Visul omului fără moștenitor

La sfârșitul lui iunie 1582, o armată stătea de câteva săptămâni în fața castelului Takamatsu, în vestul insulei Honshū. Comandantul ei nu avea sânge nobil: se născuse într-un sat din Owari, într-o familie de țărani. În loc să dea asaltul, abătuse un râu peste câmpie și aștepta să intre apa în castel. Atunci a sosit vestea de la Kyōto: Oda Nobunaga, stăpânul lui, fusese atacat în templul Honnō-ji și murise.

Hideyoshi a ascuns vestea, a încheiat în aceeași zi pace cu clanul Mōri — dușmanul pe care îl ținea sub ziduri — și a dat ordin de întoarcere. A mers zi și noapte și a ajuns la Kyōto într-o săptămână. În fața lui rămăsese un singur om: Akechi Mitsuhide, ucigașul lui Nobunaga, care credea că are timp.

大返しDrumul înapoi de la Chūgoku

Biografiile scrise după ce ajunsese sus povestesc o copilărie plină de semne cerești. Documentele vremii spun mai puțin: un băiat născut în 1536 sau 1537, fiul unui țăran din Nakamura, intrat în slujba lui Nobunaga și folosit la lucruri mărunte. Se spune că îi purta sandalele. În armatele secolului al XVI-lea, un om fără origine putea urca; repede, nu. Hideyoshi a primit un domeniu, a construit castelul de la Nagahama și a condus campanii în vest.

Întoarcerea din 1582 a rămas în istorie ca Chūgoku ōgaeshiChūgoku ōgaeshi (中国大返し) — „marea întoarcere din Chūgoku”: două sute de kilometri străbătuți cu o armată, în circa o săptămână, în 1582., marea întoarcere. Bătălia s-a dat la începutul lui iulie, la Yamazaki, pe drumul dintre Ōsaka și Kyōto. A ținut o zi. Mitsuhide a pierdut, a fugit spre sud și a murit în zilele următoare; împrejurările morții lui nu s-au lămurit niciodată. La castelul Kiyosu, Hideyoshi a aranjat succesiunea casei Oda în favoarea unui nepot mic și i-a lăsat pe ceilalți generali să se certe. Nu luase puterea; luase timpul.

Drumul a fost socotit mai important decât bătălia care a urmat. Oastea a lăsat în urmă tabăra, mașinile de asediu și proviziile grele; a mers pe drumul de coastă, prin ploaie, cu oamenii dormind în picioare la popasuri de câteva ceasuri. Un comandant de oști din secolul al XVI-lea mișca de obicei douăzeci, douăzeci și cinci de kilometri pe zi, cu care, cai și slujitori. Hideyoshi a făcut mai mult decât dublul acestui ritm, iar diferența dintre un marș obișnuit și unul ca acesta se măsoară în zile — și zilele erau tot ce avea.

Pacea cu Mōri a fost, din același motiv, generoasă: a păstrat pământurile pe care le luase deja, iar singurul trofeu adus acasă a fost capul comandantului cetății, Shimizu Muneharu, care s-a sinucis cu ceremonial, ca oamenii lui să fie lăsați în viață. Hideyoshi nu-și putea permite să stea să negocieze. Trebuia să ajungă la Kyōto înaintea veștii că ar fi ajuns altcineva.

La Yamazaki, la începutul lui iulie 1582, Akechi Mitsuhide stătea pe înălțimile de lângă râul Yodo, cu o armată pe care cronicile o socotesc la jumătate din cea a lui Hideyoshi, iar cifrele se bat cap în cap, ca de obicei. Bătălia a fost scurtă: cine ține dealul, ține și drumul; cine pierde drumul, pierde și retragerea. Mitsuhide a fost împins de pe poziții, oastea i s-a rupt în fugă, iar el a apucat drumul spre sud. A murit în zilele următoare, lângă satul Ogurusu, ucis de oameni care nu aveau habar ce cap au tăiat până nu li s-a spus. Un general de oaste care izbutește o lovitură de palat în douăzeci de zile nu are, de obicei, un al doilea act pregătit.

Ce a însemnat întoarcerea nu s-a văzut pe câmpul de luptă, ci la castelul Kiyosu, unde Hideyoshi a aranjat ca moștenitor al casei Oda un nepot de câțiva ani, iar pe ceilalți generali i-a lăsat să se certe între ei. Viteza îi dăduse un lucru pe care nu-l avea nimeni altcineva în acel iulie: dreptul de a vorbi în numele stăpânului mort. Un om fără origine nobilă nu putea lua moștenirea lui Nobunaga; putea însă să o împartă, și împărțind-o, să o păstreze pentru sine.

賤ヶ岳Șapte sulițe la Shizugatake

Un general nu s-a împăcat: Shibata Katsuie, bătrânul comandant de la nord, care luptase pentru Nobunaga încă de pe vremea când Hideyoshi ducea sandalele stăpânului. În primăvara lui 1583, Hideyoshi l-a lovit primul, la Shizugatake, lângă lacul Biwa. Victoria a fost clară. Katsuie s-a retras în castelul lui, l-a incendiat și a murit în flăcări, împreună cu Oichi, sora lui Nobunaga. Șapte tineri comandanți s-au distins în ziua aceea, iar porecla li s-a lipit imediat: șapte sulițe de la Shizugatake.

În spatele bătăliei era o ceartă de moștenire. Nobunaga lăsase doi candidați: un fiu adult, Nobutaka, și un nepot de câțiva ani, pentru care Hideyoshi se grăbise să vorbească la Kiyosu. Shibata Katsuie, comandantul provinciilor din nord, îl ținea pe fiul adult — și, mai presus de orice calcul, nu putea înghiți ca el, care luptase pentru Nobunaga de pe vremea când Hideyoshi ducea sandalele stăpânului, să dea socoteală acum unui parvenit. În iarna lui 1582–1583, Katsuie a construit o linie de fortărețe pe creasta de la Shizugatake, ca să închidă drumul spre nord. Hideyoshi a stat la Ōgaki, în câmpie, și a așteptat.

