Foc, lut și orez

Înainte să existe samurai, shoguni, temple sau orașe, pe insulele Japoniei existau lut și mâini. Tot ce a urmat — curți imperiale, războaie, estampe, trenuri care aleargă cu trei sute de kilometri pe oră — pornește de la o groapă de pământ plină cu cioburi. Așa că începem povestea acolo unde începe și arheologia: la o plajă, la un foc, la un vas.

縄文Un vas cu urme de frânghie

Acum aproximativ paisprezece mii de ani, când Europa era încă în ultima glaciațiune și nimeni nu inventase nici roata, nici scrisul, locuitorii insulelor japoneze făceau deja vase de lut. Nu vase simple: vase mari, cu buza ondulată, împodobite cu modele apăsate cu o frânghie răsucită în lutul umed. Arheologii japonezi le-au dat numele de JōmonJōmon (縄文) înseamnă „urme de frânghie” — de la modelul imprimat în lut. Numele dă și epocii: perioada Jōmon., adică „urme de frânghie”. De acolo vine și numele întregii epoci.

Datarea acestui început este, și ea, o poveste în desfășurare. Convenția clasică spune „circa 14.000 î.Hr.”; măsurătorile radiocarbon făcute în ultimele decenii împing începutul epocii Jōmon spre 16.000 de ani în urmă. Sfârșitul ei nu vine peste tot în același timp: în Kyūshū, orezul și metalul schimbă lumea încă din secolul al X-lea î.Hr., în timp ce în nordul insulei Honshū viața de vânători-culegători continuă până în secolul al IV-lea î.Hr. Cu alte cuvinte, „epocile” sunt linii trasate de arheologi peste un trecut care se mișcă.

Multă vreme s-a crezut că acestea sunt cele mai vechi vase din lume. Astăzi știm că în China, într-o peșteră din Jiangxi, s-au găsit fragmente și mai vechi, de aproximativ douăzeci de mii de ani. Chiar și așa, ceramica japoneză rămâne printre cele mai vechi din istoria omenirii — și, lucru important pentru povestea noastră, este cea mai veche care s-a dezvoltat continuu, fără întrerupere, în același loc. Generație după generație, timp de mii de ani, cineva pe aceste insule a ars lut.

Oamenii aceia nu erau agricultori. Erau vânători, pescari și culegători — dar, spre deosebire de majoritatea vânătorilor-culegători din lume, care se mutau mereu, ei s-au așezat. Marea le dădea tot ce trebuia: pește, scoici, alge, pești mari de larg. Pădurile le dădeau ghinde, castane, nuci, vânat. Au învățat să fierbă ghindele amare până deveneau mâncabile, au învățat să usuce peștele la soare, au învățat să facă din scoici un morman de gunoi atât de mare încât astăzi arheologii îl sapă ca pe o arhivă: kaizukaKaizuka (貝塚) — „movilă de scoici”. Resturi de gătit acumulate de-a lungul generațiilor, devenite cele mai bogate situri arheologice ale epocii Jōmon., movila de scoici.

În acele mormane de scoici, care conservă ce nu se păstrează în pământ obișnuit, s-a păstrat meniul. Oase de pește, oase de mistreț și de cerb, oase de focă și de delfin, multe specii de scoici, semințe, chiar și fragmente de alge. Unii cercetători au încercat să reconstituie ce mânca un om într-un an întreg, numărând sezoanele de creștere ale scoicilor și oasele de pește de pe fundul mormanelor; tabloul care se conturează este cel al unei hrane foarte variate, dar puternic dependente de mare. Pentru insule, asta nu este o surpriză. Este, mai degrabă, o lecție care se repetă în toată istoria Japoniei: bogăția nu stă în pământul arabil, ci în apă și în pădure.

