Tăcerea de două sute cincizeci de ani

În dimineața de 21 octombrie 1600, o ceață deasă acoperea câmpia de la Sekigahara, unde se încrucișează drumurile dintre Kyōto și vest. Două armate aproape egale stăteau față în față. În tabăra din est aștepta Tokugawa Ieyasu, stăpânul câmpiei din jurul orașului Edo; în cea din vest, coaliția adunată de Ishida Mitsunari, funcționarul cel mai credincios al casei Toyotomi. Soarta țării atârna de un om așezat pe un deal, în flancul armatei de vest: Kobayakawa Hideaki, tânăr și nemulțumit.

Când ceața s-a ridicat, lupta s-a încins pe tot frontul. Kobayakawa a stat ore întregi fără să tragă un foc, apoi a coborât dealul și s-a aruncat în flancul vechilor aliați. Armata de vest s-a rupt. Până seara, Ieyasu era stăpânul Japoniei, iar Ishida Mitsunari, prins în munți, a fost executat la Kyōto câteva săptămâni mai târziu.

関ヶ原Ziua de la Sekigahara

Bătălia nu s-a decis prin vitejie, ci prin calcul: mulți dintre stăpânii din tabăra de vest îi datorau mai mult casei Toyotomi decât omului care îi chemase la luptă, iar unii negociaseră în secret cu Ieyasu. Un singur om care și-a schimbat tabăra a fost de ajuns.

Ieyasu nu s-a grăbit. A așteptat doi ani și jumătate, a împărțit pământuri și pedepse, iar în 1603 a primit titlul de shōgun și a întemeiat la Edo un nou shogunat. Doi ani mai târziu a predat titlul fiului său Hidetada și s-a retras la Sunpu, dar puterea a rămas la el până la moarte, în 1616.

Rămânea casa Toyotomi: Hideyori, fiul lui Hideyoshi, crescuse la castelul din Ōsaka. În 1614, Ieyasu a găsit pricina unui război — o inscripție pusă pe un clopot de templu, citită ca un afront — și a pus castelul sub asediu. Iarna s-a încheiat cu o pace nesinceră; în vara lui 1615, armata lui Ieyasu a luat fortăreața. Castelul a ars, Hideyori a murit, iar casa Toyotomi s-a stins. Tot în 1615, shogunatul a dat stăpânilor un regulament numit Buke shohatto: fără castele noi și fără alianțe.

Ceața s-a ridicat în jurul orei opt, iar câmpia s-a umplut de steaguri. Cifrele pe care le dau istoricii se apropie de optzeci de mii de oameni de fiecare parte, cu deosebirea că armata de est avea un singur comandant și cea de vest avea mulți. Primele ciocniri au fost pe flancuri: cavaleria în armuri roșii a lui Ii Naomasa s-a lovit de oamenii lui Ukita Hideie, iar Fukushima Masanori a intrat în linia lui Ōtani Yoshitsugu. Pe dealul Matsuo, Kobayakawa Hideaki privea. Nu trăgea, nu pleca, nu se hotăra. Atunci Ieyasu a poruncit pușcașilor să tragă câteva salve spre poziția lui — un mod elegant de a-i aminti unui aliat că nehotărârea se plătește.

A urmat ce se întâmplă în orice armată de coaliție când primul se mișcă: s-a mișcat tot. Kobayakawa a coborât dealul și a lovit în flancul lui Ōtani, iar după el au trecut de partea estului Wakizaka Yasuharu, Kikkawa Hiroie și alții. Ōtani, rămas singur și orb, i-a cerut unui om de încredere să-i ia capul. Shimazu Yoshihiro a refuzat să lupte pentru o cauză pierdută și a tăiat drum prin mijlocul armatei de est cu vreo câteva zeci de călăreți, într-una dintre cele mai faimoase retrageri din istoria Japoniei. Spre seară, tabăra de vest nu mai exista ca armată. Ishida Mitsunari a fugit în munți, a stat ascuns câteva zile și a fost prins; la Kyōto, în octombrie, a fost executat împreună cu Konishi Yukinaga și cu călugărul Ankokuji Ekei. Un funcționar foarte conștiincios al casei Toyotomi a pierdut totul într-o dimineață de ceață.

Ieyasu nu s-a grăbit nici după victorie. A împărțit pământuri și pedepse luni de zile, a redus domeniul casei Toyotomi la vreo șase sute cincizeci de mii de koku, iar pe Hideyori l-a lăsat în castelul din Ōsaka, cu ziduri frumoase și cu tot mai puțini aliați. Apoi a clădit o ordine pe trei feluri de case: rudele proprii, așezate strategic, vasalii moșteniți, cu domenii mici lângă drumurile mari, și stăpânii din afară, mari și nesiguri, ținuți la distanță prin legi, căsătorii aprobate la Edo și jurăminte scrise. Asediile din 1614 și 1615, încheiate cu căderea castelului din Ōsaka, au pecetluit această nouă ordine. Tot în 1615, shogunatul a dat nobilimii de curte un regulament propriu, care limita ce putea face împăratul și ce puteau face nobilii. Tăcerea de două sute cincizeci de ani nu a fost o tăcere naturală. A fost construită, articol cu articol.

参勤交代Familiile care locuiesc la Edo

Japonia nu a devenit o țară cu o singură administrație, ci o rețea de domenii numite hanHan (藩) — domeniul unui stăpân local, cu gospodărie, legi și armată proprii, dar supus shogunatului. Au fost câteva sute., fiecare cu stăpânul, oamenii și impozitele lui. Shogunatul nu le conducea: le controla. Instrumentul principal se numește sankin kōtaiSankin kōtai (参勤交代) — „serviciul prin rotație”: un an la Edo, un an acasă, cu familia lăsată mereu la Edo. Regulă generală din 1635., „serviciul prin rotație”, statornicit ca regulă generală în 1635: un an la Edo, un an acasă, iar familia rămânea la Edo tot timpul. Nu se numea ostaticie. Se numea cinste.