Așteptarea a fost scurtă din vina altuia. Generalul lui Katsuie, Sakuma Morimasa, a atacat fortărețele fără să primească poruncă, le-a luat repede și și-a lăsat oamenii să jefuiască ce se putea jefui pe o creastă de munte, în zăpadă. Hideyoshi a primit vestea seara și a pornit noaptea la drum, cu oastea pe jumătate adunată. Dimineața i-a lovit pe oamenii lui Morimasa împrăștiați printre colibe, iar până la amiază lupta se terminase. Oastea de la nord era prea departe ca să ajute. Campania întreagă a căzut din pricina unui subaltern nerăbdător, lucru pe care cronicile îl notează, de regulă, fără nicio urmă de ironie.

Contemporanii au reținut, în schimb, altceva: șapte tineri comandanți care s-au bătut în prima linie, cu sulița, și au rămas în istorie ca șapte sulițe de la Shizugatake. Numele se repetă de la o cronică la alta cu mici diferențe — Fukushima Masanori, Katō Kiyomasa, Katō Yoshiaki, Wakizaka Yasuharu apar în toate listele —, iar cei de pe listă au primit pământ, titluri și, mai târziu, comanda oștilor din Coreea. Katsuie s-a retras la castelul Kitanosho, l-a incendiat, și-a omorât familia și a murit în flăcări împreună cu Oichi, sora lui Nobunaga. Oichi își trimisese fiicele afară înainte; una dintre ele avea să fie, peste un deceniu, mama moștenitorului lui Hideyoshi.

După Shizugatake, în centrul Japoniei nu mai rămăsese nimeni care să-i poată sta în față pe câmp deschis. Mai rămânea un om, dar acela nu ieșea la câmp: stăpânul provinciilor din est.

長久手Komaki-Nagakute și pacea cu Ieyasu

Rămânea Tokugawa Ieyasu, stăpânul provinciilor din est. În 1584, cei doi s-au întâlnit la Komaki și Nagakute. Hideyoshi a venit cu o armată mai mare, dar a pierdut lupta de la Nagakute, unde un general al lui a fost ucis împreună cu fiul său. Ieyasu nu a vrut bătălia decisivă, iar războiul s-a terminat fără învingător. Pacea a fost mai deșteaptă: un fiu al lui Ieyasu a fost trimis la Ōsaka, iar Ieyasu a primit pământuri și titluri.

Campania din 1584 merită privită de aproape, fiindcă seamănă mai puțin cu o bătălie și mai mult cu o partidă de șah jucată de doi oameni care nu vor să piardă. Hideyoshi a venit cu o armată uriașă, a ridicat în câteva zile o cetate pe muntele Komaki și a așteptat. Ieyasu, mai slab la număr, a refuzat lupta mare și a lovit, în schimb, o coloană detașată a adversarului: la Nagakute, Ikeda Tsuneoki a fost ucis împreună cu fiul lui, iar Mori Nagayoshi a murit și el în aceeași zi. Când Hideyoshi a ajuns cu grosul oștii, Ieyasu se retrăsese deja. Victorie tactică pentru est, fără urmare strategică: Ieyasu nu putea cuceri Japonia cu o singură zi bună, iar Hideyoshi nu putea ocupa estul cu o armată care se hrănea din provinciile lui Ieyasu.

A urmat partea pe care cronicile o povestesc mai puțin: negocierea. Oda Nobukatsu, pentru care Ieyasu intrase în război, a făcut pace pe la spatele lui, iar Ieyasu a rămas cu o victorie în mână și fără aliați. A ales să nu lupte mai departe: a trimis un fiu la Ōsaka, a primit în schimb confirmarea celor cinci provincii ale lui și a așteptat. În 1586 a venit la Ōsaka să depună jurământ, iar Hideyoshi i-a dat de soție sora lui. Ca să-l convingă că nu-l cheamă într-o capcană, regentul a făcut un lucru pe care cronicile casei Tokugawa îl povestesc cu oarecare uluire: a trimis-o pe mama lui, bătrână, la est, ca zălog al cuvântului dat. Omul care stăpânea Japonia dădea ostatic pe cine avea mai scump, ca să-l liniștească pe cel mai puternic dintre supușii lui.

Războiul s-a încheiat, deci, fără învingător și fără învins, iar pentru amândoi a fost cea mai bună veste cu putință. Hideyoshi a primit supunerea celui mai tare stăpân din est fără să-l bată; Ieyasu a primit pământuri, titluri și timp. Cei doi nu s-au mai întâlnit niciodată pe câmpul de luptă. Se vor reîntâlni peste șaisprezece ani, într-o cu totul altă socoteală.

関白Regentul cu mâini de țăran

Funcțiile de la curte erau rezervate familiilor nobile, așa că în 1585 Hideyoshi s-a lăsat adoptat de o familie nobilă și a devenit kanpakuKanpaku (関白) — regentul care guvernează în numele împăratului. Titlul fusese purtat secole de-a rândul doar de nobili., regent al împăratului. Anul următor a urcat la daijō-daijin și a primit un nume nou de familie, sculptat pentru el: Toyotomi.

