorii de curte unor războinici care nu știau ce să facă cu ele, iar când a dat pământ, l-a dat de la cei care îl aveau deja. În 1335, o răscoală a urmașilor casei Hōjō în est i-a dat lui Takauji prilejul să plece cu o armată; a învins, dar nu s-a mai întors la Kyōto ca slujitor, ci ca stăpân. În vara lui 1336 a intrat în capitală, iar Go-Daigo a fugit spre sud, la Yoshino. La sfârșitul aceluiași an, noul guvern a dat propriul cod de legi: șaptesprezece articole, scrise tot pe înțelesul războinicilor. Forma lui este, pentru un act de guvernare, neobișnuit de modestă: nu e o lege dată de un suveran, ci un set de răspunsuri pe care câțiva juriști de la curte le-au scris la întrebările stăpânului, ca un îndreptar de procedură. Printre articole se numără și o recomandare care spune totul despre vremuri: funcția de protector al unei provincii să se dea după pricepere, nu după merite de război. Diferența dintre cele două coduri se vede din număr: față de cele cincizeci și unu de articole ale codului din 1232, șaptesprezece pentru unul care se grăbea.

南北朝Două curți, un singur tron

Go-Daigo a fugit spre sud, la Yoshino, cu insignele imperiale. De acolo a declarat că adevăratul împărat este el, iar cel așezat la Kyōto, un uzurpator. Takauji ținea capitala, oștile și vămile; fugarii țineau legitimitatea și o mănăstire de munte. Niciuna dintre părți nu putea câștiga repede, iar războiul a ajuns, pentru mulți războinici, un mod de viață.

Războiul dintre cele două curți — epoca Nanboku-chōNanboku-chō (南北朝) — „curțile de sud și de nord”. Numele dat celor șase decenii în care au existat doi împărați în același timp, unul la Kyōto și unul la Yoshino. — a durat aproape șaizeci de ani. S-au schimbat tabere, s-au schimbat împărați, s-au încălcat jurăminte făcute cu puțin timp înainte. Pentru războinicii din provincii, vremea aceasta a fost o ocazie: cine lua o provincie în numele unei curți putea păstra ce lua.

Problema legitimării nu era nouă. Încă din 1317, cele două ramuri ale familiei imperiale fuseseră puse să semneze o înțelegere prin care urmau să domnească pe rând, câte zece ani fiecare; niciuna dintre părți nu a respectat-o, iar Kamakura, care o garantase, a căzut fără să apuce să o impună. Din 1336, argumentul s-a mutat pe obiecte: curtea din nord avea capitala și o copie a insignelor, curtea din sud avea originalele, aduse de Go-Daigo la Yoshino. În 1352, oștile curții din sud au intrat în Kyōto și au luat cu ele insignele, ca pe un tezaur de război. De atunci, nimeni nu a mai putut spune cu certitudine care erau obiectele adevărate și care erau socotite bune doar pentru că erau în mâinile puterii.

În 1392, al treilea shōgun Ashikaga, Yoshimitsu, a încheiat disputa printr-o înțelegere: curtea din sud a fost convinsă să renunțe la tron, în schimbul promisiunii că împărații vor veni, de acum, pe rând, din ambele ramuri. Promisiunea nu a fost ținută. Curtea de nord a rămas la putere, iar ramura din sud a primit o reparație abia în secolul XX, când statul japonez modern a hotărât oficial că adevărata linie imperială fusese cea din Yoshino. Decizia, luată printr-un act al împăratului Meiji în 1911, are o urmare ciudată: împărații moderni ai Japoniei se trag din ramura pe care propriul stat a declarat-o, timp de câteva decenii, cea nelegitimă.

• 1336Takauji ia Kyōto și așază pe tron un împărat din ramura de nord; Go-Daigo fuge la Yoshino, cu insignele imperiale.
• 1336Codul de șaptesprezece articole al noului guvern: legea războinică se scrie din nou, în grabă.
• 1338Takauji primește titlul de shōgun; guvernul se așază în cartierul Muromachi.
• 1339Moare Go-Daigo; curtea din sud continuă lupta sub urmașii lui.
• 1352Oștile curții din sud intră în Kyōto și iau insignele imperiale; războiul se învârte în jurul unor obiecte.
• 1392Yoshimitsu încheie războiul celor două curți, cu o promisiune de alternanță pe care nimeni nu o va ține.
• 1394Yoshimitsu lasă titlul de shōgun fiului său, dar păstrează puterea până la moarte.
• 1401Prima solie japoneză la curtea Ming, după decenii de întrerupere.
• 1404Începe comerțul cu talisman: corăbii autorizate de ambele curți, cu profituri de poveste.
• 1428Foamete și epidemie; răscoala din era Shōchō cere ștergerea datoriilor.
• 1441Shōgunul Ashikaga Yoshinori este ucis în casa unui vasal.
• 1467Începe războiul Ōnin; Kyōto devine câmp de luptă pentru unsprezece ani.