Fiecare călătorie însemna o procesiune de sute de oameni pe drumurile mari, iar satele de pe margine au crescut din hanuri și ateliere. La Edo s-au strâns meșteri, negustori, actori și funcționari, iar orașul ridicat pe mlaștini a ajuns, într-o sută de ani, cel mai mare din lume. Prețul l-au plătit domeniile: călătoriile mâncau o parte din venituri, iar creditorii erau negustorii de orez din Ōsaka.

Regula a fost extinsă în etape, ca orice lucru bine gândit: mai întâi pentru stăpânii din afară, în 1635, apoi și pentru cei moșteniți, din 1642. Fiecare stăpân de domeniu a primit două case: una în domeniu, una la Edo. Soția, copiii și o parte dintre fruntașii casei rămâneau la Edo tot timpul, iar stăpânul însuși locuia acolo un an din doi — uneori chiar o jumătate de an din doi — și se întorcea acasă în anii alterni (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 158). Costul acestei rânduieli a fost uriaș. Volumul 4 socotește că, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, pentru mulți stăpâni serviciul prin rotație ajungea să mănânce o treime sau mai mult din venitul anual, ceea ce i-a dus pe mulți în datorii serioase la negustori; studiul clasic al regimului, scris de Toshio Tsukahira, dă exemple și mai apăsate pentru domenii anume — pentru Saga, de pildă, unde drumul până la Edo însemna peste treizeci de popasuri, călătoria singură lua douăzeci la sută din venitul acelui an (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 158, 220–221). Socotelile pe care le citează istoricii diferă, după cum socotesc partea din venit sau partea din cheltuieli. Cert este că un stăpân de provincie își cheltuia o parte grea din venit ca să se plimbe și să întrețină două gospodării, dintre care una în care nu locuia.

Călătoria era un spectacol care se plătea scump. Procesiunea unui mare stăpân însemna sute de oameni: războinici călare și pe jos, purtători de sulițe, arcași, servitori, grăjdari, bucătari, medici, scribi, care cu bagaje, lăzi cu haine, veselă, provizii și daruri pentru Edo. Se mergea pe drumurile mari, cu popasuri stabilite dinainte, iar un han de rang înalt avea dreptul la hanul principal al popasului, cu parcare pentru cai și odăi pregătite. Satele din apropierea popasurilor erau obligate să dea cai și oameni pentru transportul oficial, ceea ce a hrănit, vreme de secole, o cantitate impresionantă de reclamații scrise. Cine crede că birocrația este o invenție a vremurilor noastre nu a citit registrele unui popas de drum mare.

Pentru familii, aranjamentul însemna altceva. Soția unui stăpân de domeniu locuia la Edo de la căsătorie până la moarte și, în multe cazuri, nu-și mai vedea domeniul niciodată. Copiii creșteau în orașul shogunului, cu guvernante, profesori și tovarăși de rang potrivit; un fiu care urma să moștenească putea să-și vadă tatăl mai mult în anii de rotație decât în rest. Shogunatul nu numea acest lucru ostaticie. Îl numea, în documente, prezență la Edo. Vocabularul era atent ales, iar rezultatul la fel de clar: nimeni nu ridică o armată împotriva puterii care îi ține copiii în casă.

Sistemul a funcționat aproape două secole și jumătate. A fost rărit abia în 1862, când domeniile au fost lăsate să vină la Edo o dată la trei ani: prea târziu, prea puțin, iar stăpânii care se plângeau de costuri aveau acum alte griji. Orașele de pe drumuri, hangiii, negustorii de orez și pescarii din Edo au înflorit, ironic, tocmai din cheltuiala celor care se plângeau de ea.

江戸Orașul de lemn și de apă

La 1590, acolo unde avea să stea capitala a două secole și jumătate de pace, era un sat de pescari și de plugari așezat pe câteva coline, între mlaștini și brațele unui râu care se vărsa în golf. Existau un castel mic, ridicat cu un secol mai devreme, și atât. Ieyasu a primit câmpia ca pe o răsplată și s-a apucat de lucru: a astupat brațe de mare, a săpat canale, a mutat guri de râu, a chemat meșteri și negustori. O sută de ani mai târziu, Edo avea spre un milion de locuitori, dintre care o parte importantă erau războinici și slujitorii lor, și era, după toate socotelile, mai mare decât orice oraș european al vremii.

Un oraș atât de mare trebuia să bea apă. Puțurile din apropierea mării dădeau apă sărată, așa că shogunatul a făcut ceea ce făceau deja bătrânii ingineri ai Asiei: apeducte. Primul a fost cel de la Kanda, săpat în 1590, pe vremea când orașul era încă șantier; al doilea, mult mai lung, a venit în 1653, de la râul Tama, pe o distanță de zeci de kilometri, cu canale deschise, conducte de lemn și puncte de împărțire pe ulițe. Apa curgea prin oraș la fel cum circulau mărfurile pe canale: cu reguli, tarife și controale. Edo nu a fost clădit lângă un râu, ci peste mai multe, și asta i-a dat forma: depozite pe maluri, poduri în arc, bărci care duceau orez, lemn, pește și oameni.

Un oraș atât de mare trebuia să ardă. Casele erau de lemn, acoperite cu paie sau cu șindrilă, cu hârtie la ferestre, iar gătitul se făcea pe cărbune, în vatră. Vântul uscat de primăvară făcea restul. În martie 1657, un foc pornit de la un templu a ars trei zile; estimările morților variază de la câteva zeci de mii până la o sută de mii, o marjă care spune mai multe despre evidențele vremii decât despre dezastru. După incendiu, shogunatul a lărgit străzile, a ridicat benzi de pământ gol între cartiere, a mutat templele pe malurile râurilor și a strămutat cartierul de plăceri la Asakusa, departe de centru. S-a spus atunci, și s-a repetat ca o vorbă a orașului, că incendiile și certurile sunt florile Edoului. Pompierii au devenit o instituție treptat, cu brigăzi de cartier plătite de shogunat și de negustori, cu steaguri, cârlige și scări, iar meseria lor a rămas, până azi în Japonia, una respectată.