Un titlu i-a lipsit totuși, și lipsa aceea spune multe despre cum funcționa vechea Japonie. Hideyoshi ar fi putut cere shogunatul, care era, în fond, funcția potrivită pentru un om cu armate: generalul care guvernează. Shogunatul avea însă o tradiție de familie — se spunea că numai urmașii casei Minamoto îl pot purta —, iar descendența lui Hideyoshi se pierdea într-un sat din Owari. A cerut atunci titlul de kanpaku, regent al împăratului, pentru care tradiția cerea, de asemenea, o descendență: numele Fujiwara. Se putea rezolva. S-a lăsat adoptat de o casă nobilă, iar genealogiștii au făcut restul, adică exact ce făcuseră dintotdeauna: au scris ce li s-a cerut.

Scandalul nu a fost deci o scenă, ci o tăcere. La curtea din Kyōto, precedența era tot: cine stă mai aproape de tron, cine primește întâi sake, cine are voie să poarte anumite culori. Un regent ieșit din noroi strica toată socoteala, iar nobilii care își petreceau zilele cu socoteli de rang se vedeau obligați să se încline în fața unui om care, cu zece ani înainte, număra saci de orez într-o garnizoană. Nu puteau protesta: curtea trăia din darurile lui, iar el plătea fastul imperial ca pe o investiție. Legitimitatea se putea închiria, iar Hideyoshi o plătea scump, în aur și orez.

Vârful acestei investiții a venit în 1588: împăratul a venit în vizită la palatul Jurakudai, construit de Hideyoshi la Kyōto. Curtea a ieșit întreagă pe drum, în ordinea cuvenită, ca să intre în casa unui om fără strămoși utili. Cronicile vremii descriu procesiunea cu amănunte de protocol, pentru că protocolul era subiectul zilei; despre gazdă scriu mai puțin, fiindcă despre gazdă se știa tot. Un an mai târziu, Hideyoshi a predat titlul de kanpaku nepotului lui adoptat și a rămas, până la moarte, taikō — regentul retras, care nu se retrăsese de nicăieri.

検地Ogor cu ogor: ce s-a măsurat

Titlurile însemnau puterea de a da legi în numele tronului. Echipe de funcționari au măsurat ogoarele, au notat calitatea pământului, recolta estimată și gospodăria care răspundea de dajdie. Operațiunea, numită astăzi Taikō kenchiTaikō kenchi (太閤検地) — „măsurătoarea regentului retras”: recensământul ogoarelor și al gospodăriilor, în valuri, între 1582 și 1598., a durat ani și a hotărât pentru trei secole cine plătește și cât. În 1588 a venit edictul din 29 august: țăranii să predea toate armele. Textul poruncii spunea că omul care muncește pământul are nevoie de unelte, nu de tăișuri, iar metalul va merge în turnarea statuii lui Buddha. Katana-gariKatana-gari (刀狩) — „vânătoarea de săbii”: dezarmarea țăranilor prin edictul din 29 august 1588., vânătoarea de săbii. Nobunaga confiscase arme în provinciile lui, dar nu la scara întregii țări.

Cum arăta măsurătoarea, la firul ierbii? O echipă de funcționari, câțiva oameni din sat și o frânghie cu noduri la lungimi egale. Se împărțea pământul în parcele, se înfigeau țăruși, se trăgea frânghia, se nota lungimea și lățimea. Apoi venea partea cea mai delicată: se hotăra calitatea pământului — de sus, de mijloc sau de jos — și, cu ea, recolta estimată. Un ogor bun de lângă râu și o coastă de deal cu piatră puteau avea aceeași suprafață și randamente foarte diferite. Rezultatul se scria într-un registru, în kokuKoku (石) — unitate de măsură pentru orez: circa 180 de litri, cât mănâncă un om într-un an. Bogăția unui domeniu se socotea în mii sau milioane de koku., adică în „câți oameni pot trăi un an din pământul acesta”. Pentru grâne se folosea o cutie de lemn standardizată, masuMasu (枡) — cutia de lemn cu care se măsura orezul. Hideyoshi a impus o singură dimensiune pentru toată țara, ceea ce a făcut, pentru prima dată, comparabile cifrele din registre., iar toată țara a trebuit să folosească aceeași cutie. Un lucru atât de mic a făcut posibil un lucru atât de mare: o cifră națională.

Ce s-a schimbat pentru țărani e mai puțin spectaculos și mult mai important. În registru a intrat numele celui care muncea pământul, nu al puternicului local care pretindea că îl stăpânește. Pentru un om cu două ogoare, asta putea fi o protecție: hârtia spunea că pământul e al lui, iar dajdia se socotea după cifra din hârtie, nu după pofta celui care o strângea. În schimb, răspunderea a devenit colectivă: muraukeMurauke (村請) — răspunderea colectivă a satului pentru dajdie: dacă o gospodărie fugea sau dădea faliment, vecinii plăteau partea ei., răspunderea satului. Dacă o gospodărie fugea, vecinii plăteau pentru ea. Satul, care până atunci era doar un loc, a devenit o instituție fiscală, cu registre, căpetenii și ședințe.

Dajdia se socotea ca o parte din recolta estimată. Formula care apare cel mai des în hârtiile de mai târziu este „patru la stăpân, șase la țăran”, dar în anii grei și în satele fără apărare partea stăpânului urca nestingherită. Se plătea în orez, fiindcă orezul era banul; cine avea munte și orez puțin plătea în bani, la un curs hotărât de alții. Iar registrele acestea nu s-au făcut o dată, ci în valuri, până la sfârșitul secolului: fiecare măsurătoare nouă însemna o dajdie nouă, ceea ce explică de ce țăranii învățaseră să ascundă o parte din recoltă mai repede decât învățaseră funcționarii să o găsească. În 1590, o poruncă a adăugat un rând la socoteală: cine se așezase în sat ca venetic, după măsurătoare, putea fi scos din sat. Era o metodă de a prinde rōninii și de a opri oamenii să plece de unde erau înregistrați.

