Vântul zeilor

Războiul dintre Taira și Minamoto se încheiase, iar învingătorul nu s-a mutat în capitală. Minamoto no Yoritomo a rămas la Kamakura, un oraș mic între munți și mare, și de acolo a împărțit pământ, funcții și scrisori. Curtea imperială din Kyōto a continuat să dea titluri, să scrie poezii și să creadă că ea conduce țara. Vreme de un secol și jumătate, amândouă lucrurile au fost adevărate în același timp.

Guvernul lui Yoritomo nu semăna cu nimic din ce existase înainte pe insule: fără capitală strălucitoare, fără legi pentru toți, fără temple. Era o rețea de oameni — războinici care primeau pământ și protecție, iar în schimb slujeau. Cuvântul folosit astăzi de istorici, bakufuBakufu (幕府) — „guvern de cort”, adică administrația unui comandant militar aflat în campanie. Termenul s-a generalizat abia mai târziu, pentru guvernele războinicilor., „guvern de cort”, spune destul: o administrație de campanie, cu cortul comandantului în mijloc.

幕府Un guvern de războinici

În 1185, Yoritomo a căpătat dreptul de a numi în provincii oameni ai lui: un shugoShugo (守護) — „protector”. Funcționar militar numit într-o provincie, cu sarcina de a ține ordinea și de a mobiliza războinicii. Din această funcție se va naște puterea marilor stăpâni locali. care ținea ordinea și strângea oștile, și un jitōJitō (地頭) — „capul pământului”. Administra domeniile, aduna renta în orez și răspundea de hotare; în practică, omul care făcea legea într-un sat. care administra domeniile, aduna grâul și răspundea de hotare. Nu erau funcționari de carieră, ci vasali plătiți cu pământ. Titlul de shōgunShōgun (将軍) — prescurtare de la sei-i tai-shōgun, „mare general trimis împotriva barbarilor”. Un titlu militar acordat de curte, pe care Yoritomo l-a primit în 1192. a venit în 1192; istoricii de azi văd în anii 1180–1192 un proces în etape, nu un singur moment.

Ce era, în fapt, această administrație? Trei birouri și o curte interioară: unul ținea socotelile casei, altul se ocupa de războinicii din slujbă, al treilea de judecăți. Deciziile importante se luau într-un consiliu al vasalilor cu greutate, hyōjōshūHyōjōshū (評定衆) — consiliul de judecători ai bakufu-ului: vasali cu experiență care analizau pricinile și votau. Regentul nu era un monarh, ci un președinte de ședință., unde se citeau dosarele cu voce tare și se vota. Regentul nu era un monarh, ci un președinte de ședință; în schimb, nimeni nu putea fi acuzat că a hotărât singur.

Yoritomo a murit în 1199, lăsând în urmă doi fii tineri. În 1203, socrul lui, Hōjō Tokimasa, a luat titlul de regent și a guvernat în numele unui shōgun copil. De atunci până la sfârșitul epocii, Kamakura a fost condusă de regenți din familia Hōjō: Tokimasa, apoi Yasutoki, mai târziu Tokiyori. Shōgunii au continuat să existe, dar puterea se mutase. Oastea era făcută din gokeninGokenin (御家人) — „oamenii casei”. Vasalii direcți ai lui Yoritomo și ai urmașilor lui: un strat subțire de familii de războinici răspândite în toată țara., vasalii direcți ai casei; loialitatea lor se plătea cu pământ și cu dreptul de a-și cârmui singuri domeniile.

Regenții s-au dovedit mai durabili decât stăpânii pe care îi păzeau. Ultimul Minamoto cu titlu de shōgun a fost ucis în 1219, iar linia bărbătească a casei s-a stins. Hōjō au rezolvat problema elegant: au cerut curții de la Kyōto un copil de rang înalt, l-au făcut shōgun, iar când a crescut l-au trimis acasă și au cerut altul. Mai târziu au adus prinți imperiali, cu prestigiu și fără putere. Un secol întreg, cel mai înalt titlu militar al Japoniei a fost ținut de adolescenți veniți din capitală cu alai, în timp ce hotărârile se luau la Kamakura, într-o sală cu documente.

În spatele acestor titluri, atribuțiile erau mai înguste decât sună ele. Protectorul unei provincii avea trei sarcini, strânse mai târziu sub o formulă de cancelarie, taibon sankajōTaibon sankajō (大犯三箇条) — „cele trei articole pentru crimele mari”: turele de gardă la Kyōto, prinderea răsculaților și a ucigașilor. Formularea apare în dreptul de la Kamakura abia în 1231, deși cele trei îndatoriri funcționau deja de decenii.: să adune vasalii la turele de gardă de la Kyōto, să prindă răsculații și ucigașii, să ajute instanța cu anchete și cu punerea în aplicare a hotărârilor. Un om al bakufu-ului stătea astfel în fruntea unei provincii fără salariu, fără moșie și fără drept de judecată propriu. Numirea se putea retrage oricând; în afara estului, protectorul nu era numit în provincia din care se trăgea; și, de cele mai multe ori, nu se muta acolo. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 81–82)

Administratorul unui domeniu era alt tip de funcționar: nu un om plătit, ci unul care moștenea o poziție. Odată numit, postul devenea avere de familie — lăsat prin testament, împărțit între urmași, confirmat de instanță —, iar stăpânul moșiei, nobil sau templu, de multe ori locuind la sute de kilometri, nu-l putea pedepsi singur: avea o singură cale, să dea în judecată la Kamakura și să aștepte. Hotărârile de împărțire s-au păstrat. În 1235, doi frați din familia Kumagai, vasali ai bakufu-ului, împart moșia Miri-no-shō din Aki în raport de doi la unu, iar actul trece în revistă ogoarele, fânețele, livezile de castani și pădurile de vânătoare, cu numele țăranilor care lucrau fiecare parcelă. Familia își cultiva singură doar puțin peste două chō; restul era lucrat de alții. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 86, 106–108)