Prin oraș, viața curgea pe două niveluri. Nihonbashi era kilometrul zero al drumurilor, cu piața de pește și cu casele de schimb; Kanda, Asakusa și Ryōgoku, legate de un pod uriaș ridicat în 1659, erau cartiere de meșteșugari, de teatre și de tarabe. În spatele străzilor mari stăteau nagayaNagaya (長屋) — „casele lungi”: șiruri de locuințe de lemn împărțite în odăi mici, închiriate lunar, cu fântână și latrină comune la capătul curții., șiruri lungi de case de lemn împărțite în odăi de câțiva metri pătrați, cu o vatră mică, un prag și un perete subțire; la capătul curții, o fântână comună și latrine comune. Aici locuiau, cu chirie pe lună, hamalii, dulgherii, vânzătorii de lucruri vechi, spălătoresele, ucenicii și toți cei care țineau orașul în mișcare. Chiriile se plăteau lunar, nu pe an, pentru că viața se plătea tot lunar.

士農工商Cele patru clase, pe hârtie și în ogradă

Pe hârtie, orânduirea era curată ca un registru: războinicul slujește, țăranul hrănește, meșteșugarul face, negustorul vinde. În ogradă, socotelile arătau altfel. Războinicii erau puțini — estimările se învârt între cinci și zece la sută din populație, după cum se socotesc și slujitorii —, iar mulți dintre ei trăiau din saci de orez care nu ajungeau. Un samurai de rang mic primea un venit de câțiva koku pe an, adică o cantitate de orez bună de hrănit o familie mică, și nimic mai mult: fără pământ, fără negustorie permisă, fără dreptul de a munci pământul. Ce făcea un astfel de om? Ce face orice om cu rang și fără bani: se împrumuta, lua munci mărunte, făcea umbrele de hârtie sau felinare, vindea din casă, dădea lecții de scrimă și, la nevoie, amaneta sabia. Sabia era semnul rangului, ultimul lucru pe care un samurai îl vindea; dar tocmai de aceea se găsea un cămătar dispus să o țină în amanet.

La celălalt capăt stăteau negustorii, care pe hârtie erau ultimii. Casele mari din Ōsaka și Kyōto țineau depozitele de orez ale domeniilor, împrumutau stăpânilor bani pentru drumurile spre Edo și pentru darurile de la Edo, încasau dările în locul lor și vindeau înapoi cu dobândă. Un negustor nu putea deveni războinic, dar putea cumpăra dreptul de a purta două săbii și de a-și folosi numele de familie, putea lua de soție o fată din familie sărăcită de samurai și putea, la nevoie, să împrumute o provincie. Țăranii erau cei mai mulți și cei mai importanți pentru stat, fiindcă din orezul lor se plăteau toate lefurile; iar sub cele patru clase mai existau oamenii scoși din rânduială, cei cu meserii „necurate”, obligați să trăiască în locuri anume și înregistrați aparte. Nimeni nu se muta ușor dintr-o clasă în alta; dar, cum hotarele erau de hârtie, se puteau și rescrie, cu condiția să plătești: prin adopție, căsătorie și bani.

鎖国Insula din golf

Misionarii veniseră cu corăbii portugheze, iar stăpânii din Kyūshū îi primiseră pentru puști, mătase și argint. În 1614, shogunatul a hotărât altfel: misionarii au fost izgoniți, bisericile închise, iar credința a devenit delict. Prigoana a fost metodică, cu registre de parohie folosite ca liste de suspecți.

Rezultatul nu a fost supunere, ci război. În iarna lui 1637, în peninsula Shimabara, câteva zeci de mii de țărani s-au răsculat: dări ucigătoare, foamete și mulți creștini. În frunte li s-a pus un tânăr de nici douăzeci de ani, Amakusa Shirō. S-au închis în castelul de la Hara și au rezistat aproape patru luni, până când corăbiile olandeze au bombardat zidurile. La 15 aprilie 1638, castelul a căzut, iar aproape toți cei dinăuntru au fost uciși.

Edictele din 1633–1639 au închis ușile pe rând: japonezii nu mai puteau călători în afară, cei plecați nu se mai puteau întoarce, iar comerțul străin a fost strâns în câteva puncte. Ansamblul se numește astăzi sakokuSakoku (鎖国) — „țara închisă”. Termenul a fost inventat abia în secolul al XIX-lea; edictele nu au produs o izolare totală., „țara închisă”. Japonia nu s-a închis de tot. În 1641, olandezii s-au mutat pe insulița Dejima din golful Nagasaki; corăbiile chinezești au continuat să vină; Coreea avea o poartă prin Tsushima, regatul Ryūkyū prin Satsuma, ainii prin Matsumae.

元禄Genroku, orașul care se distrează

O țară fără războaie civile, cu o capitală de un milion de locuitori, a produs în jurul anului 1700 unul dintre cele mai vioi momente culturale din istoria Japoniei. Anii dintre 1688 și 1704 se numesc Genroku. Casele de ceai, teatrele și editurile lucrau pentru oameni fără rang nobiliar, dar cu bani.

Pictura a ajuns pe hârtie ieftină: stampele numite ukiyo-eUkiyo-e (浮世絵) — „imagini ale lumii trecătoare”: stampe lucrate în lemn, tipărite în mii de exemplare. se vindeau ca afișele de astăzi, iar Hishikawa Moronobu a făcut din ele o meserie. Kabuki avea un idol al vremii, Ichikawa Danjūrō I, iar teatrul de păpuși, mânuit la vedere, îl avea ca dramaturg pe Chikamatsu Monzaemon. Matsuo Bashō și Ihara Saikaku, cei mai citiți scriitori ai vremii, își găsesc locul câteva rânduri mai jos. În școlile de templu, terakoyaTerakoya (寺子屋) — școli de cartier unde copiii de negustori și de țărani înstăriți învățau scrisul și socoteala., copiii învățau să scrie și să calculeze; la începutul secolului al XIX-lea, nivelul de citit-scris era ridicat.