Sub acești shōguni, funcția de protector al unei provincii s-a transformat în stăpânire. Oamenii care o dețineau au început să adune pământ, să judece pricinile, să strângă taxe și să-și plătească propriii războinici. Li se va spune mai târziu daimyōDaimyō (大名) — „nume mari”. Stăpânii de pământuri și de oști care, din secolul al XV-lea, devin stăpânii de fapt ai provinciilor. Guvernul central îi numea, dar nu îi mai putea da jos., „nume mari”. Guvernul de la Muromachi îi numea, dar nu îi mai putea controla.

勘合Regele Japoniei

Yoshimitsu a fost cel mai puternic dintre shōgunii Ashikaga. A ținut curtea în mână, a potolit războaiele dintre casele mari și a căutat, pentru prima dată după multă vreme, o relație oficială cu China. În 1401 a trimis prima solie dinastiei Ming. Comerțul dintre cele două țări a luat o formă controlată: corăbiile primeau un talisman de lemn, iar fără el nu erau primite în port.

Talismanul se numea kangōKangō (勘合) — jumătatea unui talisman de lemn, păstrată de autorități. Comerțul cu talisman, numit kangō bōeki, însemna că doar corăbiile aprobate de ambele curți puteau face schimburi. Cine avea talismanul avea monopol., iar sistemul însemna, în practică, monopol pentru cei care îl dețineau. Din China a venit și un titlu: împăratul Ming l-a recunoscut pe Yoshimitsu drept „rege al Japoniei”, o formulă care, la curtea din Nanjing, însemna vasalitate. Yoshimitsu a primit-o fără să stea pe gânduri — mătasea, monedele și cărțile valorau mai mult decât o chestiune de demnitate —, iar funcționarii care au scris mai târziu despre episod l-au găsit stânjenitor.

Povestea soliilor merită spusă pe scurt, pentru că arată cât de pragmatică putea fi o curte care se considera centrul lumii. În 1401, solia a fost condusă de un călugăr, iar ca adjunct a mers un negustor din Hakata; darurile trimise împăratului Chinei au inclus aur și cai, iar împreună cu ele au fost predate persoane pe care, potrivit cronicii chineze, le răpiseră pirații japonezi. Răspunsul a venit peste un an, apoi, în 1404, împreună cu al doilea talisman a sosit și un sigiliu de aur pe care era scris „pecetea regelui Japoniei”. De atunci, expedițiile au plecat aproape în fiecare an până în 1410, iar la întoarcere aduceau mătase, monede și cărți. Când a venit la putere fiul lui Yoshimitsu, comerțul a fost întrerupt pentru douăzeci de ani, pentru că tânărul shōgun socotea formularea chineză o umilință; un shōgun mai în vârstă, Yoshinori, l-a reluat în 1432, cu cinci corăbii și cu aceiași călugări iscusiți la socoteli.

Pe mare, lucrurile erau mai puțin ceremonioase. Corăbiile plecau din porturile din vest, iar la bord, lângă soli și călugări, se înghesuiau negustori care închiriaseră locul; o parte din mărfuri era a guvernului, o parte a templelor și a caselor mari, iar cea mai mare parte a negustorilor. Tocmai de aceea chinezii au cerut, de fiecare dată când au primit o solie, ca Japonia să-și țină pirații acasă — iar japonezii au promis, au predat câțiva pirați și au lăsat restul să-și vadă de treabă. Un secol mai târziu, când expedițiile s-au oprit de tot, pirații au revenit pe coasta Chinei, ca un obicei care nu fusese niciodată stins, doar amânat.

Banii care intrau pe această cale se vedeau în bugetul shogunatului, iar de acolo se scurgeau în clădiri. Din 1393, guvernul a început să strângă o dare anuală de șase mii de kanmon de la depozitarii de bani și de la fabricanții de sake din Kyōto și din împrejurimi — o sumă uriașă, dacă ne gândim că venitul anual în bani al multor moșii întregi nu ajungea la o sută de kanmon. Breasla care se îmbogățea din treaba asta era mică și numărabilă: circa trei sute șaptezeci de fabricanți de sake și trei sute până la patru sute de cămătari-depozitari. Li se spunea, cu o formulă care sună mai bine decât meseria lor, „oameni de virtute”. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 377–378)

Unde erau bani, erau și monopoluri, iar monopolurile se apărau cu ușa închisă. Breasla malțului de la sanctuarul Kitano avea, la mijlocul veacului al XIV-lea, dreptul exclusiv de a livra malț unui număr de vreo trei sute cincizeci de fabricanți de sake din cea mai mare parte a capitalei. Fabricile au început să-și facă malțul singure, socotind că puterea mănăstirii Enryaku-ji, protectoarea breaslei, scăzuse destul. În 1419, guvernul a ținut partea breaslei și i-a îngăduit să dărâme aproape cincizeci de camere de malț ridicate de fabricanți. A urmat o luptă lungă, cu camere construite și dărâmate pe rând: în toamna lui 1444, fabricanții au refuzat pur și simplu să mai cumpere malț, membrii breaslei s-au închis în templul Kitano și au așteptat acolo o hotărâre, iar guvernul a șovăit șaizeci de zile, cântărind care parte aducea mai mulți bani — și apoi a ținut tot cu breasla. Sakele nu s-a scumpit niciodată din pricina unui monopol bine apărat. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 389–390)