Socotelile acestei lumi se țineau în unități care se învârteau toate în jurul orezului. TanTan (段) — unitate de suprafață dinainte de reformele moderne: circa 360 de „bu”, adică aproximativ 12 ari (1.200 m²) de ogor. Hideyoshi a redefinit-o la 300 de bu. O unitate „to” de orez este de circa 15 kilograme. era o bucată de ogor cam de doisprezece ari, iar un „to” de orez cântărea aproximativ cincisprezece kilograme. Cu aceste două măsuri se scriau toate registrele țării; cine nu le stăpânea nu putea citi un act de danie. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 315)

Un vasal primea puține lucruri în bani: confirmarea scrisă a pământului pe care îl avea deja, dreptul de a strânge renta, o funcție de administrator sau de protector și acces la judecata bakufu-ului. În schimb datora serviciu: ture de gardă la Kamakura și la Kyōto, oameni înarmați la chemare, iar calul, armura și săgețile se plăteau din buzunarul lui. Guvernul nu îl întreținea; îi recunoștea averea și promitea că nu i-o ia nimeni.

Politica internă a acestei lumi a fost mai ucigătoare decât războaiele. În 1285, cel mai puternic vasal al casei, Adachi Yasumori, a fost atacat acasă și ucis împreună cu fiii lui, iar casa Adachi a dispărut într-o singură noapte; opt ani mai târziu, același regent l-a lichidat pe omul care îi executase lovitura. Între timp, regenții își căsătoreau copiii între ei până când toate ramurile familiei ajungeau să aibă pretenții la aceeași moștenire — un aranjament care a funcționat perfect până în 1333.

問注所Procesele de pământ

Partea cea mai importantă a guvernului de la Kamakura nu a fost oastea, ci arhiva. Încă din 1184 exista un birou de judecată, monchūjoMonchūjo (問注所) — biroul de judecată al bakufu-ului, unde se strângeau plângerile și se păstrau dosarele. „Monchū” însemna confruntarea în scris a celor două părți., cu funcționari care nu luptau, ci copiau. La mijlocul veacului al XIII-lea, fiindcă judecățile se tărăgănau, s-au adăugat comisii de judecători, hikitsukeHikitsuke (引付衆) — comisii de judecători adăugate pentru ca procesele să fie judecate mai repede și mai drept. Termenul înseamnă, literal, „cei care trag dosarele aproape”., iar pricinile grele ajungeau la consiliul regentului.

Un proces începea cu o plângere scrisă: moșia, hotarul, ce s-a luat și când. Biroul soma pârâtul, care răspundea tot în scris. Urma partea hotărâtoare: probele. Nu martori care jură pe zei, ci hârtii vechi — acte de danie, zapise de vânzare, registre de rentă, hotărâri de acum o generație. Cine avea dosarul mai gros avea argumentul mai bun. În secolul al XIII-lea, Kamakura nu s-a îmbogățit din războaie, ci din judecarea pământului.

Hotărârea se scria, se sigila și se trimitea. Aici apărea problema: bakufu-ul nu avea poliție. Dacă partea care pierdea refuza să predea ogorul, câștigătorul trebuia să se ducă singur să-l ia, cu oamenii lui; pedeapsa preferată a instanței era alta — scoaterea îndărătnicului din provincie, confiscarea altor pământuri, predarea lui pe mâna protectorului. Cea mai eficientă armă a acestei justiții nu a fost sabia, ci excluderea dintr-o listă de drepturi.

Pricinile se repetau cu o monotonie care ar fi plictisit pe oricine altcineva decât un copist: unde trece hotarul, cine are dreptul la apa canalului, cine strânge renta dintr-un sat, dacă o danie către un templu mai poate fi luată înapoi. Erau și cazuri urâte: oameni înarmați care intrau pe pământul altuia și rămâneau acolo până oboseau autoritățile, țărani bătuți, văduve cărora li se lua ogorul „că oricum nu-l pot apăra”. Unii au murit așteptând un răspuns; moștenitorii lor au continuat procesul, cu aceleași hârtii.

După 1221, numărul pricinilor a explodat: mii de moșii au schimbat stăpânul, iar fiecare administrator nou însemna o plângere nouă. Codul din 1232 nu a apărut din plăcerea de a filozofa despre dreptate, ci pentru că judecătorii nu mai făceau față într-o lume în care fiecare familie avea harta desenată de bunicul ei și o socotea pe cea a vecinului falsă.

承久Războiul curții

Împăratul retras Go-Toba avea alte planuri. În 1221 a poruncit războinicilor din vestul țării să se ridice împotriva bakufu-ului și să-l răstoarne pe regent. A fost un calcul greșit: cei mai mulți au rămas de partea Kamakurei, iar armata trimisă de est a intrat în Kyōto aproape fără luptă. Go-Toba a fost exilat pe insula Oki, iar alți doi împărați retrași au fost trimiși în exil pe alte insule. Curtea nu a mai încercat un secol întreg să răstoarne guvernul războinic, iar Kamakura a așezat la Kyōto doi guvernatori permanenți.

Războiul, cunoscut în cronici ca tulburarea din era Jōkyū, a fost scurt și prost pregătit de partea curții. Mobilizarea s-a poruncit în luna a cincea, luptele s-au dat la ieșirile din Kyōto, la podurile de la Uji și Seta, unde oștile curții erau puține și adunate în grabă. Armata din est a trecut râurile și a intrat în capitală în aceeași lună. Provinciile din est au rămas, în bloc, fidele regentului — nu numai de frică: curtea dădea titluri, dar Kamakura era cea care le confirmase pământul.

Urmările au fost mai grele decât războiul. Doi guvernatori ai bakufu-ului s-au așezat în cartierul Rokuhara din Kyōto, iar de atunci nicio hotărâre importantă a curții nu s-a mai luat fără știrea lor. Trei împărați retrași au plecat în exil — Go-Toba pe Oki, fiul lui, Juntoku, pe Sado, iar Tsuchimikado mai întâi în Tosa, apoi în Awa —, iar unul dintre fiii lui Go-Toba a fost scos din linia de succesiune. În sanctuarul de la Kamakura, printre divinități secundare, aveau să fie păstrați tocmai cei trei învinși: zeii casei învingătoare îi țineau în curtea lor ca pe niște trofee sfințite.