Stampele se nășteau din unirea a patru meșteșuguri, iar opera nu aparținea desenatorului singur. Editorul plătea și hotăra tirajul, desenatorul făcea schița, meșterul cioplea în lemn de cireș fiecare trăsătură, iar tipograful freca hârtia cu un disc împachetat în bambus. Pentru o stampă colorată trebuia un lemn pentru fiecare culoare, potrivită la milimetru. O matriță bună ducea câteva mii de exemplare până se toceau liniile, iar o imagine cu noroc se vindea în mii de bucăți, la un public amestecat: hamali, ucenici, funcționari, negustori bogați, colecționari. Pe hârtie ieftină ajungeau actori în roluri celebre, fete frumoase din cartierele de plăceri, locuri vestite, luptători de sumo, scene de război și, la cerere, lucruri de care autoritățile se prefăceau că nu aud. Din anii 1760, tipărirea în mai multe culori a făcut din stampă un obiect de colecție, iar editorii au început să-și facă reclamă între ei, cu cataloage, anunțuri și serii lunare. Politica a intervenit târziu și aspru: reformele din anii 1790 au pus editorii sub supraveghere, iar în 1842 autoritățile au oprit tipărirea stampelor cu actori și curtezane și au mutat teatrele la marginea orașului. Comerțul a supraviețuit, cum supraviețuiește tot ce are clienți.

Kabuki a avut o istorie la fel de turbulentă. Începutul este legat de o dansatoare din Izumo, pe care sursele o numesc Okuni, care a jucat la Kyōto în preajma anului 1603; din spectacolul ei, cu dans, cântece și costume, a ieșit teatrul care a luat numele de kabuki. Autoritățile au reacționat repede: femeile au fost scoase de pe scenă în 1629, iar tinerii actori au fost interziși în 1652, pentru că spectacolele lor atrăgeau prea multă lume și prea puțină ordine. A rămas scena jucată de bărbați adulți, cu actori specializați în roluri feminine, iar în Edo s-au ridicat trei teatre licențiate. Ichikawa Danjūrō I a impus stilul bombastic, cu voce tunătoare și gesturi largi; casele de actori au devenit dinastii, fanii s-au organizat în cluburi, iar o premieră putea face sau desface un cartier întreg. În 1842, reformele Tenpō au mutat teatrele din centru la Asakusa: două secole de reglementări n-au reușit să stingă o meserie care aducea bani.

Teatrul de păpuși a dat epocii cea mai serioasă literatură dramatică. La Ōsaka, păpuși de un metru jucate la vedere de trei oameni, cu un recitator și un shamisen, au umplut sălile, iar Chikamatsu Monzaemon a scris pentru ele și pentru kabuki. Piesele lui despre îndrăgostiți care se sinucid împreună au fost atât de populare încât autoritățile le-au interzis în anii 1720. În paralel, Ihara Saikaku a scris romane despre bani, gusturi și plăceri: în 1682, povestea unui bărbat care, după socoteala cărții, iubise trei mii șapte sute patruzeci și două de femei, iar mai târziu o carte despre cum se face avere, citită de negustori ca un manual cu moravuri. Matsuo Bashō a pornit în 1689 într-o călătorie pe jos spre nord, iar notele lui au apărut în 1702, sub titlul Oku no Hosomichi. Poezia scurtă de șaptesprezece silabe se scria în grupuri, la concursuri și la petreceri: haiku-ul nu a fost o artă de pustnici, ci o practică de societate.

寺子屋Școala de după colț

Într-o țară în care rangul se moștenea, scrisul a fost lucrul cel mai bine împărțit. Școala nu se ținea în palate, ci într-o încăpere de templu, în casa unui preot, a unui medic sau a unui fost războinic, uneori chiar în prăvălia unei văduve cu dare de mână. Li se spunea terakoya, „casele copiilor de la templu”, și erau plătite de părinți, cu bani mărunți sau cu orez, fără nicio lege care să le organizeze. Copiii de șase, șapte ani începeau cu silabarele și cu modelul de scris pe care îl copiau cu pensula, apoi treceau la culegerile de învățătură — scrisori, precepte de purtare, noțiuni de socoteală, orașe și drumuri — și, la urmă, la abac, unealta negustorului. Fetele învățau și croitorie, câteodată aranjarea florilor și ceremonia ceaiului.

Câte erau? Mii, răspândite în orașe, în sate și pe coastă; pentru Edo, socotelile istoricilor educației urcă, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, până la șapte din zece copii care treceau pe la o astfel de școală, iar cifrele se ceartă în funcție de ce socotești: prezență, ani de școală sau citit scris la nivel de semnătură. Alfabetizarea nu era universală, nici egală între bărbați și femei, nici la fel în toate provinciile. Față de Europa acelorași ani, totuși, era neobișnuit de răspândită: un țăran putea citi anunțul de pe tablele autorităților, un ucenic putea ține o socoteală de prăvălie, iar în orașe existau biblioteci de împrumut, cu cărți purtate din casă în casă.

Consecințele s-au văzut în locuri neașteptate. Un stat care lipește pe uliță o poruncă scrisă știe că oamenii o pot citi, ceea ce face administrația mai eficientă și, totodată, mai supusă comentariului: nu degeaba cântecele satirice, pamfletele și stampele cu subiecte interzise au circulat atât de bine. Iar când, după 1868, statul japonez a deschis școli obligatorii, nu a pornit de la zero: a pornit de la o țară care avea deja mii de dascăli, câteva manuale și oameni obișnuiți cu ideea că pruncii merg la școală.

百姓Foc, foamete și dări la sat

Edo era un oraș de lemn, hârtie și paie: incendiul din martie 1657, cel mai cumplit dintre toate, a fost povestit mai sus. În 1707 a erupt muntele Fuji, iar cenușa a ajuns până la Edo. În anii 1780, o foamete lungă a ucis zeci de mii de oameni în provinciile din nord.