刀狩Vânătoarea de săbii

Edictul din 29 august 1588 nu a fost o bătălie, ci o operațiune de logistică, ceea ce îl face, pentru istoria de zi cu zi a Japoniei, mai important decât multe bătălii. Prin el, țăranilor li se oprea ținerea de săbii, săbii scurte, arcuri, lănci și puști. Argumentul scris în text — așa cum apare în culegerile de documente ale epocii — nu era unul de morală, ci unul de administrație: uneltele de prisos îngreunează strângerea dărilor și încurajează răscoalele. Cu alte cuvinte, sabia din podul țăranului era o problemă fiscală.

Metalul strâns a avut o soartă precisă, pe care sursele o notează fără pic de ironie: cuiele și clemele pentru sala Marelui Buddha de la templul Hōkō-ji din Kyōto. Hideyoshi ridica acolo o statuie gigantică și o sală pe măsură, iar săbiile predate de sate au intrat în schelele clădirii. Lucrarea avea și un rost politic limpede: un proiect religios uriaș, plătit de regent, care lua din mâinile oamenilor exact lucrurile cu care se puteau răscula. Istoricii au observat, de asemenea, că vânătoarea de săbii nu a fost niciodată completă. Țăranii au păstrat unelte ascuțite, iar mai târziu, când shogunatul a verificat prin satele din Kantō ce arme existau, a găsit lănci și săbii și nu le-a confiscat: a poruncit doar să nu fie scoase din casă. Edictul a schimbat statutul oamenilor mai mult decât inventarul lor.

Partea a doua a venit în 1591, când o altă poruncă a despărțit definitiv cele două lumi: războinicii să nu mai muncească pământul, țăranii să nu mai poarte arme. Se numește astăzi hei-nō bunriHei-nō bunri (兵農分離) — „despărțirea războinicilor de țărani”: edictul din 1591 care a înghețat cele două condiții sociale., despărțirea războinicilor de țărani. Pentru un om obișnuit, efectul s-a simțit în lucruri mărunte: nu mai puteai fi, în același an, plugar primăvara și soldat toamna; dacă erai înregistrat la sat, rămâneai la sat; dacă slujeai un stăpân, primeai un venit și trebuia să stai în orașul lui. Lumea s-a împărțit în două registre, iar registrele s-au ținut trei sute de ani. Cine a pierdut cel mai mult? Țăranul care avea o sabie și o folosea ca argument în certurile de hotar. Cine a câștigat? Stăpânul care nu mai avea, în spatele fiecărui sat, o mică armată de rezervă.

小田原Odawara, ultima ușă

În 1590 rămăsese o singură casă mare neplecată: Hōjō, stăpânii regiunii Kantō, cu cetatea de la Odawara. Hideyoshi a venit cu o armată uriașă, dar și cu o procesiune: meșteri, negustori, actori și un pavilion de ceai aurit care se muta din tabără în tabără. Cetatea a rezistat câteva luni, apoi a căzut. Casa Hōjō a fost desființată, iar stăpânii din nord, între ei Date Masamune, au venit să depună jurământ.

Asediul a început în mai 1590 și a ținut până în august. Hideyoshi nu a dat asaltul: a ridicat, pe dealul din fața cetății, un oraș de asediu cu drumuri, depozite, băi și tarabe, și a așteptat. Tabăra lui era, după toate descrierile care ne-au rămas, un târg mai mare decât multe orașe: negustori, meșteșugari, actori, muzicieni, un pavilion de ceai aurit care se muta din loc în loc, după cum bătea vântul discuțiilor. Înăuntru, apărătorii au început să rămână fără provizii mai repede decât asediatorii, care aveau tarabe. Un asediu câștigat prin aprovizionare nu are scene eroice, dar are o concluzie la fel de clară.

În august, casa Hōjō a capitulat. Ujimasa și fratele lui au primit porunca să-și ia viața; fiul, Ujinao, a fost lăsat în viață și trimis la muntele Kōya, unde a murit un an mai târziu. Pământurile au fost împărțite din nou, iar în nord au venit la rând ultimii stăpâni. Date Masamune s-a prezentat în tabără îmbrăcat în alb, așa cum se arăta, în obiceiul vremii, cine așteaptă să fie ucis, și a fost iertat; a păstrat o parte din domeniu și, peste douăzeci de ani, trimitea solii în Spania. Ultima răscoală a unificării a izbucnit în 1591, în nordul îndepărtat, și a fost înăbușită de oștile trimise de Hideyoshi. Odată cu ea, războaiele dintre marile case s-au terminat. Următorul război nu avea să fie între case, ci pentru moștenirea unui singur om.

Împărțirea pământurilor a urmat. Tokugawa Ieyasu a fost mutat în câmpia din est, la Edo, o regiune mai săracă, cu mlaștini și sate rare; contemporanii au citit mutarea ca pe o răsplată. În vara lui 1591 a venit edictul care a pecetluit despărțirea dintre războinici și plugari, descrisă mai sus, și a înghețat lumea în forme fixe: de atunci, registrul spunea cine e cine. În același an, maestrul de ceai Sen no Rikyū a fost obligat să-și ia viața. Pricina nu se știe. S-au propus tot felul de explicații, de la o statuie așezată într-o poartă de templu la certuri despre obiectele de ceai; fiecare explicație a fost contestată de câte un istoric.

侘茶Ceaiul sărac și moartea maestrului

În același an în care țăranii predau săbiile, un bătrân din Sakai, fiu de negustor cu depozite, era cel mai influent om din lumea ceremoniei ceaiului. Sen no Rikyū se născuse în 1522, se formase la mănăstirea Daitoku-ji și învățase ceaiul de la Takeno Jōō; din 1579 fusese maestrul de ceai al lui Nobunaga, iar după moartea acestuia a intrat în casa lui Hideyoshi. Ceaiul nu era, în acele decenii, o distracție privată. Era instrument de stat: Hideyoshi își obliga generalii să-l practice, folosea obiectele de ceai ca recompensă în loc de pământ, iar într-o cameră de doi stânjeni pătrați un stăpân de provincii și un negustor din Sakai puteau sta, o oră, pe același nivel. Cine stăpânea ceremonia stăpânea o parte din curtea regentului.