Cel mai spectaculos loc al acelei lumi se află în nordul insulei Honshū, la Sannai-Maruyama. Acolo, între aproximativ 3900 și 2200 î.Hr. — cifrele sunt ale săpăturilor începute în 1992 —, exista un sat întins, cu case semiîngropate, cu pivnițe pentru provizii, cu alei pietruite și cu gropi comune pentru deșeuri. Cercetătorii au găsit urme de castani plantați și îngrijiți — un început de grădinărit — și mii de obiecte de lut, printre care figurinele numite dogūDogū (土偶) — figurine de lut, de obicei feminine, cu ochi mari și corpuri bogat decorate. Se crede că aveau rol ritualic: protecție, fertilitate, vindecare., cu chipuri izbitoare, ochi ca niște ochelari de schi și trupuri acoperite de modele.

Un singur detaliu de la Sannai-Maruyama merită ținut minte, fiindcă spune tot despre felul în care trăiau oamenii aceia. La marginea satului, arheologii au găsit gropi cu gura îngustă și fundul larg, adânci până la aproape doi metri, pline cu coji de castane și cu resturi de alimente. Sunt hambare. Nu temple, nu palate, nu ziduri: hambare. O comunitate care își sapă depozite de alimente atât de serioase a renunțat deja la viața de hoinăreală, chiar dacă nu are niciun câmp de orez și niciun rege. Satul a fost locuit, cu întreruperi, vreme de peste o mie cinci sute de ani, iar în 2021 a intrat, împreună cu alte situri din nord, pe lista patrimoniului mondial.

Și totuși, ceva lipsea. Jōmon a durat extraordinar de mult — mai bine de douăsprezece mii de ani — dar nu a produs nici orașe, nici state, nici scris. Motivul nu este lenea și nici lipsa inteligenței; este confortul. Oamenii trăiau bine și se mulțumeau cu puțin, pentru că marea și pădurea erau generoase. Orașele apar acolo unde trebuie strâns un impozit, iar impozitul apare acolo unde recolta poate fi numărată, depozitată și luată cuiva. Ghinda nu se lasă impozitată la fel de ușor ca orezul. Abia când, pe insula Kyūshū, a apărut o plantă venită din China, prin peninsula Coreea, lucrurile au început să se miște: orezul.

冬天Iarna, ghindele și lutul

Ca să înțelegem de ce schimbarea a fost atât de mare, trebuie să intrăm într-o casă Jōmon, într-o dimineață de ianuarie, acum vreo cinci mii de ani. Casa este o groapă. Literal: o groapă rotundă sau pătrată, săpată cam un metru în pământ, cu patru sau șase stâlpi care susțin o structură de lemn acoperită cu pământ, cu iarbă și cu scoarță — arheologii îi spun tateana jūkyoTateana jūkyo (竪穴住居) — „locuință cu groapă”, casa semiîngropată a epocilor Jōmon și Yayoi: podea săpată în pământ, pereți de lut și stâlpi de lemn, acoperiș de paie și pământ., casă cu groapă. Pe la mijloc arde un roRo (炉) — vatra din centrul locuinței semiîngropate. Fumul iese printr-o deschidere din acoperiș; în jurul vetrei se dormea, se gătea și se lucra., vatra. Fumul iese greu, pe o gaură din acoperiș, și înăuntru este cald și întunecos. Pe jos, în jurul focului, sunt coșuri, blănuri, oale, unelte de os. Este iarnă, afară este zăpadă, iar în casă se lucrează.

Mâncarea acestei zile este ghinda. Ghinda este o nucă superbă și aproape necomestibilă: conține taninuri, substanțe amare și astringente care, mâncate crude și în cantitate, fac rău. Femeile Jōmon au rezolvat problema cu apă și cu răbdare. Ghindele se curăță, se sfărâmă, se pun în coșuri de nuiele și se țin în apă curgătoare — izvor, pârâu — zile întregi, până când amarul se duce; sau se fierb în oale de lut, schimbând apa de mai multe ori; sau se fierb împreună cu cenușă de lemn, care grăbește lucrul. Rezultatul este o pastă sau o făină, din care se fac turte coapte pe pietre încălzite ori o fiertură groasă. În siturile Jōmon s-au găsit gropi de păstrat ghindele, uneori cu ghindele încă înăuntru. Nu e o mâncare elegantă. Dar este o mâncare care nu se termină iarna, iar asta, într-o lume fără magazine, este tot ce contează.