La sat, anul se socotea după două cifre: cât a ieșit din ogoare și cât trebuie dat. Dajdia, numită nenguNengu (年貢) — dajdia anuală pe ogoare, socotită ca parte din recolta estimată și plătită, de regulă, în orez., se lua ca parte din recolta estimată, iar partea stăpânului a stat multă vreme, în hârtii, la patru sau cinci zecimi. Nu se plătea numai în orez: se plătea în muncă pentru drumuri și poduri, în cai pentru curieri, în paie, funii și saci pentru transportul dării. Satul se administra singur, cu o căpetenie aleasă dintre familiile cu nume, ajutată de grupuri de cinci gospodării care răspundeau una pentru alta: dacă unul fugea de dajdie, ceilalți patru plăteau partea lui. Era un sistem eficient și nemilos, care a făcut din sat o instituție fiscală și din vecinătate o formă de garantare reciprocă.

În anii răi, sistemul se prăbușea. Foametea Kyōhō, de la 1732, a lovit provinciile din vest după o vară cu recolte proaste; foametea Tenmei, din anii 1780, a fost mai grea, fiindcă peste iernile reci s-au adăugat cenușa vulcanului Asama, care a erupt în 1783, și ceața care a venit în același an, se pare, de la un vulcan islandez. S-au mâncat rădăcini, scoarță și cai; zeci de mii de oameni au murit, iar cifrele exacte nu se pot afla nici astăzi. În anii 1830 au venit iar ani răi. Când prețul orezului urca la oraș, sătenii se duceau la oraș; când nu mai aveau ce mânca, se duceau cu furcile. Istoricii socotesc mii de revolte țărănești în două secole și jumătate, mai ales în a doua parte a epocii: nu revoluții, ci izbucniri locale, cu cereri precise — dări mai mici, funcționari mai cinstiți, orez mai ieftin. În 1787, mulțimile din Edo au spart casele negustorilor de orez; în 1837, la Ōsaka, un fost funcționar cu lecturi filozofice, Ōshio Heihachirō, a ridicat oamenii la luptă pentru că autoritățile refuzau să deschidă depozitele de orez în plină foamete. Revolta a fost înăbușită în câteva zile, o parte din oraș a ars, iar el și-a pus capăt vieții. Un funcționar care citea filozofie și cerea pâine pentru săraci nu era, în Japonia acelor ani, un personaj singular; era doar cel care a și scris-o.

堂島Orezul care nu există

În anii 1720, shōgunul Tokugawa Yoshimune a ridicat interdicția asupra cărților europene, în afara celor de religie. Din traducerile medicilor și astronomilor a apărut rangakuRangaku (蘭学) — „învățătura olandeză”: cunoștințele europene ajunse prin Dejima — medicină, astronomie, mecanică., „învățătura olandeză”. La Ōsaka, negustorii vindeau recolta viitoare cu hârtii care circulau înainte ca orezul să existe; în 1730, shogunatul a recunoscut bursa din cartierul Dōjima, primul târg de contracte pe termen din lume.

Ca să se înțeleagă ce se tranzacționa acolo, trebuie spus ce era un kokuKoku (石) — circa 180 de litri de orez, cât mănâncă un om într-un an. În koku se măsurau dajdia, leafa războinicilor și mărimea domeniilor. și ce era un ryōRyō (両) — moneda de aur a epocii Edo. Prețul orezului oscila, dar, ca reper, shogunatul a fixat în 1735 un plafon de un ryō pentru un koku și patru zecimi, la Edo.. Un koku este o unitate de volum: circa o sută optzeci de litri de orez, cantitatea care hrănește un om un an. Un ryō este o monedă de aur. Restul era aritmetică, adică politica: războinicii erau plătiți în orez, dar trăiau în orașe unde se plătea cu bani, iar banii se luau împrumut pe viitor. Casele de schimb din Ōsaka — negustorii de orez numiți fudasashiFudasashi (札差) — casierii de orez din Edo și Ōsaka: avansau bani domeniilor împotriva recoltei viitoare și țineau depozitele de orez. — avansau domeniilor bani gheață împotriva recoltei viitoare, țineau orezul în depozite, îl vindeau treptat și opreau dobânda. Din acest obicei a ieșit piața din cartierul DōjimaDōjima (堂島) — cartierul din Ōsaka unde s-a organizat, din 1697 și oficial din 1730, piața contractelor de orez: unul dintre primele târguri de instrumente financiare din lume.: din 1697 funcționa acolo cu licență, iar contractele pentru orezul care nu se culesese încă se tranzacționau ca mărfuri, pe hârtie. În 1730, shogunatul a recunoscut oficial aceste contracte pe termen, iar în 1773 a luat piața sub supravegherea și protecția lui. Aproape tot ce se știe astăzi despre speculă, despre vânzarea în lipsă și despre panica de pe piețe a fost inventat, pas cu pas, de oameni care nu aveau teorie economică, ci facturi de plătit.

Criza a venit repede. În anii 1730, prețul orezului a scăzut, iar războinicii, care trăiau din el, au intrat în panică; negustorii țineau cantități mari în depozite și jucau pe preț. În 1733 au izbucnit revolte împotriva speculatorilor, iar în 1735 shogunatul a fixat un prag de jos al prețului: la Edo nu se putea vinde sub un ryō pentru un koku și patru zecimi, la Ōsaka nu sub patruzeci și două de momme pentru un koku, iar cine plătea mai puțin primea o amendă de zece momme. Decretul are toate semnele unui preț administrativ: bunăvoință, cifre exacte și foarte puține șanse de reușită. Tokugawa Yoshimune a încercat atâtea leacuri pentru economia orezului încât a rămas cunoscut, în cărțile de istorie, ca „shōgunul orezului”.