O parte din moșiile curții și ale nobililor care ținuseră cu Go-Toba au fost confiscate și împărțite vasalilor din est. Cifra care circulă în cronici este rotundă și prea mare: Azuma kagami vorbește despre trei mii de moșii trecute la bakufu. Cercetătorii de azi o socotesc umflată din două motive — nu se pot dovedi atâtea transferuri, iar dacă cifra ar fi fost reală, ea ar fi cuprins schimbările de stăpân de la toate nivelurile, nu doar câștigurile Kamakurei. O parte din pământ a rămas la curte și s-a mutat doar de la o facțiune nobiliară la alta, iar marile mănăstiri — Kōyasan, Tōdai-ji și sanctuarele Kamo, Ise și Iwashimizu — au ieșit, potrivit cercetărilor recente, mai bine decât oricine din înfrângerea lui Go-Toba. Din listele de numiri s-au putut identifica doar vreo sută douăzeci și nouă de posturi noi de administrator. Transferurile nu s-au terminat odată cu războiul: ultimele sunt atestate abia prin anii 1240. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 73)

Războiul în sine a fost scurt. Potrivit aceleiași cronici, Kamakura n-a avut nicio veste dinainte: declarația de război a lui Go-Toba a ajuns la ea în ziua a nouăsprezecea a lunii a cincea din 1221, iar într-o săptămână se strânseseră, scrie cronica, o sută nouăzeci de mii de oameni — cifră pe care nimeni nu o ia azi de bună, pentru că oastea din est era alcătuită din contingentele caselor de războinici, nu dintr-o armată cu efective de stat. Oastea învingătoare a intrat în capitală în ziua a cincisprezecea a lunii a șasea. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 71)

Pentru prima dată, oameni din est au primit dreptul să administreze pământ pe care nu-l văzuseră niciodată. Iar Kamakura, care hotăra cine stăpânește ogorul, a început să hotărască și cine are dreptul să fie împărat — o putere care avea să se întoarcă împotriva ei.

式目Codul din 1232

În 1232, regentul Hōjō Yasutoki a pus să se scrie un cod de legi, cunoscut azi ca Goseibai ShikimokuGoseibai Shikimoku (御成敗式目) — codul din 1232, cu cincizeci și unu de articole. Scris în limba vremii, fără citate din învățații Chinei, ca să fie înțeles de războinicii fără carte.. Are cincizeci și unu de articole, scrise într-o limbă simplă, ca să poată fi înțelese de oameni fără școală. Nu vorbește despre credință sau virtuți, ci despre moșteniri, hotare, datorii, insulte, văduve și orfani. Este, în fond, o culegere de hotărâri: ce s-a judecat într-un caz asemănător se va judeca la fel.

Codul a fost dat la 27 august 1232, după ce regentul și un grup de judecători cu experiență au adunat hotărârile mai vechi și obiceiurile casei. Este scris pe limba cancelariei războinicilor, nu în chineză savantă, și nu se prezintă ca o lege dată de un suveran. Cercetătorii de azi fac însă o precizare pe care cititorii de altădată au ratat-o: textul nu voia să impună reguli obligatorii, ci să așeze repere. Cuvântul din spatele lui este dōri, „cum se cade”, adică judecata după firea lucrului, nu după literă; de aceea autorii nu au explicat nicăieri ce este dreptatea, ci au lăsat ca un caz nou să fie judecat după asemănarea cu cele vechi, ca la un meșteșug care se învață lucrând — și de aceea, cum scria un istoric al dreptului, a fost o schiță, nu un proiect definitiv. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 78–79)

Cei care aveau de câștigat de pe urma unui astfel de text l-au studiat primii, cu creionul în mână. În anii 1230 și 1240, stăpânii de moșii care nu puteau fi pedepsiți de Kamakura — nobili și mănăstiri — căutau articolul potrivit și dădeau în judecată administratorul pentru că l-ar fi încălcat; uneori cu pricini scornite. Un proces din 1244, pentru un colț de moșie din Hizen, a dus la audierea a cel puțin douăzeci de oameni din sat, iar într-o pricină din Bizen, în 1255, pârâtul a fost chemat de șapte ori. Kamakura nu se grăbea: ideea era ca oamenii cu sabie să-și cheltuiască certurile în săli de judecată, unde se puteau tărăgăna zeci de ani, în loc să le cheltuiască pe câmp. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 78, 100)

Printre rânduri se vede o lume foarte concretă. Moștenirea se împărțea, de regulă, între mai mulți urmași, iar partea văduvei și dreptul copiilor mici erau apărate cu insistență: codul revine de câteva ori la orfanul căruia unchiul sau fratele mai mare i-a luat ogorul. Pământul dăruit putea fi cerut înapoi, printr-o procedură numită kuikaeshiKuikaeshi (悔返) — dreptul de a reveni asupra unei danii de pământ: un tată putea lua înapoi ce dăduse, ca să dea altcuiva, de obicei fiului care ducea greul slujbei militare.: actul se rupea, averea se muta. Datoriile se judecau după zapis, nu după memorie. Insulta se plătea cu amendă, nu cu sânge, iar bătaia între războinici, după rangul celui lovit. Țăranii apar mai ales ca obiect al certurilor: nu se judecă ce li se cuvine lor, ci cine are dreptul să le strângă renta.

Codul nu a rămas neschimbat: i s-au adăugat articole an de an, ca unui registru care crește singur. Shogunatul de la Muromachi l-a preluat ca lege de bază, iar părți din el au rămas în uz până în secolul al XIX-lea. Istoria rezervă uneori cariere ciudate: textul scris pentru hotare și datorii a ajuns, în epoca Edo, manual de citit în școlile de templu, unde copiii învățau literele copiind articole despre pământ.