Forma pe care i-a dat-o Rikyū se numește wabi-chaWabi-cha (侘び茶) — „ceaiul sărăciei frumoase”: ceremonia făcută într-o cameră mică, cu obiecte simple, în opoziție cu fastul chinezesc., ceaiul celui sărac. Intri plecând capul, printr-o ușă joasă, făcută anume ca nimeni să nu poată intra mândru, nici măcar cu sabia la brâu. Camera are doi stânjeni, pereții sunt de lut, iar bolul din care bei a fost făcut de un meșter de olane, nu adus din China. Rikyū a lucrat cu olarul Chōjirō la boluri negre, nearătoase, strâmbe dinadins, iar camera aceea mică se vede și astăzi: Tai-an, de la Myōki-an, lângă Kyōto — adică exact la Yamazaki, acolo unde, cu opt ani înainte, se hotărâse cine moștenește Japonia. Frumusețea lui Rikyū era o replică dată de un negustor unei lumi de aur.

În 1587, regentul a făcut un lucru pe care contemporanii l-au comentat mult: a anunțat o mare serbare a ceaiului la sanctuarul Kitano, la Kyōto, și a poruncit că poate veni oricine — orășeni, țărani, oameni fără rang. Și-a scos la vedere coloana de obiecte de ceai, și-a deschis corturile, iar pentru o zi ceremonia a ieșit din camerele mici în piață. Rikyū a fost omul care a organizat totul. Un stăpân care în anul următor avea să ceară săbiile tuturor a turnat, pentru o zi, ceai pentru toată lumea: cine crede că puterea se ține doar cu sabia nu a citit programul acelui an.

În 1591, Rikyū a fost silit să-și ia viața. Pricina scrisă nu s-a păstrat într-o formă asupra căreia să fie toți de acord, iar explicațiile s-au adunat secole la rând, fiecare contrazisă de câte un istoric. Cea mai cunoscută poveste spune că o statuie de lemn a maestrului, așezată pe poarta mănăstirii Daitoku-ji, l-ar fi supărat pe Hideyoshi, care ar fi fost nevoit să treacă pe sub chipul propriului supus. S-au propus și alte pricini: vânzarea unor obiecte de ceai scumpe, o ceartă despre o ceremonie imperială, nemulțumirea lui Rikyū față de campania din Coreea, pur și simplu prea multă influență la curte. Cercetătorii japonezi care au analizat dosarul au ajuns la o concluzie modestă și onestă: izvoarele sunt târzii, iar sentința nu se poate reconstitui. Maestrului i se atribuie, în însemnările rămase de la apropiații lui, o înțepătură despre vasele curățate pe dinafară și inima rămasă murdară. În primăvara lui 1591 a băut ceaiul de rămas-bun, a vorbit despre o sabie aruncată spre cer și a murit. Urmașii lui au întemeiat casele de ceai care dăinuie și astăzi.

朝鮮出兵Marea, trecută de două ori

Unificarea nu i-a ajuns. Hideyoshi avea cea mai mare armată din istoria Japoniei și o țară plină de războinici fără război. În 1592, peste o sută de mii de soldați au trecut strâmtoarea spre Coreea, iar în 1597 a urmat o a doua invazie, la fel de mare și la fel de zadarnică. Desfășurarea celor două campanii, pe uscat și pe mare, a marcat profund ambele popoare.

În Japonia li se spune după anii în care au început — Bunroku și Keichō; în Coreea, Imjin waeranImjin waeran (임진왜란) — „invazia japoneză din anul Imjin”: numele coreean al războaielor din 1592–1598., invazia din anul Imjin. Mii de coreeni au ajuns în Japonia ca prizonieri, lăsând o amprentă neașteptată: partea cea mai trainică a acestor războaie nu a fost o cucerire teritorială, ci un cuptor de olar.

Războiul a fost pregătit ca o expediție de stat, cu cifre și registre, exact cum fusese măsurată țara. În Kyūshū, la Nagoya, în provincia Hizen, s-a ridicat între 1591 și 1592 un castel uriaș care nu apăra nimic: era depozitul, portul și sediul campaniei. Fiecare stăpân a primit o cotă de oameni după mărimea domeniului, iar oștile s-au adunat din toată țara, cu arme, cai, muniție și corăbii. Estimările moderne pentru prima invazie se învârt între o sută cincizeci și două sute de mii de oameni, ceea ce însemna, în practică, că armata trebuia hrănită pe pământ străin. Planul rezolva problema simplu: se hrănea din țara ocupată. Nimic din ce s-a întâmplat în următorii șase ani nu se explică fără acest detaliu administrativ.

Pe teren, începutul a fost fulgerător. Busan a căzut în câteva zile, capitala Seul în câteva săptămâni, iar regele a fugit spre nord, până la granița cu China. Coloanele japoneze au ajuns la Pyongyang și în nord-estul peninsulei. Apoi războiul s-a schimbat: China Ming a trimis o armată mare, orașele ocupate au trebuit apărate, iar pe mare flota coreeană a amiralului Yi Sun-sin a tăiat liniile de aprovizionare — victorii navale care, pentru o armată care trăia din ce găsea pe uscat, însemnau foame. În 1593 japonezii s-au retras din Seul, iar pentru trei ani s-au purtat tratative. Tratativele au fost o farsă diplomatică de manual: solii chinezi au venit cu acte care îl făceau pe Hideyoshi rege al Japoniei, adică un vasal în sistemul ceresc chinez, iar când regentul a aflat ce scria în hârtii, a izbucnit și a trimis a doua invazie, în 1597. A doua campanie a mers mai greu decât prima, iar în toamna lui 1598, după moartea lui Hideyoshi, oștile s-au retras. Ultima bătălie, în strâmtoarea Noryang, în decembrie, s-a încheiat cu moartea amiralului coreean.