Din același secol a venit și curiozitatea științifică pe care Japonia a păstrat-o până în zilele de azi. Yoshimune a ridicat în 1720 interdicția asupra cărților europene, în afara celor de religie, iar de la Dejima au început să circule tratate de medicină, astronomie, geografie și mecanică, citite de medici, astronomi și funcționari curioși. Cel mai frumos exemplu este o lecție de anatomie luată de la o execuție. În 1771, doi medici din Edo, Sugita Genpaku și Maeno Ryōtaku, au urmărit la locul de execuții de la Kozukappara tăierea trupului unei femei condamnate, cu o carte olandeză de anatomie în mână. Comparația dintre desene și ceea ce vedeau i-a convins, scrie Sugita în memoriile lui, că lucrurile stau exact cum scria în carte. Au tradus-o, cu ajutorul interpreților de la Nagasaki, în condiții pe care le descriu ca pe un chin, și în 1774 au tipărit Kaitai ShinshoKaitai Shinsho (解体新書) — „cartea nouă de anatomie”, tradusă din olandeză de Sugita Genpaku și publicată la Edo în 1774: prima mare traducere științifică din rangaku., „cartea nouă de anatomie”. Un alt amator de măsurători, Inō Tadataka, a străbătut țara pe jos, cu instrumente, și a lăsat hărți atât de bune încât au fost folosite și după 1868. Învățătura olandeză era, pentru mulți dintre ei, o pasiune de amatori cu timp liber; a devenit, peste câteva decenii, singura punte pe care s-a putut trece în lumea nouă.

Reformele au venit în valuri, fiecare cu un nume de eră. Reformele Kyōhō, în anii 1716–1745, au încercat să taie cheltuielile, să controleze prețurile și să pună țara să producă mai mult. Reformele Kansei, în anii 1787–1793, conduse de Matsudaira Sadanobu, au adăugat morală peste economic: economie la curte, interdicții de lux, cenzură pentru editori, supravegherea cărților. Reformele Tenpō, în anii 1841–1843, au desființat breslele negustorilor, au plafonat prețurile, au mutat teatrele și au pedepsit luxul, inclusiv la oameni care nu aveau de ce să facă lux. Rețeta era mereu aceeași: mai puțină cheltuială, mai multă ordine, mai multe registre. Rezultatul era mereu același: o pauză, apoi datoriile din nou la ușă. Nimeni nu a găsit, în două secole și jumătate, o cale de a face un stat care se hrănea din orez să trăiască din altceva.

東海道Drumul mare, masa de pe drum și corăbiile de la orizont

Sfârșitul epocii nu a venit cu un război, ci cu o veste din afară. Până atunci, însă, două secole de pace se citesc cel mai bine pe drumurile mari; corăbiile străine care se iviseră la orizont și ecoul Războiului Opiului de la vecini își fac apariția spre sfârșitul acestui tablou. Cineva avea să bată și la porțile Japoniei.

Drumurile erau mândria regimului, fiindcă făceau posibil exact lucrul de care se temea: circulația oamenilor. Cinci drumuri mari porneau din Edo, iar cel mai vestit era Tōkaidō, cu cincizeci și trei de popasuri între Edo și Kyōto, urmat de Nakasendō, cu șaizeci și nouă, prin munți. În fiecare popas erau hanuri de ranguri diferite: hanul principal, cu odăi pentru stăpâni și curte, hanuri de rezervă și cârciumi ieftine pentru călătorii obișnuiți. La intrarea în regiunea capitalei stăteau barierele de controlSekisho (関所) — barierele de pe drumurile mari, între ele cea de la Hakone: se controlau armele care intrau spre Edo și femeile care ieșeau, adică soțiile ostaticilor., iar la cea mai cunoscută dintre ele, la Hakone, regula se rezuma într-o formulă pe care o repetau funcționarii: intră puști, ies femei. Adică armele care intrau spre Edo erau numărate, iar femeile care ieșeau din Edo erau verificate, ca să nu fugă soțiile ostaticilor. Un țăran care voia să meargă la pelerinaj avea nevoie de o hârtie de la templu și de binecuvântarea căpeteniei de sat; o femeie avea nevoie de permisiune scrisă. Libertatea de circulație nu era un drept, ci un document, eliberat cu motiv întemeiat.

Cu toate acestea, oamenii au circulat. Pelerinajul la sanctuarul de la Ise a devenit, în anumiți ani, o mișcare de masă: în 1705, 1771 și 1830, sute de mii de oameni și-au lăsat casele și au pornit la drum, uneori fără bani, cerând de pomană pe drum, cântând și dansând în grupuri. Pentru hanuri, fabricanții de sandale, vânzătorii de hărți, de amulete și de mâncare, pelerinajul era un sezon bun. Cărțile de călătorie, cu descrieri de popasuri, prețuri și minunății, se vindeau ca pâinea caldă, iar cea mai citită dintre ele a fost o poveste comică despre doi derbedei care merg pe Tōkaidō și pățesc tot ce se putea păți: Tōkaidōchū Hizakurige, tipărită în foileton între 1802 și 1822.

Pe drum se mânca repede și bine, iar din obiceiurile de pe drum s-a născut bucătăria orașului. Țăranii mâncau orez amestecat cu mei și orz, pentru că orezul curat era marfă de vânzare; orășenii mâncau orez alb, supă de miso, murături, tofu, pește. La tarabe se gătea la vedere: tăiței de hrișcă fierți în apă și serviți în zeamă, tăiței groși de grâu, legume și pește prăjite în ulei într-o clipă, anghilă frigăruie unsă cu sos. Sushi-ul a început ca pește conservat în orez acru, ținut luni de zile sub greutate, și a ajuns mâncare de stradă tocmai în acești ani: prin anii 1820, la Ryōgoku, un vânzător pe care sursele îl numesc Hanaya Yohei ar fi început să pună felii de pește proaspăt peste orez acrit și să le vândă imediat, din mână. Sake-ul venea de la Ōsaka, din regiunea Nada, și se bea cald; ceaiul verde se băuse de mult în toate casele. Bucătăria japoneză de astăzi, cu tarabele ei, cu meniuri scurte și cu prețuri pe bol, se recunoaște foarte bine în orașele acelei epoci.