Ce se putea cumpăra din banii aceștia, și cât de des, se vede din felul în care s-au înmulțit piețele. În secolul al XIII-lea, târgurile se țineau de obicei de trei ori pe lună; până la mijlocul secolului al XV-lea, numărul zilelor de târg crescuse la șase în multe locuri — dovada documentară pentru două dintre ele e datată 1469 —, iar țăranii mergeau la piață mai des. Orașele s-au înmulțit odată cu ele: cele mai multe erau porturi și târguri la porțile templelor, iar despre satele din Japonia Muromachi se poate spune, fără prea multă exagerare, că aproape orice locuitor putea ajunge într-un oraș și să se întoarcă în aceeași zi. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 379–381)

Drumurile aveau însă un preț propriu. În secolul al XIV-lea s-au înmulțit barierele de trecere, ridicate mai ales de nobili, temple și sanctuare sărăcite, plus de administratorii de porturi care strângeau taxa pentru stăpânii locali; în unele locuri taxa era atât de mare încât negustorii nu o mai puteau plăti. În 1471, guvernul a silit un templu să-și desființeze barierele, care îi ruinau pe cărăușii din Sakamoto, iar în 1512 negustorii din Ōmi, sătui de taxe, au dat foc barierelor noi din nordul provinciei. Un oaspete coreean care a călătorit prin Japonia în anii 1430 s-a mirat de altceva: nimeni nu-și lua merinde la drum, pentru că monedele erau primite peste tot — la hanuri, la poștale și până și la poduri, unde se plătea „cinci sau zece mon, după lungimea podului”. Cel mai mult l-a mirat că oamenii plăteau cu bani intrarea la băile publice. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 383–384)

金閣Pavilionul aurit

Pe colinele de nord ale orașului Kyōto, Yoshimitsu și-a clădit, din 1397, un pavilion cu etajele superioare acoperite cu foiță de aur. Kinkaku-ji, Pavilionul de aur, cu grădina lui cu iaz, a dat numele unei culturi întregi — Kitayama, după dealurile pe care se află. Cu o generație mai devreme, tatăl lui Yoshimitsu, Takauji, întemeiase în 1339 mănăstirea Tenryū-ji; în aceiași ani s-au aranjat grădinile de mușchi de la Saihō-ji, iar teatrul nōNō (能) — teatrul clasic japonez: măști, mișcări lente, un cor și un singur actor principal. A fost dus la desăvârșire de Kan'ami și de fiul lui, Zeami, în secolele XIV–XV. a fost dus la desăvârșire de Kan'ami și de fiul lui, Zeami.

Pavilionul nu era o casă de locuit, ci o scenă. Etajul de jos, cu încăperi simple, era pentru primiri; cele două de sus, acoperite cu foiță subțire de aur, erau pentru privit și pentru arătat. În jurul lui, o grădină cu iaz, insule și pini, gândită ca o miniatură a unei lumi mai bune. Yoshimitsu avea, în același timp, cea mai scumpă colecție de obiecte chinezești din țară — picturi, ceramici, instrumente de scris, lucruri care circulau în Japonia sub numele de „lucruri din China” și pe care le știau pe de rost toți cei care voiau să pară culți. Ceremoniile de la Kitayama nu erau petreceri private: erau lecții de etichetă ținute în fața nobililor, a călugărilor și a solilor străini, în care fiecare obiect avea un loc, o poveste și un preț.

Anii de lux au avut și o socoteală politică. Bogăția venea din comerțul cu China, iar comerțul era al lui; un shōgun care dădea tonul în materie de gust devenea centrul lumii elegante, chiar dacă nu avea titlul cel mai înalt. A vrut totuși și titlul: spre bătrânețe a început să pregătească ceremonia prin care urma să fie numit împărat retras, un rang pe care curtea îl refuzase pentru oricine nu era din familia imperială. A murit în 1408, înainte de a-l obține, iar fiul lui, crescut departe de treburi, a făcut exact contrariul a ceea ce făcuse tatăl său toată viața: a oprit excesele, a întrerupt relațiile cu China și a lăsat pavilionul să devină ceea ce este și azi, o mănăstire.

能楽Masca și floarea

Teatrul pe care Yoshimitsu l-a luat sub ocrotirea lui nu se născuse în palate. Se numea sarugakuSarugaku (猿楽) — „muzică de maimuțe”: spectacole populare cu mimă, dans, acrobație și scene comice, jucate la sărbătorile templelor și la curțile mari. Din ele s-a desprins teatrul nō. și se juca la sărbătorile templelor și în curțile caselor mari: mimică, dans, glume, acrobație, un amestec pe care oamenii culți îl priveau de sus. Trupa din Yamato care avea să se numească mai târziu Kanze era condusă de Kan'ami, un actor și autor care a murit în 1384 și care a avut ideea de a pune în același spectacol ritmul popular și subiectele grave. În 1374, Kan'ami și fiul lui, Zeami, au jucat în fața tânărului shōgun Yoshimitsu, iar shōgunul i-a luat sub protecția lui. Pentru un actor, asta însemna tot: bani, public, și mai ales timp.