Ce făceau oamenii iarna? Aproape tot ce nu se putea face în restul anului. Iarna se reparau plasele și se împleteau coșuri, se lustruiau unelte de piatră, se tăiau vârfuri de săgeată și harpoane din os de cerb, se coseau haine de piele cu ace de os, se lustruiau podoabe de chihlimbar și de jad. Uneltele care se păstrează sunt o listă de inteligență practică: dălți de piatră șlefuită pentru lemn, topoare, greutăți de plumb de la plasele de pescuit, cârlige de os, vârfuri de lance, răzuitoare pentru piei. Piatra cea mai căutată era obsidianul, sticla vulcanică ce se așchiază în lame tăioase; se găsea doar în câteva locuri — Hokkaidō, Nagano, Kyūshū — și ajungea, prin schimburi, la sute de kilometri depărtare. Când găsești obsidian din munții din Nagano într-un sat din nordul îndepărtat, ai găsit, de fapt, o rețea.

Cât trăiau oamenii aceia? Răspunsul scurt este: mai puțin decât ne-am dori. Oasele arată o mortalitate infantilă foarte mare; cine apuca vârsta de cincisprezece ani mai avea de trăit, în medie, doar vreo cincisprezece-douăzeci de ani, ceea ce înseamnă că multă lume murea la treizeci și ceva, iar cei care ajungeau la cincizeci erau cei bătrâni ai satului. Media generală, trasă pe toată populația, iese cumplit de mică — dar ea spune, de fapt, doar atât: mureau mulți copii. Boala, dinții stricați de mâncarea cu mult nisip din făină măcinată pe piatră, infecțiile, un braț rupt la vânătoare: cam atât era de ajuns ca să pună punct unei vieți.

Și apoi sunt figurinele. Dogū sunt mici, între zece și treizeci de centimetri, majoritatea cu forme feminine, cu talie mică și șolduri largi, cu ochi mari și cu modele adânc incizate pe față, pe piept și pe brațe — unele par să reprezinte tatuaje. Cele mai faimoase, găsite în nordul insulei Honshū, au ochi ca niște ochelari de protecție și sunt atât de cunoscute încât, pentru mulți japonezi, cuvântul dogū înseamnă exact acel chip. Se cunosc în total aproximativ cincisprezece mii de astfel de figurine, aproape toate în estul Japoniei, și aproape toate în stare de fragmente. Întregi se găsesc rar. Brațele, picioarele, capetele lipsesc, iar în multe cazuri se vede că lipsesc intenționat, nu din întâmplare.

De ce le făceau și de ce le rupeau? Aici cercetătorii se contrazic, și e cinstit să spunem de la început că nimeni nu poate intra în capul unui om de acum patru mii de ani. Ipoteza cea mai discutată este aceea a magiei prin substituire: figurina ține locul omului, iar boala sau nenorocul trece în lut; apoi lutul se sparge, iar răul se risipește. O altă explicație, susținută de studii asupra pieselor refolosite, este că fragmentele continuau să fie obiecte valoroase, purtate, îngropate din nou sau păstrate în locuință; unele bucăți au urme de lustruire pe marginile rupturii, semn că au fost ținute în mână multă vreme după ce s-au rupt. Niciuna dintre ipoteze nu explică totul. Și tocmai de asta dogū rămân, pentru istoria Japoniei, ceva neobișnuit: cea mai veche urmă de gândire religioasă de pe aceste insule este o figurină de lut fără cap, iar noi nu știm dacă i-a fost tăiat cu grijă sau s-a spart în cădere.

Iar de aici, din acest sat lung de o mie cinci sute de ani, se vede cel mai bine ce anume lipsea. Nu lipsea hrana: lipsea un motiv să se stea unul peste altul. Jōmon a durat mai mult decât toată istoria scrisă a Japoniei la un loc și nu a simțit nevoia nici de ziduri, nici de regi, nici de catastife. A venit însă o plantă care avea nevoie de toate trei.