Dinspre mare, liniștea a fost tulburată mult mai devreme decât se crede. În 1792, un ofițer rus, Adam Laxman, a debarcat la Nemuro, în nordul îndepărtat, ca să ceară relații comerciale și să recupereze niște naufragiați; în 1804, un alt emisar rus, Rezanov, a așteptat luni de zile la Nagasaki un răspuns care nu a venit. În 1808, o fregată britanică a intrat în portul Nagasaki sub pavilion olandez și a cerut provizii cu tunurile; funcționarul responsabil și-a pus capăt vieții, iar shogunatul a dat vina, ca de obicei, pe subalterni. În 1811, un căpitan rus a fost luat prizonier, iar în 1825 a venit edictul care poruncea alungarea cu forța a oricărei corăbii străine. Când, în 1837, o corabie americană a încercat să aducă înapoi niște naufragiați japonezi, a fost întâmpinată cu focuri de tun. Apoi a venit vestea Războiului Opiului: China, un imperiu uriaș, fusese bătută de o flotă europeană. În 1842, shogunatul și-a nuanțat porunca: corăbiile străine puteau primi apă și lemne, apoi erau poftite politicos să plece. În 1844, regele Olandei i-a scris shōgunului sfătuindu-l să deschidă țara de bunăvoie, iar la Edo sfatul a fost citit, comentat și pus deoparte. Nimeni nu voia să fie cel care semnează prima hârtie.

• 1600Sekigahara: Ieyasu învinge coaliția casei Toyotomi.
• 1603Ieyasu devine shōgun și întemeiază shogunatul la Edo.
• 1615Castelul Ōsaka cade; legile caselor de războinici.
• 1635Sankin kōtai: familiile stăpânilor rămân la Edo.
• 1637–1638Răscoala de la Shimabara se termină cu un măcel.
• 1641Olandezii se mută pe insula Dejima.
• 1657Incendiul Meireki: între câteva zeci de mii și o sută de mii de morți, după estimări.
• 1688–1704Anii Genroku: stampe, kabuki, păpuși, haiku.
• 1720Yoshimune ridică interdicția asupra cărților europene: începe rangaku.
• 1730Bursa de orez de la Dōjima este recunoscută oficial; în 1735, shogunatul fixează un prag al prețului.
• 1787Mulțimile din Edo sparg casele negustorilor de orez; încep reformele Kansei.
• 1837Revolta lui Ōshio Heihachirō la Ōsaka; o corabie americană este alungată cu focuri de tun.

Două sute cincizeci de ani fără războaie civile au produs orașe mai mari decât orice capitală europeană, o țară care știa să citească și o curiozitate pentru lucrurile străine. Tăcerea nu a fost un somn. În iulie 1853, la intrarea în golful Edo, au apărut patru corăbii negre.

幕藩Mașinăria: cum se guvernează o țară de domenii

Shogunatul Tokugawa nu era un stat cu o singură administrație, ci un stat care guverna prin contracte de credință. Stăpânii de domenii țineau pământul ca dar personal al shōgunului, nu ca moștenire de la strămoși, iar proprietatea asupra pământului era legal posibilă doar cu sigiliul lui; la rândul lui, shogunul era stăpânul suprem al pământului impozabil, inclusiv al pământului nobililor de curte și al mănăstirilor (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 156–157). De aici decurgeau două lucruri pe care le știa orice funcționar. Primul: că orice stăpân putea fi mutat, micșorat sau desființat printr-o hârtie. Al doilea: că shogunul avea și o datorie — să dea o guvernare bună, împărțită cu stăpânii, iar în treburile din afară răspunderea era numai a lui. Când misionarii creștini s-au răspândit, iar mai târziu când corăbii străine au apărut la țărmuri, Edo a fost locul care a decis, pentru că acolo era scris în contractul de credință.

Codul care reglementa războinicii, Buke shohatto, a apărut în forma lui întinsă în 1615, după căderea castelului din Ōsaka, cu treisprezece articole: îndeletnicirea cu literele și cu armele, interdicții de purtare și de lux, dar, în miezul lui, reguli de control — fără adăpostirea dușmanilor shogunatului, fără repararea sau mărirea castelelor fără învoire, fără căsătorii fără aprobare, cu obligația de a raporta ce se întâmplă în domeniul vecin. Iemitsu, al treilea shōgun, a dus codul la douăzeci și unu de articole, adăugând interzicerea barierelor private de drum, a corăbiilor mai mari de cinci sute de tone și a propovăduirii credinței creștine (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 157). Codul se citea cu glas tare înaintea stăpânilor adunați, la fiecare shōgun nou: o lege care se recitește la înscăunare este, în fond, o declarație de condiții.

Aparatul de supraveghere era mic și cu ochi mulți. Din 1633, inspectori călători cercetau periodic domeniile, uitându-se în special la starea politică, la aplicarea edictelor anticreștine și la starea oștilor; inspectori provinciali vegheau momentele delicate, cum era trecerea domeniului la un moștenitor minor. Stăpânii trimiteau la Edo hărți ale domeniului, cu așezarea și cifrele satelor impozabile, iar registrele de populație făcute cu prilejul anchetei religioase anuale ajungeau la inspectorul general al shogunatului. Rapoartele periodice despre judecățile date în domeniu trebuiau și ele trimise la Edo (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 158–159). Cu alte cuvinte, domeniul era autonom în administrare, dar opacitatea era interzisă.

Numărul de domenii nu a stat locului: erau 192 la un moment dat, 229 după cincizeci de ani, 241 în 1688 (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 218). Fiecare avea gospodărie, legi și oști, iar între ele țesătura de obligații era ținută de trei lucruri: căsătoriile aprobate la Edo, jurămintele scrise și mutările de domeniu. Cine crede că statul modern a inventat controlul prin hârtii n-a citit un catastif de domeniu din secolul al XVII-lea.

公事方御定書Judecata, dările și catastifele

La nivelul de jos, statul Tokugawa era o rețea de sate care se administrau singure, cu un preț. Fiecare comună avea o căpetenie — nanushi sau shōya —, un reprezentant al țăranilor și grupuri de cinci gospodării, goningumi, făcute pentru ajutor reciproc, dar folosite, în primul rând, ca unități de răspundere colectivă (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 172). Rolul căpeteniei nu era comod: în domeniul Toda, la începutul epocii, căpeteniile satelor au ajuns să răspundă ele, nu cultivatorii, de plata întregii dări a satului, iar la restanțe puteau fi ținute zălog (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 489).