女人Femeile și pământul

Printre rânduri se vede o schimbare care le privea direct pe femeile acestei clase. Mai devreme, o fiică de războinic putea moșteni pământ, iar o văduvă își păstra domeniul. Pe măsură ce pământul s-a scumpit și războaiele s-au înmulțit, moștenirea s-a strâns în jurul fiilor care mergeau la luptă, iar femeile au fost împinse spre întreținere, nu spre proprietate. În secolul al XIV-lea, o femeie din această clasă apărea rar ca stăpână a unui domeniu.

Nu a fost însă o lume în care femeile nu făceau nimic. Femeile din familiile de războinici administrau moșii, țineau socotelile rentei și se judecau în nume propriu la biroul de plângeri al bakufu-ului: dosarele păstrează cereri pentru hotare călcate, datorii neplătite și danii pe care rudele încercau să le anuleze. Văduvele intrau în mănăstiri și de acolo continuau să-și conducă averea. Hōjō Masako a supraviețuit soțului, celor doi fii ai lor și tuturor rivalilor, iar la bătrânețe, ca maică, continua să fie consultată la fiecare numire importantă.

De ce s-a îngustat totuși dreptul de moștenire? Pentru că pământul nu se mai putea împărți la nesfârșit. Fiecare bucată de ogor dădea o rentă mică, iar armura, calul și săgețile costau la fel, indiferent cât pământ aveai. O casă care își împărțea moșia între cinci urmași trimitea la război cinci oameni săraci, iar vecinii puternici așteptau exact acel moment ca să cumpere sau să răpească pământul. Soluția a fost moștenirea de către un singur urmaș, de obicei fiul care prelua și slujba militară a tatălui. Fiicele au fost primele lăsate la o parte, pentru că pământul dat unei fiice pleca, prin căsătorie, în altă casă; iar un tată care se răzgândea rupea actul de danie și muta pământul pe numele fiului.

Schimbarea nu s-a produs peste noapte și nu a fost niciodată completă. În unele regiuni, femeile au continuat să dețină pământ multă vreme, mai ales ca văduve, iar partea văduvei a rămas o instituție recunoscută de instanțe; istoricii nu sunt de acord nici astăzi asupra ritmului acestei schimbări. Cert este că, în documentele de la sfârșitul epocii Kamakura, femeile apar tot mai rar ca stăpâne depline ale unui domeniu.

元寇Două flote și o furtună

Din 1266 au început să sosească la Kyōto solii marelui han Kubilai, stăpânul Chinei de nord și, în curând, al întregii Chine. Cereau supunere. Curtea s-a speriat, bakufu-ul a tăcut și a poruncit întărirea coastei din nordul insulei Kyūshū. Soliile au venit din nou, cu aceeași cerere. În 1274, flota mongolă a apărut în fața insulelor.

Între prima solie și primul atac au trecut opt ani, în care Kamakura a făcut un lucru neobișnuit pentru un guvern războinic: a tăcut. Solii au fost ținuți, purtați dintr-un loc în altul și trimiși înapoi fără un răspuns clar. În 1275 a venit o nouă solie, în frunte cu un demnitar pe nume Du Shizhong. Regentul Hōjō Tokimune a hotărât repede: solii au fost duși la Kamakura și executați la Tatsunokuchi, la marginea orașului; cronicile japoneze vorbesc de cinci oameni. Patru ani mai târziu, când se pregătea flota celei de-a doua invazii, alte solii au avut aceeași soartă pe țărmul de la Hakata.

Ce reprezenta acest zid, privit în ansamblu? Un val de piatră de douăzeci de kilometri, așezat cam la cincizeci de metri de apă, înalt de un metru și jumătate până la aproape trei, lat la temelie între un metru și jumătate și trei metri și jumătate. Lucrarea a fost poruncită pentru luna a treia a lui 1276, cu termen în luna a opta a aceluiași an; termenul n-a fost ținut — provincia Satsuma și-a încheiat tronsonul abia la începutul lui 1277. Un document din Ōsumi păstrează socoteala în unitățile ei de atunci: un shaku de zid, adică vreo treizeci de centimetri, pentru fiecare chō de ogor, cam un hectar și jumătate. Iese, în măsurile de azi, cam trei centimetri de fortăreață la fiecare mie de metri pătrați de câmp, fără să conteze dacă pământul era al unui războinic, al unui templu sau al unui nobil. Reparațiile au continuat până în 1332, cu un an înainte de căderea bakufu-ului; numele de „Genkō Bōrui” i-a fost dat abia în 1913, iar o parte din pietre au ajuns, în epoca Edo, în zidurile cetății din Fukuoka.

Prima expediție a fost scurtă: debarcare în golful Hakata, lupte de o zi, apoi retragere. A doua, în 1281, a fost gândită ca o cucerire: o flotă uriașă, adunată din Coreea și din China, cu oameni din mai multe provincii ale imperiului. Japonezii îi așteptau, în spatele zidului de piatră ridicat după 1274, iar războinicii din Kyūshū au ținut piept săptămâni întregi.

În 1274, flota a atacat mai întâi insulele de la poartă: Tsushima și Iki, unde apărătorii, puțini, au fost nimiciți. Apoi corăbiile au intrat în golful Hakata. Aici s-a văzut că japonezii și mongolii nu luptau după aceleași reguli: războinicii din Kyūshū căutau un adversar cu nume, ca să aibă ce arăta la Kamakura, în timp ce atacatorii luptau în formații dese, cu tobe și gonguri, aruncau bombe de pulbere și trăgeau cu arcul în valuri. Un tânăr vasal din Higo, Takezaki Suenaga, a primit ordin să aștepte sosirea comandantului și n-a așteptat. Textul sulurilor pe care le-a comandat mai târziu, în traducerea publicată de Thomas Conlan, îl pune să spună că, dacă ar fi așteptat, ar fi ajuns prea târziu la luptă. A luat-o înainte cu câțiva oameni, a fost rănit, a fost scos din luptă de ai lui, iar spre căderea serii mongolii s-au retras spre corăbii. Pe mare i-a prins furtuna.