Prigoana religioasă și sfârșitul regentului s-au împletit strâns cu aceste eșecuri militare dincolo de mare.

Ce a rămas în Japonia din aceste două expediții? Mai puțin o hartă, cât o listă de meserii. Mii de coreeni au fost aduși cu forța, iar între ei se numărau meșteri olari așezați în Kyūshū și în vestul insulei Honshū, unde au pus bazele unor tradiții ceramice care dăinuie și astăzi: Karatsu, Hagi, Satsuma, porțelanul de Arita. Povestea cea mai răspândită despre începuturile porțelanului japonez este și cea mai instructivă. Un olar cunoscut astăzi sub numele coreean Yi Sam-pyeong, numit în viață Kanagae Sanbee, ar fi descoperit în 1616 zăcămintele de caolin de la Arita și ar fi întemeiat singur porțelanul japonez. Documentul lăsat chiar de el, în jurul anului 1653, spune altceva: că s-a mutat la Arita în 1616 cu vreo optsprezece oameni, în majoritate copii, și că ducea cu el carele cuptorului. Istorici japonezi care au urmărit dosarul, între ei Komiya Kiyora, au arătat că povestea „părintelui porțelanului” a fost cusută abia în secolul al XIX-lea, din memoriile familiei și din mândria locală a orașului. Cu alte cuvinte: un război de șase ani a lăsat în urmă cuptoare care au supraviețuit tuturor generalilor, iar cel mai frumos monument al lui a fost construit, din hârtii, trei sute de ani mai târziu.

Au venit, pe aceeași cale, cărți și tipografii: litere mobile aduse din Coreea au fost folosite o vreme pentru tipărituri la curțile stăpânilor, iar în bibliografia japoneză edițiile acelei perioade se numesc cărți cu litere vechi. Japonia a plătit însă pentru ele un preț pe care cronicile îl notează fără să-l rotunjească: sate arse, ogoare părăsite, zeci de mii de prizonieri, foamete. La Kyōto s-a ridicat, în 1597, o movilă în care au fost îngropate urechile și nasurile tăiate de la morții din Coreea, ca trofeu pentru victoriile care nu duceau nicăieri. Un război de cucerire care nu cucerește nimic se termină, de obicei, cu un asemenea bilanț.

În paralel, politica religioasă a mers în linie dreaptă. Misionarii fuseseră izgoniți prin edictul din 1587, dar aplicarea lui fusese neregulată până când, în 1596, un incident cu o corabie spaniolă eșuată la țărm a dat autorităților prilejul de care aveau nevoie. În ianuarie 1597 au fost arestați, la Kyōto și Ōsaka, douăzeci și șase de oameni: șase misionari franciscani străini — patru spanioli, un mexican și un portughez din India —, trei iezuiți japonezi și șaptesprezece credincioși japonezi, între care trei băieți care slujeau la altar. Au fost plimbați prin orașe în spatele unui steag pe care era scrisă pricina: nesocotirea poruncii regentului de a nu propovădui credința creștină. Li s-a tăiat urechea stângă, au fost batjocoriți de mulțimi, iar la 5 februarie 1597 au fost răstigniți pe un deal deasupra portului Nagasaki. Biserica catolică i-a canonizat în 1862; pentru istoria Japoniei, data rămâne începutul unei politici de eliminare care avea să fie dusă până la capăt în secolul următor.

Bătrânețea lui Hideyoshi a fost, ca tot restul vieții lui, o socoteală de familie. Fiul mult așteptat, Hideyori, s-a născut în 1593; textul volumului 4, la p. 142, îl dă drept „un copil de cinci ani” la moartea tatălui, în vreme ce un alt pasaj al aceluiași volum leagă nașterea de 1594 — urmăm p. 142. Mai înainte, regentul îl adoptase ca moștenitor pe nepotul său Hidetsugu, iar în 1595 l-a silit să-și ia viața la muntele Kōya, iar soția, concubinele și copiii acestuia, peste treizeci de persoane, au fost decapitați (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 87). Nu există o explicație care să fi mulțumit pe toată lumea. La 18 septembrie 1598, Hideyoshi a murit la castelul Fushimi, lăsând un băiat de cinci ani și două consilii: cinci bătrâni, go-tairōGo-tairō (五大老) — „cei cinci bătrâni”: Tokugawa Ieyasu, Maeda Toshiie, Mōri Terumoto, Uesugi Kagekatsu și Ukita Hideie, numiți să guverneze până la maturitatea lui Hideyori., și cinci comisari cu treburi administrative. Cel mai puternic dintre bătrâni era Tokugawa Ieyasu. Un om care măsurase țara ogor cu ogor, care înghețase clasele în registre și strânsese săbiile în cuiele unei statui a lăsat, la urmă, un singur lucru nemăsurat: viitorul.