Oamenii erau numărați, iar numărătoarea a lăsat urme până azi. Din 1670, ancheta religioasă și recensământul au fost contopite: fiecare gospodărie din domeniu, fără excepție, își înregistra membrii la funcționarul de cartier sau de sat și își declara templul de care aparținea, iar cine voia să se mute trebuia să dovedească învoirea templului și a cartierului (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 540). Sistemul s-a încheiat cu o garanție bisericească: de la naștere, fiecare om era înscris la templul familiei, care ținea registrele la zi și le trimitea periodic stăpânului (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 371). Era o mașină de prins creștini. A ieșit, fără să fi fost prevăzut, una dintre cele mai bune serii de date demografice din lumea premodernă — pe care istoricii o folosesc și astăzi ca să afle câți copii avea o familie de țărani.

Peste sate stăteau intendenții. Domeniile casei Tokugawa, vreo patru milioane de koku risipite în patruzeci și șapte de provincii, se împărțeau în circumscripții de circa șaptezeci de mii de koku fiecare, cât un domeniu de stăpân de rang mediu; intendentul avea un stat de vreo treizeci de oameni, fără arme (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 170–171). Cum se putea guverna atât cu atât? Pentru că satul era unitatea impozabilă, pentru că domeniile vecine puteau fi chemate în ajutor, iar distanța dintre un sat și o cetate cu oaste era mică. Sistemul avea și fisuri care se plăteau scump: după 1680, o anchetă asupra administrării domeniilor a scos la iveală atâta proastă gospodărire încât, în câțiva ani, au fost demiși vreo treizeci și cinci de intendenți (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 172–173). Un stat care nu poate supraveghea un funcționar de provincie nu poate supraveghea nici dările pe care acesta le strânge.

Judecata a primit, în 1742, o culegere de proceduri și de pedepse, Kujikata osadamegaki, adică regulile scrise ale administrației (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 22). Nu era un cod de legi în sens modern: era o culegere pentru uzul judecătorilor, cu pedepse trecute pe liste și cu mult loc lăsat hotărârii de la caz la caz. Deasupra tuturor stătea, însă, o socoteală pe care satul o cunoștea mai bine decât orice text de lege: cine plătește și cât. Dajdia de bază se socotea pe rodul estimat al pământului, iar peste ea veneau dări mărunte pe lucruri — pe bărci, pe cazanele de fiert saramură, pe cazanele de făcut hârtie, pe folosirea pădurii — plus munca pentru drumuri, poduri și cai de poștă (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 493–494). La nevoie, domeniile își plăteau oamenii cu mai puțin: la Shōnai, între 1690 și 1797, s-au numărat nouă ani în care toți războinicii au primit leafa întreagă; la Matsushiro, leafa întreagă s-a dat o singură dată în o sută treizeci și opt de ani (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 224–225).

町人Cât mânca un dulgher și cât cheltuia un samurai

Prețurile sunt, pentru istorici, cea mai bună fereastră spre viața de zi cu zi, fiindcă nu se pot aranja. În 1720–1722, recoltele slabe au ridicat un koku de orez la șaptezeci-optzeci de momme de argint, cel mai înalt nivel al secolului; apoi recoltele bune au coborât prețul la jumătate în 1723 și la un sfert în 1730–1731. Pentru războinicii care trăiau schimbând orezul în bani, asta a fost o reducere de venit fără nicio reducere de cheltuieli. Când, în vara lui 1732, lăcustele au mâncat recolta din vest, orezul s-a vândut la Edo și la Ōsaka cu prețuri de cinci până la șapte ori mai mari, ajungând la 150 de momme pe koku, față de un preț obișnuit de patruzeci-cincizeci (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 451–452).

Reacția orașului a venit în 1733: o mulțime de o mie șapte sute de locuitori din Edo, înfierbântată de zvonuri despre stocuri tăinuite de orez, a distrus casa unui negustor de orez licențiat de guvern, Takama Dembei. Volumul 4 o numește prima izbucnire de acest fel din orașele japoneze: uchikowashi, spargerea de case (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 452). Shogunatul a încercat și să oprească scăderea prețului, fixând un prag de jos al vânzării; negustorii l-au ocolit „cu o ușurință ridicolă”, scrie același volum. O lege care nu poate fi aplicată nici de cei care au dat-o nu e o lege; e un comunicat.

Un meșteșugar care trăia din mâinile lui a stat, peste secol, mai bine, și asta se vede din bugete și din obiceiuri. Salariile reale au crescut în toată Japonia, iar familiile de samurai au fost nevoite să-și lase servitorii să plece, în vreme ce războinicii de rang mic au început să ia lucru la bucată: în domeniul Odawara făceau felinare, hârtie vopsită, cârlige de pescuit, scobitori și umbrele, iar șapte sute de samurai din Mito și-au anunțat stăpânul că au o a doua îndeletnicire (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 703–704). Un dulgher din Kyōto, prin anii 1820, cheltuia două treimi din venit pe mâncare și pe combustibil și șapte la sută și jumătate pe obligații sociale; un țăran, prin anii 1840, dădea douăzeci și nouă la sută din venitul în bani pe aceleași obligații. Chiar și hrana purta rangul: țăranii mâncau orez amestecat cu cereale grosiere, iar regulamentele shogunatului din 1649, care îi îndemnau să muncească de la răsărit la apus și să-și facă funii seara, le spuneau să mănânce cereale proaste, să nu cumpere ceai sau sake și să divorțeze de soțiile prea doritoare de ceai și de pelerinaje; în unele regiuni, prăvăliile din sat n-au avut voie să vândă cărți, ca să nu-și piardă țăranii vremea citind (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 701–702, 709). Un stat care reglementează ceaiul soțiilor și raftul de cărți al prăvăliei are o părere foarte înaltă despre puterea lui de a schimba obiceiuri.