A doua invazie a fost altfel. În vara lui 1281 au venit două flote, una din Coreea și una din China. Cronicile vorbesc despre mii de corăbii și o sută patruzeci de mii de oameni; istoricii socotesc cifrele umflate, dar nu se îndoiesc că flota era cea mai mare care se adunase vreodată pe acele ape. Zidul și-a făcut treaba: unde fusese ridicat, debarcarea era cu neputință. Flota a ocolit, a încercat alte plaje, a fost respinsă și s-a oprit, în cele din urmă, la insula Shiga, în largul golfului. A stat acolo săptămâni întregi, cu mâncarea pe sfârșite și cu boala lucrând mai bine decât săgețile. La sfârșitul verii, furtuna a lovit flota ancorată: corăbiile s-au zdrobit între ele și de țărm, iar cei care au ajuns la mal au fost uciși sau luați în robie. Pe coasta din Kyūshū s-au ridicat movile pentru morți și s-au făcut slujbe pentru cei înecați, ale căror oase nu au fost găsite niciodată.

Dimensiunile expedițiilor se cunosc din socotelile celor care le-au pregătit. În 1274, Coreea a primit poruncă să pregătească nouă sute de corăbii de război și cinci mii de oameni; corăbiile erau, potrivit izvoarelor, de o calitate foarte proastă, făcute în grabă. Flota a plecat la 3 octombrie, cu trei luni mai târziu decât fusese planificat, și avea la bord cincisprezece mii de soldați ai marelui han, opt mii de coreeni și șaizeci și șapte de mii de oameni pentru muncile de pe corăbii. Două zile mai târziu ataca Tsushima. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 160–161)

Războinicii din Kyūshū au avut de înfruntat, pe lângă număr, alte feluri de luptă: atacatorii trăgeau cu săgeți otrăvite și aruncau dispozitive care explodau — lucruri pe care apărătorii nu le văzuseră niciodată —, iar în locul duelurilor căutate foloseau formații dese, conduse de tobe. După bătălie, Kamakura a împărțit răsplata: în 1275 au fost răsplătiți aproximativ o sută douăzeci de războinici, iar dintre ei unul singur a primit actul semnat personal de shōgun. Takezaki Suenaga, despre care am povestit mai devreme, a fost unul dintre ei: cum faptele lui nu fuseseră raportate, rudele i-au refuzat ajutorul, așa că și-a vândut caii și șeile, a mers singur la Kamakura și a așteptat luni întregi să fie primit, până când, în luna a zecea a acelui an, a ajuns în fața șefului cancelariei recompenselor, Adachi Yasumori. Răspunsul lui s-a păstrat, pentru că l-a comandat pictat: nu cerea o răsplată anume, ci ca faptele lui să fie cunoscute; dacă se dovedește că n-a luptat în frunte, să i se taie capul pe loc. Yasumori i-a dat dreptate, i-a dăruit un cal și l-a trecut pe listă. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 140–142)

Riscul nu s-a sfârșit în 1274. În 1275, vasalii din Kyūshū au fost împărțiți în grupuri de câte două-trei provincii, fiecare urmând să țină o tură de pază pe coastă de trei luni pe an, cu obligația de a se mobiliza imediat, în afara turei, dacă venea vestea cea rea. Un vasal din Kanazawa scria atunci că, după 1269, viața se stricase din toate pricinile și că nimeni nu mai era sigur de viața lui; guvernul a poruncit registre de pământ, în care se treceau numele stăpânilor și dimensiunile ogoarelor, ca să știe pe cine și pe ce se poate bizui. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 138, 142)

În 1279, marele han a poruncit să se construiască șase sute de corăbii de război pe cursul inferior al fluviului Yangtze, iar Coreei i-a cerut nouă sute. Ordinul de atac a venit în luna întâi a lui 1281, iar oastea a fost împărțită în două: divizia Rutei de Est, plecată din Coreea, cu zece mii de soldați coreeni și treizeci de mii de mongoli, pe nouă sute de corăbii cu șaptesprezece mii de marinari, și divizia Chiang-nan, cu o sută de mii de soldați ai dinastiei Song învinse, pe până la trei mii cinci sute de corăbii. Divizia din est a plecat la 3 mai 1281, a atacat Tsushima și Iki până la sfârșitul lunii, iar apoi, încălcând înțelegerea, s-a îndreptat singură spre golful Hakata, unde zidul nu i-a îngăduit să debarce, și s-a oprit la insula Shiga. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 167–168)

Furtuna care a spart flota ancorată a venit în noaptea de 30 a lunii a șaptea din 1281. Generalii au pus mâna pe corăbiile rămase ca să se întoarcă în Coreea, lăsând pe uscat oameni pe care japonezii i-au ucis sau i-au luat în robie; în expediția a doua s-a pierdut, potrivit socotelilor, între șaizeci și nouă și nouăzeci la sută din oaste, adică peste o sută de mii de oameni. Dacă vântul a prins corăbiile în golf sau mai departe, lângă Iki și Tsushima, nu se știe nici astăzi: discuția a fost reluată în 1958, când un meteorolog a publicat un articol care susținea că furtuna din 1274 nu a fost taifun, iar de atunci teoriile s-au înmulțit. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 140, 168–169)

Victoriile au fost citite, în acele săptămâni, ca o intervenție a zeilor. Sanctuarele au primit scrisori de mulțumire, pământ și daruri, călugării au ținut slujbe pentru morți, iar în povestirile scrise mai târziu furtuna are mai mulți autori cerești, de la zeul tunetului la zeița de la Ise. Cuvântul folosit azi, kamikazeKamikaze (神風) — „vânt divin”. Expresia exista în poezie cu mult înainte, ca epitet al sanctuarului de la Ise; la furtunile din 1274 și 1281 apar surse japoneze contemporane, dar generalizarea ca miracol național ține de secolele următoare. În 1944–1945 numele a fost dat unităților de aviație sinucigașă., „vântul zeilor”, exista în limba poeziei cu secole înainte de invazii, ca formulă pentru vântul care vine de la sanctuarul imperial. Aici cercetătorii nu se înțeleg: studiile recente arată că sursele japoneze din acei ani numeau deja furtuna astfel, în timp ce cercetări mai vechi și mai noi susțin că formularea s-a lipit de cele două furtuni abia mai târziu, când Japonia a avut nevoie de o dovadă că insulele sunt ocrotite. Cert este că guvernul a făcut din recunoștință o politică: în 1284, un cod nou de treizeci și opt de articole a poruncit ca pământul sanctuarelor din Kyūshū, chiar și cel zălogit, să fie returnat fără plată, ca mulțumire pentru rugile din timpul invaziilor. Furtuna a salvat țara; nota de plată a rămas la cei care luptaseră. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 140, 148–149)