Zeami a folosit timpul acela ca nimeni altcineva. A jucat, a scris piese (între treizeci și cincizeci, socotesc cercetătorii) și a scris despre joc, într-o serie de tratate pe care lumea le cunoaște astăzi sub numele de Fūshi kaden, „Transmiterea florii”. Primele trei părți au fost scrise în 1402, restul pe parcursul a douăzeci de ani — tratatul are șapte părți — și sunt cele mai vechi texte cunoscute despre arta dramatică din Japonia. Zeami nu scrie ca un teoretician, ci ca un director de trupă care vrea să rămână cel mai bun: explică în ce fel trebuie exersat la șapte ani, la douăzeci și cinci, la cincizeci, de ce farmecul copilului-actor dispare de la sine și trebuie înlocuit cu altceva, cum se construiește o piesă pe regula „introducere, ruptură, grabă” și ce anume face ca o sală să stea nemișcată.

Răspunsul lui la ultima întrebare este faimos și greu de tălmăcit: floarea. Floarea nu este tinerețea, nici frumusețea, nici talentul, ci senzația că ceea ce vezi se întâmplă acum, pentru prima dată. Ea se pierde dacă actorul se mulțumește cu ce știe deja, și se poate păstra dacă omul rămâne, în minte, un începător. În ultima parte a tratatului, Zeami scrie: „să nu uiți niciodată mintea de la început” — iar imediat lângă, despre arta de a nu arăta tot: „dacă ascunzi, este floare; dacă nu ascunzi, nu poate fi floare”. Amândouă formulele au fost citite, în secolele următoare, ca sfaturi pentru actori; amândouă sunt, în fond, sfaturi practice pentru oricine are un public: nu-i da tot, pentru că spectatorul care a văzut tot nu mai vine.

Teatrul nu s-a născut în palate, ci la sărbătorile satelor. Sarugaku și dengaku — „muzica de câmp” — erau jucate de trupe care umblau din oraș în oraș, cu mimă, dans și acrobație, iar casele mari le chemau. La Hine-no-shō, în Izumi, un stăpân local care a văzut dansul sacru al satului la sărbătoarea sanctuarului a lăsat o însemnare: „distracția asta a oamenilor de la țară nu e de disprețuit”. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 337, 462)

Spectacolul din 1374 a avut loc la sanctuarul Imakumano din Kyōto, iar shōgunul nu venise singur: alături de el era Nijō Yoshimoto, un regent imperial care avea să devină dascălul de etichetă al tânărului stăpân și unul dintre cei care l-au învățat pe Zeami cărțile curții. Curtea și tabăra de actori se priveau de sus: un nobil care scria în jurnal socotea că interpreții de sarugaku sunt „puțin mai buni decât cerșetorii”, iar indignarea lui avea un motiv precis — la sărbătoarea de la Gion, shōgunul împărțise rogojina cu băiatul și mâncase din aceeași farfurie cu el. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 462–464)

Forma pe care a luat-o teatrul se poate descrie în trei cuvinte din limba vremii: monomane, imitarea lucrurilor, adică jocul care arată un om și o întâmplare, nu un dans frumos; kusemai, dansul cântat, preluat din spectacolele populare; și yūgen, farmecul ascuns, care se simte fără să se poată explica. Din trupă de provincie s-au făcut patru școli — Kongō, Konparu, Hōshō și Kanze. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 462, 464)

Sfârșitul lui Zeami a fost mai puțin elegant decât arta lui. După moartea lui Yoshimitsu, protectorul lui a dispărut, iar când a ajuns shōgun, în 1429, Ashikaga Yoshinori, acesta a avut alți actori preferați; Zeami a fost trimis în exil pe insula Sado, iar la întoarcere, după moartea shōgunului, a mai trăit doi ani. Tratatele lui nu au circulat niciodată în timpul lui: au rămas în familie, ca texte de transmitere secretă, și au fost date publicității abia în 1909, când un cercetător le-a prezentat într-o comunicare academică. Unul dintre cele mai influente texte despre artă din istoria Japoniei a stat ascuns, la propriu, într-o ladă, vreme de cinci sute de ani.

東山Pavilionul de argint

Yoshimasa a construit mai departe. Din 1482 și-a ridicat o vilă pe colinele de est ale Kyōto, cu un pavilion terminat în 1489 — poreclit mai târziu Pavilionul de argint, după argintul care, potrivit tradiției, ar fi trebuit să acopere pereții și nu a fost niciodată pus. Curtea lui a dat formă ceremoniei ceaiului, aranjării florilor și poeziei scrise în lanț, pe care istoricii le strâng sub numele de cultură Higashiyama.