Vestea morții a fost ținută ascunsă, și nu de dragul frumuseții. La o săptămână după ce Hideyoshi murise, cei cinci comisari îi scriau lui Nabeshima Naoshige, liniștindu-l, că „taikō și-a revenit în sfârșit din boală” — în vreme ce îl anunțau că doi emisari pleacă să inspecteze frontul din Coreea (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 288). Le trebuia timp: trebuia scos din peninsulă un corp expediționar care se bătuse șase ani și jumătate. Retragerea nu a fost netulburată. La 30 octombrie 1598, la Sach'ŏn, apărătorii japonezi au fost creditați cu 38.717 capete retezate într-o singură bătălie — cifră umflată, recunoaște volumul, dar care arată proporția atacului; iar la Noryang, în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1598, ultima bătălie a războiului s-a încheiat cu moartea amiralului coreean Yi Sun-sin. În ajunul Crăciunului, oștile s-au îmbarcat la Pusan și au plecat acasă (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 289–292). Un război de șapte ani s-a terminat cu o scrisoare care mințea despre un stăpân bolnav, cu o cifră de trofee pe care nimeni nu o crede și cu un transport de oameni obosiți.

• 1582Moartea lui Nobunaga; victoria de la Yamazaki.
• 1583Shizugatake: casa Shibata este învinsă.
• 1584Komaki-Nagakute: război fără învingător.
• 1585–1586Kanpaku, apoi daijō-daijin; numele Toyotomi.
• 1587Edictul de izgonire a misionarilor; serbarea ceaiului de la Kitano, deschisă oricui.
• 1588Vânătoarea de săbii: țăranii sunt dezarmați.
• 1590Odawara cade; unificarea este desăvârșită, iar în 1591 ultima răscoală din nord este înăbușită.
• 1591Războinicii se despart de țărani; Sen no Rikyū este silit să moară.
• 1595Hidetsugu, moștenitorul adoptat, este silit să-și ia viața; familia lui este executată.
• 1592 / 1597Cele două invazii ale Coreei.
• 1598Hideyoshi moare la Fushimi; Hideyori are cinci ani.

Un om care își construise toată puterea pe propria persoană nu putea lăsa moștenire altceva decât o problemă. Măsurătorile, registrele și săbiile confiscate aveau să funcționeze mai departe, dar nu în folosul fiului său. În afara zidurilor castelului din Ōsaka stătea cel mai răbdător om din Japonia.

御前帳Hârtia care ține locul sabiei

Unificarea nu s-a făcut numai cu oști. S-a făcut și cu registre, iar registrele au fost munca mai obositoare a celor doi ani care au urmat după Odawara. În 1591, la un an după ce ultima casă mare depusese jurământul, s-a făcut o măsurătoare la scară națională, iar rezultatul a fost consemnat, actualizat prin 1593–1594 și socotit, la urmă, la aproximativ optsprezece milioane de koku pentru toată țara (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 51–52). Cifra aceea nu era o avere în hambare; era o evaluare. Nimeni nu strângea optsprezece milioane de saci, dar fiecare dajdie, fiecare leafă și fiecare cotă de oaste s-au socotit, de atunci înainte, pornind de la ea.

Ca să se ajungă acolo a trebuit schimbat, mai întâi, centimetrul. Până la măsurătorile lui Hideyoshi, suprafața se socotea după un stânjen medieval, cu un tan de trei sute șaizeci de unități și cu parcele numite „mari”, „mijlocii” și „mici”. Regimul a impus alt sistem, cu un tan de trei sute de unități, iar unitatea de bază era pătratul unei prăjini (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 50). Este genul de reformă care nu are nicio scenă memorabilă și fără de care nu funcționează nimic: cu măsuri diferite în fiecare provincie, două registre nu se puteau aduna niciodată.

Ce s-a scris în registre? Pentru fiecare parcelă: numele celui care avea dreptul de a o munci, suprafața, rodul socotit și calitatea pământului, împărțită în ogor de sus, de mijloc și de jos, orezărie sau câmp uscat (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 51). Măsurătoarea a consfințit un principiu care, pentru lumea satului, a fost o revoluție: un singur cultivator pentru fiecare parcelă. Regimul Toyotomi a refuzat să recunoască relația dintre proprietar și chiriaș în interiorul clasei țărănești și nu a admis nicio treaptă de exploatare între stăpân și omul care muncea pământul. Omul înscris în registru era, prin chiar faptul înscrierii, socotit țăran — chiar dacă, cu un deceniu mai înainte, fusese un mic războinic cu pământ și oameni. Magistratul Ishida Mitsunari, viitorul învins de la Sekigahara, a formulat limpede ce însemna rândul din registru: cine era trecut alături de parcelă avea asupra ei o pretenție de stăpânire recunoscută (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 107–108).

Pentru unii, hârtia a fost o promovare. Pentru alții, o pierdere. Cei care se înscriseseră la sat rămâneau la sat, chiar dacă avuseseră altă socoteală în viață; iar cine plecase, în unele provincii, nu s-a mai întors. „Mai mult de jumătate dintre țărani au fugit”, notează o hârtie din Ōmi și Yamashiro; la Higo a izbucnit o răscoală cunoscută, iar în 1590, în Dewa, sate întregi s-au ridicat și i-au ucis pe funcționarii măsurătorii (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 108–109). Hideyoshi a vrut echipe până în „cele mai ascunse văgăuni ale munților și până acolo unde omul vâslește pe mare”, cum se spune într-o formulă a vremii. Nu e greu de înțeles de ce un țăran care își ascundea recolta privea frânghia cu noduri ca pe o unealtă de măsurat dajdia, nu pământul.

Al doilea registru a fost cel al oamenilor. În 1592 s-a cerut o numărătoare a gospodăriilor și a persoanelor din toată țara, ca bază de socoteală pentru muncitorii și marinarii de care avea nevoie campania din Coreea (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 86). Porunca a fost dată însă în numele regentului Hidetsugu, nu al lui Hideyoshi, și nu dintr-o clipă de modestie. Ordinele pe care Hideyoshi le trimitea stăpânilor izvorau din puterea lui personală, de cap al clasei războinicilor; o poruncă valabilă în toată țara, ca recensământul, sau o reglementare a poștei de cai, sau o hârtie care dădea voie cuiva să treacă de barierele de drum, avea nevoie de autoritatea publică a regentului. În aparatul Toyotomi au ajuns să existe, astfel, două centre: grupul lui Hideyoshi și grupul regentului. Un stat construit pe un singur om ajunsese, în trei ani, să aibă două cancelarii care se puteau contrazice.