徳政Datoria iertată

Victoria a costat mai mult decât războiul. Zidul, garnizoanele, soliile, pregătirile care nu se mai terminau — toate au fost plătite de bakufu și de vasalii lui. Campania fusese defensivă: nu se cucerise pământ, nu era nimic de împărțit. Războinicii care luptaseră la Hakata s-au întors acasă fără răsplată și cu datorii; au vândut pământ și au scris petiții care rămâneau fără răspuns.

Măsurile începuseră cu mult înainte de 1297, și toate spuneau același lucru: statul nu putea controla ce se întâmpla cu pământul odată ce intraseră banii în joc. În 1267, după ce interzisese de mai multe ori vânzarea pământului de către vasali, Kamakura a încercat să dea înapoi ce se pierduse: cel care-și pierduse ogorul îl putea recupera plătind datoria, chiar și întârziată. Decretul a produs o încurcătură generală — mănăstirea Tōdai-ji a protestat energic, unii vasali și-au luat pământul înapoi fără să plătească nimic, iar certurile s-au mutat pe recolta care creștea pe ogorul schimbat de stăpân. Tot atunci, femeile au fost lovite direct: decretul le oprea pe fostele soții și pe văduvele vasalilor să dea pământul primit de la soț unui soț nou și anula dreptul de proprietate al oricărei femei care nu era soție sau fiică de vasal. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 373–374)

După invazii, edictele au venit în valuri. Primul, din 1284, a fost țintit: doar pentru vasalii din nordul Kyūshū și însoțit de trimiterea a trei judecători cu împuterniciri speciale, numiți „agenți ai guvernării virtuoase”. Cel din 1297 a fost general și a avut trei articole: desființarea apelurilor, oprirea oricărei vânzări de pământ al vasalilor, cu returnarea fără plată a celui pierdut, și refuzul instanței de a mai primi pricini pentru recuperarea împrumuturilor. A doua și a treia parte erau salvarea datornicilor; prima era cu totul altceva, fiindcă regentul desființa un drept de apel pe care îl confirmase cu trei ani înainte. Edictul a fost repede desfăcut: în anul următor, apelurile au fost repuse și procesele pentru datorii din nou primite; a rămas în vigoare doar returnarea pământului zălogit. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 149, 156–157)

Răsplata pentru invazii a fost o lecție despre cine câștigă într-un război purtat pe pământ propriu. Programul a început în 1286, cu douăzeci și cinci de războinici din Kyūshū aleși primii, cu shōgunul însuși la împărțeală; procesarea listelor a întârziat doi ani. Loturile aveau trei mărimi — zece, cinci și trei chō de ogor. Fiindcă pământ de dat nu prea era, guvernul a luat din domeniile personale ale shōgunului, a confiscat moșii de la stăpâni și a schimbat pământ din afara insulei pe pământ din Kyūshū. Cine a pierdut au fost tocmai cei mici: cele mai mari loturi au ajuns la Hōjō sau la susținătorii lor. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 154)

Zidul a fost doar începutul cheltuielilor. Timp de cincizeci de ani după invazii, guvernul a ținut coasta din Kyūshū în stare de alarmă: garnizoane, posturi de observație, reparații, provizii pentru oștile care se adunau și se împrăștiau an de an. Documentele arată că lucrările de întreținere la zid mergeau încă în 1332. Un impozit de război care supraviețuiește cincizeci de ani după război este cel mai bun mod de a transforma o victorie într-o criză fiscală.

În același timp, economia insulelor se schimbase. Pe la porturi — Hakata, cel mai important, apoi Hyōgo, Tsuruga, Obama, mai târziu Sakai — intrau, cu corăbiile chinezești, bani. Japonia nu mai bătea monedă de câteva secole și folosea bani străini, mai ales monede chinezești din dinastiile Song, Yuan și Ming, cunoscute sub numele de torai-senTorai-sen (渡来銭) — „monede venite de peste mare”. Majoritatea erau chinezești, de aproximativ 24 mm și sub patru grame, și circulau după valoarea de un „mon”, indiferent ce inscripție aveau. Japonia a folosit bani străini aproape cinci secole; abia în 1670 shogunatul Tokugawa a interzis monedele care nu erau bătute în țară.. O monedă cântărea câteva grame și valora un „mon” indiferent ce scria pe ea. Curtea nu a privit cu plăcere năvala de monede străine — un jurist al curții a susținut că monedele din Song nu sunt cu nimic mai bune decât monedele false —, dar războinicii care trăgeau foloase din porturi nu l-au ascultat. Pentru un gokenin, problema nu era de unde vine moneda, ci că trebuia să o dea pe armură, pe cal și pe dobânzi.

Pentru că datoriile se plăteau în bani, iar renta se strângea în orez, războinicii au ajuns clienții unor oameni pe care îi disprețuiau: negustori, cârciumari, cămătari cu depozite de orez. Când recolta era bună, prețul orezului scădea și datoria rămânea la fel; când recolta era proastă, țăranii nu puteau plăti renta, iar războinicul rămânea datornic. Singura soluție pe care un guvern războinic o putea aplica fără să mărească impozitele era să șteargă datoriile.