Pavilionul de argint este, de fapt, o clădire neterminată: lucrările au fost oprite de război, iar foița de argint nu a mai ajuns niciodată pe pereți. Numele i-a fost dat abia în epoca Edo, când cineva a observat că seamănă cu o pereche mai săracă a celui aurit; astăzi se consideră că aspectul lui actual este cel pe care l-a văzut Yoshimasa înainte de a muri, în 1490. Vila a devenit, după moartea lui, mănăstire, sub numele de Jishō-ji. Grădina este atribuită pictorului Sōami, iar în ea se află un lucru care spune totul despre epocă: în 1474, după ce se retrăsese din funcție, Yoshimasa a pus să fie aduși la vila lui pietre și pini din grădina „Palatului Înflorit”, reședința shogunilor din cartierul Muromachi, care fusese devastată de război. Cu alte cuvinte, grădina unei case de la marginea orașului a fost făcută din ruinele centrului.

Aici s-a născut felul japonez de a sta de vorbă: o cameră de patru covoare și jumătate, adică vreo șapte metri pătrați, cu un bol, un ibric și un perete pe care atârna un singur lucru. Meșterul care i-a dat formă acestui obicei a fost Murata Jukō, un călugăr care a murit în 1502 și pe care istoria ceaiului îl ține minte ca întemeietor al stilului „simplu” — în opoziție cu sălile mari, în care bogătașii își etalau colecțiile. Numele stilului este wabiWabi (侘び) — simplitatea săracă, lipsită de podoabe, socotită frumoasă pentru că nu încearcă să impresioneze. Împreună cu „sabi” (urma lăsată de trecerea timpului) formează cuvântul wabi-sabi.: frumusețea lucrului neîmpodobit, a vasului de ceramică grosolană, a colibei de paie.

De ce apar luxul și asceza în același secol? Pentru că sunt două fețe ale aceleiași schimbări. În vremea lui Yoshimitsu, shogunatul avea bani de clădit pavilioane aurite și de cumpărat picturi chinezești; în vremea lui Yoshimasa, banii se duseseră, dar gustul pentru obiecte scumpe rămăsese. Așa că spectacolul s-a mutat înăuntru: într-o cameră mică, un singur vas chinezesc putea costa cât un sat, iar faptul că ședeai pe o rogojină și-l priveai în tăcere te făcea, în ochii celor care știau, mai rafinat decât orice petrecere. Simplitatea nu era ieftină: era o formă de lux care se prefăcea că nu este.

土一揆Foamete, bani și ligi țărănești

După moartea lui Yoshimitsu, echilibrul s-a stricat încet. În 1428–1429 foametea a scos țăranii pe drumuri: au fost răscoale în mai multe provincii, îndreptate împotriva depozitelor de orez și a cămătarilor. În 1441, shōgunul Ashikaga Yoshinori a fost ucis într-un complot, în plină zi, în casa unui stăpân local; întâmplarea a rămas în cronici sub numele de incidentul Kakitsu. În 1454, o ceartă între două ramuri ale aceleiași familii de stăpâni din regiunea Kantō — incidentul Kyōtoku — a arătat că guvernul nu mai putea impune ordinea nici în vecinătatea lui.

Ce însemna, în acei ani, viața obișnuită? Cei mai mulți oameni trăiau în sate, în case cu acoperiș de paie și podea de pământ bătut, cu un foc în mijloc și fum care ieșea pe sub streașină. Orezul curgea spre stăpân ca rentă; pe masă ajungeau mai des meiul, orzul, legumele și, prin apropierea apei, peștele. Sarea și oțetul erau socotite bogății; sake se bea la sărbători. Satul răspundea în bloc pentru datorie, așa că o recoltă proastă a unei familii îi trăgea în jos pe vecini. Banii intrau tot mai mult în viața de zi cu zi, în șiruri de monede chinezești, iar taxele se adunau de mai multe ori: o taxă pe ogoare, una pe case, dijma stăpânului și, peste ele, pretenția stăpânului militar din provincie de a lua jumătate din rentă. Istoricii socotesc că foametea din 1428 a fost agravată de o epidemie, iar anii 1441 și 1461 au adus alte două valuri de lipsuri.

În toamna lui 1428, la ieșirea din Kyōto, cărăușii de la Ōtsu și Sakamoto — oameni care trăiau din transport — au cerut ștergerea datoriilor. Cererea s-a răspândit în capitală în câteva zile. Mulțimile au dat foc la cârciumi și la depozitele cămătarilor, au jefuit prăvăliile și au rupt zapisele de datorie; călugărul Jinson, stareț la Nara, a notat în jurnalul lui că, în luna a noua a anului 1428, „oamenii de rând din toată țara s-au ridicat, și sub numele de tokusei au distrus cârciumi, depozite și temple, luând mărfurile cum au vrut și rupând toate zapisele de împrumut”, adăugând că, de la întemeierea Japoniei, o asemenea răscoală a oamenilor de rând nu mai avusese loc. Răscoale de acest fel — numite pe scurt tsuchi-ikkiTsuchi-ikki (土一揆) — „ligi de pământ”: răscoale țărănești și orășenești care cereau ștergerea datoriilor, scăderea taxelor sau alungarea unui stăpân. Prima mare răscoală de acest fel este cea din 1428. — au revenit în 1441, după uciderea shōgunului, și nu au mai încetat un secol întreg.