弥生Orezul care a venit peste mare

Orezul nu este doar o mâncare. Este o tehnologie socială. Ca să crești orez, ai nevoie de apă ținută sub control — diguri, canale, terase —, de muncă organizată în același timp, în același loc, de oameni care să respecte un program. Ai nevoie, altfel spus, de ierarhie. Cineva trebuie să hotărască unde se sapă canalul și cine sapă. Din momentul în care orezul ud a prins rădăcini pe câmpiile joase ale Japoniei, societatea insulelor a început să semene cu ceea ce numim astăzi civilizație: sate mai mari, câmpuri împărțite, căpetenii, război.

Numele epocii — YayoiYayoi (弥生) vine de la cartierul Yayoi din Tōkyō, unde în 1884 s-au găsit pentru prima dată vasele specifice acestei perioade. Numele nu are legătură cu vreun eveniment istoric. — vine, în mod banal, de la un cartier din Tōkyō, unde un student a găsit în 1884 niște vase necunoscute. Manualele o datează, prin convenție, între 300 î.Hr. și 250 d.Hr., dar datările radiocarbon recente mută începutul cu câteva secole mai devreme, în secolele X–VIII î.Hr. Cert este că, în câteva sute de ani, insulele s-au schimbat radical: populația a crescut exploziv, au apărut uneltele de fier și de bronz, țesutul, gropile de cereale, iar satele s-au înconjurat cu șanțuri și palisade. La Yoshinogari, în Kyūshū, se pot vedea și astăzi urmele unui astfel de sat fortificat, cu turn de observație, atelier și necropolă.

Primul câmp de orez ud pe care îl cunoaștem în Japonia se află la Itazuke, lângă actualul oraș Fukuoka, în nordul insulei Kyūshū, și aparține începutului epocii Yayoi. Nu este un peisaj de orezărie cum îl vedem în fotografii. Este un dreptunghi modest, cu diguri de pământ bătut și cu șanțuri de scurgere, făcut pe un teren de luncă, lângă un sat de case semiîngropate. Diferența dintre acel dreptunghi și tot ce fusese înainte pe insule nu stă în suprafață, ci în calendar. Orezul ud se plantează în același timp pentru toată lumea, se udă după un program care nu ține cont de dorințele nimănui și se culege în aceeași săptămână. Satul trebuie să se miște ca un singur om. Iar cine organizează mutarea a două sute de oameni la apa din canal este, deja, un om cu putere.

Orezul nu a venit singur. A venit într-un pachet, iar pachetul se vede în pământ: boabe de orez și de mei, unelte de piatră pentru recoltat spicele, râșnițe de mână, greutăți de la războiul de țesut, fusuri, ace de os, fragmente de bronz și, mai târziu, lame mici de fier. Aici trebuie nuanțat ceva ce se spune des în manuale: epoca Yayoi nu este „epoca fierului” în sensul unei industrii a fierului. Fierul a intrat treptat, în bucăți mici — cuțite, seceri, vârfuri —, adesea topite și refolosite până la epuizare, în timp ce bronzul, adus de pe continent și apoi turnat local, a fost rezervat mai ales obiectelor de prestigiu: oglinzi, săbii ceremoniale, clopoței, vârfuri de lance care nu tăiau nimic. Societatea Yayoi avea deci unelte de piatră în mână, ogoare de orez la picioare și bronz în morminte.

Numele vechi, pe care le folosim și astăzi cu strângere de inimă, apar în această perioadă. O unitate de măsură pe care o vei reîntâlni în toată povestea este kokuKoku (石) — unitate de măsură pentru orez: cam 180 de litri, adică orezul care hrănește o persoană un an întreg. Bogăția unui stăpân se socotea în mii sau milioane de koku.: cam o sută optzeci de litri de orez, adică exact atât cât mănâncă un om într-un an. Când, peste câteva secole, un stăpân se va lăuda că are un milion de koku, el nu se laudă cu niște saci: se laudă cu un milion de oameni hrăniți, adică cu o țară.