Nu era prima încercare de acest fel: în 1273 și în 1284, când fiul lui Hōjō Tokimune avea paisprezece ani, fuseseră edicte limitate la Kyūshū, după un cod nou de treizeci și opt de articole. În 1297, guvernul a încercat o soluție radicală: un edict de ștergere a datoriilor, tokuseiTokusei (徳政) — „guvernare virtuoasă”. Edictele de tokusei anulau datoriile și vânzările de pământ făcute de vasali, ca să-i salveze de la ruină. Au fost repetate, cu efecte tot mai greu de controlat., prin care vânzările de pământ făcute de vasali se anulau, iar creditele li se iertau. A fost primul care se adresa întregii țări. Efectul a fost haos: cine dăduse bani cu împrumut a pierdut tot, cine își vânduse pământul l-a primit înapoi. Mai rău, edictul i-a învățat pe toți o lecție simplă: dacă guvernul poate șterge o datorie azi, poate șterge și alta mâine, deci nu are rost să mai dai bani cu împrumut. Creditorii au început să ceară dobânzi mai mari, apoi să nu mai dea bani deloc, iar războinicii au ajuns să împrumute de la cei care nu se temeau de edicte: templele și oamenii cu relații la curte. Un guvern care își plătește oamenii cu iertare de datorii rămâne repede fără ce să le dea.

• 1266Solii lui Kubilai cer supunere; Kamakura nu răspunde.
• 1274Prima invazie: debarcare în golful Hakata și retragere după o zi de lupte.
• 1275Solii mongoli sunt executați la Tatsunokuchi, lângă Kamakura.
• 1276Începe construcția zidului de piatră de pe țărmul golfului Hakata.
• 1279Alte solii mongole sunt ucise la Hakata; războiul se apropie din nou.
• 1281A doua invazie; flota ancorată în larg este spartă de furtună.
• 1282Se întemeiază mănăstirea Engaku-ji, pentru morții războaielor cu mongolii.
• 1285Lovitura din luna a unsprezecea: casa Adachi este distrusă, puterea se strânge în jurul Hōjō.
• 1297Primul edict de ștergere a datoriilor: creditorii rămân fără creanțe.
• după 1297Edictele se repetă; monedele străine se răspândesc, iar pământul se vinde mai greu.
• 1331Împăratul Go-Daigo ridică armele împotriva bakufu-ului.
• 1333Kamakura cade; regenții Hōjō dispar.

În aceste decenii s-a scris una dintre cele mai citite cărți ale Japoniei, Heike Monogatari: povestea războiului dintre Taira și Minamoto, cântată de călugări orbi care se acompaniau la biwa. Din același fond de povestiri vine și Tomoe Gozen, femeia-războinic care lupta călare. Cuvântul bushidō, atât de drag filmelor de mai târziu, apare foarte rar înainte de epoca modernă.

Pe mare s-a născut, în aceiași ani, o problemă care avea să bântuie trei țări. Războinicii din vestul Japoniei care nu mai aveau război acasă au început să-și caute venitul pe apă: corăbii de pirați, cunoscute mai târziu ca wakōWakō (倭寇) — pirați, în cea mai mare parte japonezi la început, care jefuiau coastele Coreei și ale Chinei. Atacuri apar încă din anii 1220; în secolul al XIV-lea devin o pacoste pe toată coasta Mării Galbene., au jefuit coastele Coreei și ale Chinei. Un guvern care nu-și putea plăti războinicii îi trimitea, fără să vrea, spre singura meserie în care priceperea lor valora bani gheață.

悪党Hoții cu acte

Ultimele decenii ale epocii au adus un cuvânt nou în documente: akutōAkutō (悪党) — „ceata rea”, „oamenii răi”. Nu hoți de drumul mare, ci grupuri de războinici mici, administratori și țărani înstăriți care intrau cu armele pe moșii, luau renta, rupeau actele și se apărau cu oamenii lor. Termenul apare în documente din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. — „ceata rea”. Pentru stăpânul păgubit era jaf; pentru ei, era o pretenție mai veche pe care instanța n-o recunoscuse.

Kamakura a răspuns crescând pedepsele și umblând la rânduiala mării. În 1296, stăpânii de moșii au obținut un ordin ca protectorii provinciilor să ridice posturi de pază pe marile drumuri. În 1300, un războinic puternic a fost trimis în fiecare provincie din Kyūshū, ca să ajute protectorul să țină ordinea. În 1301, toate corăbiile din Kyūshū au fost obligate să scrie pe bord numele proprietarului și portul de înregistrare — o măsură de poliție luată cu șase secole înainte de apariția numărului de înmatriculare. În 1303, atacurile de noapte și pirateria, pedepsite până atunci cu exilul, au devenit crime pedepsite cu moartea. N-a fost de ajuns: în 1308, Kōno Michiari, un potentat din Iyo, a fost chemat de pe coasta Kyūshū acasă ca să ajute la prinderea piraților din golfurile Japoniei de vest, iar un an mai târziu au fost mobilizați războinici din cincisprezece provincii împotriva piraților din Kumano. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 158–159)

În 1285, după lovitura din luna a unsprezecea, casa Hōjō ținea douăzeci și nouă din cele șaizeci și opt de posturi de protector din țară, iar la 1333 a ajuns la treizeci și șase; restul erau împărțite între alte douăzeci și una de case. Aceeași casă adunase în Kyūshū cel puțin șaizeci de posturi de administrator, împreună cu douăzeci și două de mii de chō de ogor — cam o cincime din tot ogorul insulei. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 158)

La capătul acestor decenii, între cei care strângeau renta și cei care o plăteau intrase un al treilea om, cu registre și cu cântar: administratorul de moșie, negustorul din port și cămătarul cu depozit de orez, care împrumutau bani, luau zăloage și, la nevoie, ogorul.