Nu erau doar revolte de foame. În provinciile în care războiul lăsase doi stăpâni care se certau, oamenii au început să se organizeze în ligi — ikkiIkki (一揆) — ligă, legământ. O asociere de sate, de războinici mici sau de credincioși ai aceleiași secte, care acționa în comun, uneori cu armele, pentru a-și apăra interesele. — și să-și impună singuri rânduiala. În 1485, în provincia Yamashiro, din care făcea parte și Kyōto, războinicii mici și țăranii s-au ridicat împreună și au cerut celor două armate care se băteau pe teritoriul lor să plece; au plecat. Liga a condus provincia vreme de opt ani, cu reguli scrise, până în 1493, când o nouă armată a intrat în provincie. Câțiva ani mai târziu, în Kaga, ligile credincioșilor sectei Ținutului Curat au luat puterea într-o provincie întreagă, iar acolo au ținut-o aproape un secol. Răscoalele nu au schimbat lumea: au arătat, însă, un lucru pe care stăpânii l-au ținut minte, că satul se putea organiza mai repede decât curtea.

Satul plătea, de fapt, două rânduri de dări, iar socoteala lor se poate reconstitui. Către stăpânul moșiei mergea renta în orez, socotită pe unitatea de ogor: la ogoarele de orez ude, între trei și cinci unități „to” pentru fiecare tan — ceea ce însemna, în medie, între o treime și jumătate din recolta socotită a ogorului, un impozit greu într-o lume în care seceta, inundația și boala scădeau recolta fără să scadă renta. Peste asta veneau dările în natură pe tot ce creștea și se făcea în sat — legume, castane, butoaie, untdelemn, țesături, uneori și sake ori flori de vopsit —, strânse pentru ceremonii, și corvoade: muncă la arat, la prășit, la seceriș, la treierat. Țăranii fără pământ mult plăteau mai rău: renta pe ogoarele lor ajungea la șapte sau opt unități „to” pe tan, adică de aproape două ori cât socoteala de la ogoarele mai bune. Unii intrau în rândul celor fără stăpân, oameni ai nimănui, care umpleau drumurile. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 315–317)

Casele în care se locuia se văd în picturile vremii: acoperiș de paie, podea de pământ bătut, un foc în mijloc și fum care ieșea pe sub streașină; mai toată munca grea de la sămânță până la treierat era a femeilor, iar femeile din satele din jurul Kyōto ieșeau la oraș să vândă legume, lemne și zarzavaturi. Nu erau, însă, oameni fără glas. Liga femeilor din satul Imabori, din Ōmi, avea rânduiala ei, deosebită de liga bărbaților de la sanctuar, se strângea la sărbători și petrecea acolo toată ziua — o independență pe care femeile din casele de războinici nu o aveau. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 337–338)

Răscoalele au avut și o socoteală pe termen lung. Între 1428 și sfârșitul veacului s-au numărat douăzeci și șase de răscoale mari, fiecare cu cel puțin câteva sute de oameni, iar în vreo douăsprezece dintre cele de mai târziu intrau tot mai mulți războinici mici — semn că banii ajunseseră necesari până și celor cu sabie. După fiecare răscoală, renta strânsă de stăpânul moșiei scădea, iar ce rămânea în sat ajungea la țăranii înstăriți, care se înarmau, se puneau sub protecția unui stăpân de provincie și intrau în rândul războinicilor de la sat. Satul nu a câștigat războiul cu stăpânii; a câștigat, rând pe rând, dreptul de a-și ține banii. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 288–289)

În Kaga, lucrurile au mers mai departe decât atât. Credincioșii sectei Ținutului Curat, organizați în congregații de sat și în ligi, au ajuns în 1488 să-l silească pe administratorul moșiei să-și ia viața, au răsturnat puterea stăpânului provinciei și au ținut provincia ca pe o ligă de un capăt la altul. Un stăpân care a avut de-a face cu ei a lăsat o mărturie despre metoda lor: ligile nu făceau nici cel mai mic efort să plătească dările, iar când erau presate, fiecare district și fiecare sat amenința că lasă pământul nelucrat. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 339–340)