Pentru că, odată cu orezul, a venit și cealaltă jumătate a poveștii: violența. Oasele din epoca Yayoi arată mai multe urme de lovituri decât cele din epoca Jōmon, iar în unele morminte comune din nordul insulei Kyūshū lipsesc exact capetele. Arheologii discută și astăzi cât de răspândit era războiul — unele leziuni pot veni și din vânătoare sau din accidente —, dar direcția este limpede: satele se înconjoară cu șanțuri, în morminte apar arme, iar cronicile chineze, care intră acum în poveste, descriu o țară împărțită între o sută de căpetenii care se bat între ele.

În acest moment intră în scenă și scrisul altcuiva. Cronicile din China — unde istoria era consemnată cu sfințenie — încep să vorbească despre un arhipelag plin de stăpâni locali, aflat la est de Coreea, pe care îl numesc Wa. Într-un document chinez se spune că în anul 57 d.Hr. stăpânul din Na, unul dintre acești regi, a trimis soli la curtea din Luoyang și a primit în dar un sigiliu de aur. În 1784, un țăran care săpa un canal a scos din pământ exact acel sigiliu: o mică bucată de aur de doi centimetri, cu cinci caractere chinezești. Povestea găsirii, așa cum o păstrează documentele, este mai precisă: locul era o insuliță legată printr-un istm de țărmul de nord al insulei Kyūshū, iar omul nu făcea altceva decât să repare un șanț de irigație. Despre acest sigiliu, despre felul în care a fost descoperit și despre mărturia pe care o poartă, în secțiunea a cincea. Mai întâi, însă, să vedem cum arăta un sat.

環濠Satul cu șanțuri

Dacă vrei să vezi cum arăta lumea Yayoi fără să sapi, mergi la Yoshinogari, în prefectura Saga, pe insula Kyūshū. Acolo, pe o întindere de câmpie, statul japonez a reconstruit, pe baza săpăturilor, un sat întreg: șanțuri duble, palisade de lemn, turnuri de observație pe stâlpi, case semiîngropate, hambare ridicate pe picioare și, la margine, un loc de înmormântare cu urne mari de lut în care erau așezați morții. Situl a fost locuit vreme de câteva sute de ani, între aproximativ secolul al V-lea î.Hr. și secolul al III-lea d.Hr., și este cel mai mare sat cu șanțuri cunoscut în Japonia.

Uită-te la plan. În mijloc, pe o ridicătură, sunt câteva clădiri mai mari, printre care o sală lungă pe stâlpi, folosită, cred arheologii, pentru ceremonii și adunări; lângă ea, turnuri de observație și locuințe ridicate pe picioare, adică magazii. În jurul acestui miez, un șanț, apoi un al doilea, apoi o palisadă. Mai departe, în afara incintei, se întinde satul oamenilor de rând, cu casele lui semiîngropate, cu atelierele și cu gropile de depozitat. Iar la margine, necropola, unde unii morți stau întinși în urne de lut, iar alții — puțini — sunt însoțiți de oglinzi de bronz, de lame de fier și de podoabe.

Această împărțire a spațiului este, pentru istoria Japoniei, mai importantă decât orice obiect găsit acolo. Un sat care are interior și exterior, centru și periferie, magazii înălțate și un loc anume pentru morți nu mai este o tabără de pescari. Este o societate cu hotare, cu proprietate și cu cineva care decide cine intră. Șanțul nu este doar o apărare: este și o afirmație. Cine sapă un șanț spune, foarte clar, unde se termină ai lui și unde încep ceilalți.