誓紙Jurat pe sânge, plătit în orez

Legătura dintre Hideyoshi și stăpânii de domenii s-a scris, la propriu, cu sânge. După ce Hidetsugu a fost silit să-și ia viața, în 1595, magistrații și stăpânii au depus, unul câte unul, jurăminte de credință semnate cu sânge, iar primii care le-au prezentat au fost chiar cei doi funcționari care duseseră la îndeplinire pedeapsa, Ishida Mitsunari și Mashita Nagamori. Au urmat Tokugawa Ieyasu, Maeda Toshiie, Ukita Hideie, Mōri Terumoto și alții (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 87). În luna a opta a aceluiași an, cinci dintre ei au semnat un regulament care cerea stăpânilor să ceară voie pentru căsătorii, să-și rezolve certurile pe cale pașnică și să nu se urce în litiere de rang fără drept. Un stat care își obligă stăpânii să semneze cu sângele lor și, în același an, le reglementează litierele, știe foarte bine de ce are nevoie: de supunere și de formă.

Banii veneau din ogoare, iar socoteala lor era simplă în teorie și aspră în practică. Regimul Toyotomi a fixat oficial, prin 1586, dajdia la „două părți stăpânului, una țăranului”, adică două treimi din rod, și documentele arată că dajdia se lua într-adevăr cam în acest raport (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 51–52). Față de Evul Mediu, când dajdia dintr-o moșie era adesea înghețată, iar câștigul de rod rămânea în sat, schimbarea era uriașă: de acum surplusul de producție putea fi revendicat de stăpân. În practică, însă, lucrurile s-au așezat altfel, iar istoricii socotesc azi că stăpânii au strâns, în medie, cam o treime din recoltă, cu domenii care au cerut și optzeci la sută din evaluarea de bază, și cu zonele de cultură a bumbacului de lângă Ōsaka unde dajdia a scăzut, la mijlocul secolului al XVII-lea, până la vreo zece la sută din venitul gospodăriei (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 106–107). Cu alte cuvinte, evaluarea din registru a devenit, de-a lungul epocii, tot mai mult o cifră de la care se pornea negocierea. O frază a vremii spunea că țăranii trebuie impozitați cât să atârne „între viață și moarte”; cifrele de mai sus arată că frânghia aceea se trăgea, în fiecare an, de amândouă capetele.

Administrația care trăgea frânghia era mai mică decât te-ai aștepta. Domeniile casei Tokugawa, în jur de patru milioane de koku la sfârșitul secolului al XVII-lea, erau împărțite între intendenți care răspundeau de circa șaptezeci de mii de koku fiecare — adică de mărimea unui domeniu respectabil de stăpân — și care aveau, prin regulament, un personal de vreo treizeci de oameni, fără armată (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 170–171). Ceea ce ținea sistemul laolaltă nu era aparatul, ci satul ca unitate fiscală și căpetenia de sat ca punte între autoritatea războinică și administrarea proprie a țăranilor. Recensămintele se țineau pentru că era nevoie de oameni: recensământul din 1592 fusese cerut, în mod explicit, ca bază statistică pentru rechiziționarea muncitorilor de tabără și a marinarilor (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 86). Un registru al oamenilor este, înainte de toate, o listă de mână de lucru.

百姓Ce s-a schimbat la sat

În sat, cele două măsurători au schimbat trei lucruri deodată, și toate trei s-au simțit în viața de zi cu zi. Primul: cine era înscris. Măsurătoarea a recunoscut drepturi mai sigure de stăpânire tocmai celui care muncea pământul, dar nu a desființat deosebirile dintre săteni, cum se credea cândva. Registrele de la sfârșitul secolului al XVI-lea arată, în aceeași localitate, familii cu pământ de două-trei sute de koku și familii cu mai puțin de cinci koku, iar altele a căror parcelă nu se ridica nici la un singur koku. Cei care nu aveau pământ erau nevoiți să ia în arendă de la cei înstăriți și să plătească în produse sau în muncă. Fostul războinic de la sat care își păstrase pământul a rămas, în multe locuri, omul cu cel mai mult orez din comună — iar registrul l-a trecut la rubrica „țăran” (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 486–487).

Al doilea: cine răspundea. Dajdia se socotea pe sat întreg, iar dacă un cap de gospodărie nu putea plăti, satul plătea pentru el. Regula a stat la baza unei instituții pe care epoca Edo a folosit-o până la saturație: răspunderea colectivă. Al treilea: cine garanta. Satul care nu reușea să scoată dajdia putea fi ținut de datorie cu ce avea mai scump, căpeteniile lui ajungând uneori să răspundă cu libertatea, ba chiar să fie ținute ca zălog până se plătea (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 489). Regula se citește sec în documente. Într-o comună de câteva sute de oameni, ea însemna că cel care greșea socoteala nu greșea doar pentru el.

Pentru oamenii fără pământ — slugile ereditare, numite în documente hikan, nago sau kadoya, care puteau fi vândute sau schimbate între gospodării — măsurătoarea nu a adus nicio schimbare (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 486). Pentru negustori, în schimb, a adus una mare, deoarece o țară măsurată în koku este o țară în care se poate face comerț cu orez: câteva case de negustori au primit dreptul de a domina piața orezului, la Ōsaka, iar piața de acolo avea să hotărască, în secolul următor, prețul cu care se vindeau recoltele întregii țări (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 562–563, 596). Un regent care măsurase tot orezul Japoniei a lăsat, în același pachet, și aparatul cu care avea să se vândă.