Orașul însuși se schimbase. De la restaurarea Kemmu până la căderea shogunatului, Kyōto a fost scaunul puterii, iar în secolele al XIV-lea și al XV-lea a crescut și ca număr de locuitori, și ca avere: negustorii și meșteșugarii s-au strâns de-a lungul marilor drumuri, iar acolo unde drumurile se încrucișau au apărut cartiere cu o parte de autoguvernare, cu nume care există și azi. În ajunul războiului Ōnin, socotelile istoricilor urcă populația la peste două sute de mii de oameni — destul pentru ca orașul să fie socotit printre cele mai mari din lume, într-o vreme când Londra nu trecea de cincizeci de mii. După 1467, aceleași socoteli se opresc: orașul care hrănise o cultură întreagă a ajuns câmp de luptă. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 377)

管領Guvernul care se ținea cu relații

Un stat care guvernează de la Kyōto are nevoie de birouri, iar Muromachi le-a avut — puține, dar cu nume grele. În frunte stătea adjunctul shōgunului, kanreiKanrei (管領) — „adjunctul” shōgunului, funcție ieșită din cea de șef al cancelariei. De obicei era ținută de una dintre marile case de stăpâni, iar purtătorul ei conducea ședințele și lucrările zilnice ale guvernului., urmat de un consiliu al stăpânilor de provincii. Alături funcționau patru instituții moștenite sau refăcute după modelul de la Kamakura: cancelaria casei, cancelaria de judecată a războinicilor, oficiul judecătorilor și oficiul de judecată a pământului. Cea mai puternică dintre ele era cancelaria războinicilor, condusă de un singur stăpân de provincie; ea preluase, împreună cu poliția capitalei, și judecarea pricinilor din Kyōto. Din 1385, șeful ei era în același timp și protector al provinciei Yamashiro, iar funcția se rotea între patru case mari. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 213–214)

Munca de zi cu zi era dusă însă de funcționari. În toată epoca au existat peste cincizeci de familii de administratori de meserie, iar la un moment dat între cincisprezece și șaizeci dintre ei lucrau în cancelariile financiare, judecătorești și administrative ale guvernului. Numărul lor spune o poveste politică: era cel mai mic sub shōgunii care lăsau hotărârile în seama adjunctului și a consiliului, și a crescut imediat sub Yoshinori, care a vrut să decidă singur. La final, când puterea casei se dusese, au rămas cam cincisprezece, din unsprezece familii anume știute — oameni cu dosare, care țineau țara în funcțiune pentru oricine ar fi câștigat. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 214–215)

Forța armată a guvernului era mai mică decât prestigiul lui. Alături de administratori, shōgunul avea la îndemână contingente de câteva sute de călăreți, ținute de stăpânii de provincii care locuiau în capitală, și un corp de oameni ai lui, așezați pe propriile sale domenii. Din rândurile lor făceau parte fii fără parte de moștenire din casele mari, urmași ai familiilor care-l slujiseră pe shōgun din moși-strămoși și, uneori, războinici de provincie ajunși localnici respectați. Erau cu toții dependenți de favoarea stăpânului, pentru că de la el le venea pământul. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 239)

Sub acești stăpâni, funcția de protector al unei provincii s-a transformat în stăpânire. În 1346, regentul a primit dreptul de a-i opri pe războinicii care intrau ilegal pe moșii ca să strângă orez și de a pune în aplicare hotărârile de judecată privind pământul. Din 1352, stăpânii de provincii au putut lua, pentru nevoile oștii, jumătate din renta moșiilor aflate sub administratori — jumătate de rentă, un singur an, în opt provincii; din 1368, jumătatea de rentă s-a putut lua regulat, în toată țara. Lăsând la o parte pământul templelor și al sanctuarelor, care era ocrotit, stăpânul provinciei a ajuns să decidă cine și cât plătește, iar din acest drept și-a făcut vasali. Un om care putea hotărî ce se strânge dintr-o provincie era, în fapt, stăpânul ei. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 273–274, 296)

嘉吉Asasinarea shōgunului

În vara lui 1441, al șaselea shōgun al casei Ashikaga, Yoshinori, a fost invitat la un ospăț în casa unui mare stăpân din Kyōto. Gazda era Akamatsu Mitsusuke, stăpânul provinciilor Harima, Bizen și Mimasaka. În timpul mesei au intrat oameni înarmați; shōgunul a fost ucis acolo, în casa gazdei. Yoshinori împlinea chiar în acea zi patruzeci și șapte de ani. Asasinii au ieșit din capitală și s-au întors în provinciile lor, unde aveau oști, cetăți și o cauză de apărat.

Cauza era frica. Yoshinori fusese un stăpân energic și aspru, care în doisprezece ani de domnie își făcuse dușmani printre nobili, călugări și stăpânii de provincii; umilise oameni puternici, le luase pământuri și îi lăsase să creadă că urmează ce e mai rău. În casa Akamatsu se iscase o ceartă de moștenire, iar shōgunul sprijinise o altă ramură a familiei; Mitsusuke a socotit, potrivit cronicilor, că are de ales între a-și pierde provinciile și a-l ucide pe omul care i le lua. A ales a doua variantă, într-o după-amiază, la masă. Două armate trimise de guvern l-au învins peste câteva luni, în Harima, iar Mitsusuke și-a luat viața împreună cu familia lui.