禅宗Zen, cai și onoare

Războinicii nu s-au apropiat de zen pentru liniște sufletească. Zenul le oferea ceva mai practic: o disciplină care se putea învăța stând pe o pernă, fără pelerinaje scumpe, și o explicație acceptabilă pentru moartea violentă. Din China au venit, chemați de regenți, maeștri care vorbeau limba cărților și a cancelariei. Primul, adus de Hōjō Tokiyori, a condus din 1253 mănăstirea Kenchō-ji, cea dintâi dintre marile mănăstiri ale orașului. Al doilea, Mugaku Sogen, a fost invitat de regentul Tokimune și a ajuns la Kamakura în 1279, exact în anii în care flota mongolă se pregătea. Predica lui era atât de amănunțită încât călugării i-au spus, cu ironie, „zenul bunicii”. Iar în 1282, după invazii, Tokimune a întemeiat mănăstirea Engaku-ji ca slujbă pentru morții războiului.

Viața într-o astfel de mănăstire nu era contemplativă. Ziua începea înainte de zori, cu meditație în sală, pe durata unui băț de tămâie; urmau mese simple, muncă fizică — curățenie, grădinărit, copiat texte — și, uneori, o discuție cu maestrul despre o problemă fără răspuns logic. Cine intra renunța la familie, la pământ și la nume; cine ieșea știa, de obicei, să scrie și să citească în chineză, pricepea socotelile și avea relații. De aceea mănăstirile zen au devenit un fel de cancelarie paralelă a bakufu-ului: călugării redactau scrisori diplomatice, țineau evidența daniilor, însoțeau soliile.

În mănăstirile de maici s-a deschis, pentru câteva femei de rang înalt, o cale care nu trecea prin căsătorie. Mugai Nyodai, fiica unui puternic vasal ucis în 1285, a fost ucenica lui Mugaku Sogen și este socotită astăzi prima femeie care a primit în Japonia recunoașterea de maestru zen; a condus mănăstiri și o rețea de schituri. Povestea ei are un cusur de care istoricii sunt conștienți: cele mai vechi texte care o descriu sunt scrise la câteva secole după moartea ei. Cert este că, pentru o văduvă sau o fiică fără parte de moștenire, tunderea capului era una dintre puținele căi de a rămâne stăpână pe ce avea.

Războinicul acestei epoci era, înainte de toate, un om cu cal și arc. Formula vremii este „calea arcului și a calului”: lupta începea cu săgeți, iar sabia era unealta de la sfârșit. Un cal de război era cea mai scumpă avere a familiei după pământ; în estul țării, unde erau hergheliile, se creșteau cai pentru călărie. Antrenamentul se făcea vânând: cu șoimi, cu arcuri, cu câini — o goană după animale era, pentru un războinic, un exercițiu de tragere la galop și de citire a terenului. La sanctuarul de la Kamakura se ținea, din vremea lui Yoritomo, o demonstrație de tras cu arcul de pe cal în galop, iar trânta se exersa uneori în curtea bakufu-ului.

Armura se lega cu șnururi de mătase, nod cu nod, iar o armură bună însemna luni de muncă. Coiful avea apărători pentru ceafă, plăcile de umăr se legau ca să nu limiteze tragerea cu arcul, iar sub armură se purta un veșmânt lat. Un războinic căzut de pe cal era, pentru câteva clipe, un om care nu se putea ridica; de aceea lupta călare se făcea în linii care se loveau și se desfăceau.

Onoarea, în practică, era o socoteală. Faptele de arme trebuiau văzute de martori, iar dovada cea mai căutată era capul adversarului, adus înaintea comandantului; pe baza acestor dovezi se făceau listele de recompense. De aceea luptele erau pline de certuri: doi războinici care revendicau același cap, un comandant care refuza să confirme, un om care luptase bine, dar al cărui locotenent nu trimisese raportul la Kamakura. Suenaga, cum am văzut, a făcut exact drumul acesta până la Kamakura, cu sulurile pictate ca dovadă. Cererea i-a fost aprobată. În această lume, un războinic putea muri pentru stăpânul lui; putea la fel de bine să-l părască pentru o hârtie nesemnată.

滅亡Sfârșitul din 1333

Sfârșitul a venit într-o vară. În 1331, împăratul Go-Daigo a început război împotriva bakufu-ului: a fost prins, exilat, apoi a scăpat. În 1333, doi dintre comandanții trimiși să-l înfrângă au schimbat tabăra. Ashikaga Takauji a intrat în Kyōto de partea împăratului, iar Nitta Yoshisada a coborât spre est și a luat Kamakura. Ultimii Hōjō au pierit în templul în care se retrăseseră, împreună cu o parte din oamenii lor.

Șirul evenimentelor fusese lung. Go-Daigo era suspectat de complot încă din 1324, iar în 1331, când pregătirile i-au fost descoperite, a fugit din capitală și a ridicat steagul cu câțiva oameni credincioși. Bakufu-ul l-a prins repede și l-a trimis în exil pe insula Oki, convins că a închis problema. A greșit: s-au ridicat oameni care luptaseră două decenii cu datorii și cu petiții nerezolvate, iar un comandant de oaste mică, Kusunoki Masashige, a ținut o cetate de munte luni întregi împotriva unei armate de câteva ori mai mari, folosind capcane, foc și terenul. În 1333 Go-Daigo a scăpat din exil, iar Nitta Yoshisada a ridicat războinicii din est.

Kamakura a căzut în luna a cincea a anului 1333. Regentul și o parte a familiei s-au retras într-un templu și acolo și-au luat viața, iar cronicile numără sute de oameni care au murit în aceeași zi, unii după ce își dăduseră foc casei. Povestirile de mai târziu, scrise în Taiheiki, spun că în fața ultimului obstacol marea s-a retras pentru oștile lui Nitta; documentele vremii vorbesc doar despre oameni care au trecut râul și au atacat. Un oraș de provincie care fusese, un secol și jumătate, centrul unei țări întregi a redevenit, într-o dimineață, un oraș de provincie.

Rămânea o întrebare fără răspuns gata făcut: cine conduce Japonia — împăratul, urmașul zeiței soarelui, sau războinicii care aveau cai, oști și pământ? Deceniile următoare au fost cheltuite căutând răspunsul, iar căutarea a lăsat în urmă două curți imperiale și un oraș pe jumătate ars.