Shogunatul nu și-a mai revenit niciodată din acea vară. Următorul shōgun a fost un copil, care a murit la zece ani, iar titlul a ajuns, în cele din urmă, la un frate mai tânăr al celui ucis, un om căruia îi plăceau mai mult cărțile decât oștile. La doi ani după asasinat, partizani ai curții din sud au intrat noaptea în palatul imperial și au furat insignele imperiale, ducându-le la Yoshino: războiul celor două curți, încheiat pe hârtie în 1392, încă se putea lupta cu mâinile. Un guvern al cărui stăpân poate fi ucis la cină și al cărui palat poate fi jefuit noaptea guvernează mai departe, dar numai pe hârtie: provinciile își vedeau de treburi, iar în capitală se certau facțiunile.

応仁Războiul Ōnin

Ultimul shōgun care mai avea ceva din prestigiul de altădată a fost Ashikaga Yoshimasa. Îl interesau cărțile, ceaiul și grădinile. Când a venit vremea să-și aleagă urmașul, a ezitat: l-a numit pe fratele lui, apoi i s-a născut un fiu. Cearta dintre cele două ramuri ale familiei s-a lipit de rivalitatea dintre casele Hosokawa și Yamana, care se înfruntau de mult. În 1467, Kyōto a devenit câmpul lor de luptă. Războiul ŌninRăzboiul Ōnin (応仁の乱) — 1467–1477, numit după deviza anilor. A început ca o ceartă de succesiune la curtea shōgunului și a prefăcut Kyōto într-un oraș de ruine. a ținut unsprezece ani, iar când s-a terminat, o mare parte din oraș era arsă, iar autoritatea shogunatului, în provincii, aproape dispăruse.

Începutul a fost o ceartă de familie, cu mize foarte mari. În 1464, Yoshimasa, care nu avea fiu, l-a numit urmaș pe fratele lui mai mic, Yoshimi. Un an mai târziu, soția lui, Hino Tomiko, a născut un băiat, iar de aici înainte au existat doi moștenitori și două partide la curte. Fiecare partidă a găsit un protector în câte unul dintre cei doi oameni care se luptau de fapt pentru puterea din umbră: Hosokawa Katsumoto și Yamana Sōzen. Istoricii au nuanțat mult această poveste — cearta de succesiune a fost scânteia, nu întreaga explozie, iar în provincii existau deja conflicte gata să se aprindă. În 1466, bande înarmate s-au bătut pe străzile capitalei; în 1467 au început luptele adevărate, iar în oraș s-au așezat două tabere, una în est și una în vest. Din tabăra din vest a rămas un nume de cartier care există și astăzi la Kyōto: Nishijin, unde se țes încă mătăsuri.

Ca să se vadă cât de puțin conta, pentru stăpânii vremii, ce se întâmpla în jurul lor, merită amintit ce se întâmplase în anii dinaintea războiului. În anii 1450 foametea a făcut numeroase victime în mai multe părți ale țării, iar în 1459 a fost foamete pe tot cuprinsul Japoniei; în 1461, bolile legate de foamete s-au răspândit la fel de larg. În 1458, Yoshimasa a clădit din nou palatul shogunilor; când a început războiul, în 1467, a ridicat o reședință pentru mama lui. În 1465 începuse o casă de retragere pe dealurile din est și o lăsase la o parte când au început luptele; în 1482 a reluat lucrul. Istoricii au observat că guvernul se purta „ca de obicei” — construind, certându-se pentru ranguri și moșteniri — în timp ce țara murea de foame. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 228–229)

Războiul s-a dus, în primul rând, prin curțile oamenilor. S-au ars casele marilor familii, mănăstirile din centru, depozitele, podurile; curtea imperială, care trăia din taxe pe care nimeni nu le mai aduna, a rămas fără bani și fără acoperiș, iar nobilii au fugit în provincii, la rudele mai norocoase. Se spune că Yoshimasa privea liniștit grădina vilei lui de pe deal, în timp ce orașul ardea mai jos; oricum ar fi fost, el a continuat să clădească. Cei doi stăpâni care dăduseră focul au murit în 1473, iar în 1477 tabăra din vest s-a destrămat. La sfârșitul războiului, în Kinai încă se lupta, iar stăpânii din provincii se purtau ca niște suverani. Cât de distrus a fost orașul, istoricii încă dezbat: unii spun că imaginea unui Kyōto ras de pe fața pământului este exagerată de povestirile de mai târziu, alții arată mănăstirile dispărute, dosarele de moșii și nobilii care și-au petrecut zece ani prin sate.

Într-o țară fără centru, arta s-a strâns în camere mici, cu trei sau patru oameni și un bol de ceai. În provincii, oameni care nu ceruseră niciodată voie nimănui își împărțeau pământul, iar unul dintre ei, Hōjō Sōun, avea să ia cetatea Odawara în 1493 și să întemeieze o casă care va stăpâni regiunea Kantō până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Nimeni nu mai aștepta ordine de la Kyōto.