În spatele șanțului stătea cea mai grea muncă din viața oamenilor: orezăria. Câmpul se pregătea iarna, cu reparatul digurilor și al canalelor; primăvara se udă și se ara, se făceau răsadurile, apoi se planta răsad cu răsad, în apă, sub soare, cu spatele îndoit. Vara se plivea, se păzea apa, se speriau păsările. Toamna se recolta, spice cu spice sau cu secera, și se bătea. Fiecare dintre aceste etape are un termen, iar termenul nu se mută: dacă ploaia întârzie, satul întreg flămânzește. De aceea, în lumea Yayoi, cine ține calendarul ține lumea.

Și tot de aceea, în lumea Yayoi, cine ține orezul ține puterea. Recolta adunată în magazii este bogăție, dar și armă: se poate da, se poate lua, se poate păstra peste iarnă. Apare astfel o diferență care nu existase în Jōmon: nu toți mănâncă la fel, nu toți sunt îngropați la fel, nu toți sunt lăsați să intre în incintă. Inegalitatea nu este o meteahnă a epocii Yayoi; este, mai degrabă, produsul ei cel mai durabil, fiindcă de aici, în linie aproape dreaptă, se ajunge la curtea din Yamato, la titluri și la impozite.

Despre războiul acesta intern avem și o mărturie din afară. Cronica dinastiei Wei, adunată în jurul anului 297, descrie un arhipelag cu „peste o sută de ținuturi”, în care oamenii se hrănesc cu orez și pește, își tatuează trupurile, beau sake la înmormântări, își plâng morții cu zgomot mare, se judecă prin probe cu apă clocotită și își țin socotelile cu ajutorul unor mărgele de numărat. Este prima descriere din exterior a unei societăți japoneze, scrisă de funcționari care nu fuseseră niciodată acolo și care foloseau propriile lor categorii. De aceea trebuie citită atent: spune multe adevăruri și câteva neadevăruri, exact ca orice raport scris de cineva care stă prea departe.

Dar cel mai important lucru pe care îl aduc aceste cronici este un nume. La sfârșitul secolului al II-lea, spune cronica, războaiele dintre căpetenii deveniseră atât de obositoare încât oamenii au hotărât să pună în frunte o femeie. Numele ei era Himiko, stăpâna regatului Yamatai, și despre ea povestea continuă în capitolul următor. Până atunci, ne oprim la un obiect mic, de aur, care stă într-o vitrină la Fukuoka și care explică de ce un rege de pe aceste insule avea nevoie de un împărat chinez ca să fie rege.

金印Sigiliul de aur

Este 23 februarie 1784, pe o insuliță legată printr-un istm de țărmul de nord al insulei Kyūshū, și un țăran repară un șanț de irigație. Undeva sub tăișul hârlețului apare o bucată de metal galben, cu o formă ciudată: un cub mic, cu un mâner în formă de șarpe încolăcit, cu capul întors spre centrul sigiliului. Țăranul o duce la autorități. Un învățat confucianist al hanului Fukuoka, Kamei Nanmei, o cercetează și scrie o lucrare despre ea. Concluzia lui, care este și concluzia de astăzi, este uluitoare: obiectul de aur este sigiliul pe care împăratul Guangwu al dinastiei Han l-a dăruit, în anul 57 d.Hr., unui rege din Wa. Adică exact obiectul despre care cronica chineză scria de o mie șapte sute de ani, iar nimeni nu-l mai văzuse.

Cifrele sunt modeste și tocmai de aceea convingătoare. Latura sigiliului este de aproximativ 2,35 centimetri, înălțimea totală de vreo 2,2 centimetri, greutatea de 108,7 grame, iar aurul este de o puritate de peste nouăzeci și cinci la sută. Pe față, în trei rânduri, sunt cinci caractere chinezești: Han Wei Nu Guo Wang, „regele țării Nu din Wa, (vasal) al Hanului”. Șarpele încolăcit nu este o decorație simandicoasă: în sistemul de semne al curții chineze, materialul sigiliului, forma mânerului și culoarea șnurului spuneau cine ești. Aurul și șarpele erau rezervate, în acea ierarhie, suveranilor de neamuri din sud. Cu alte cuvinte, obiectul nu spune doar că un rege de pe insule a primit un cadou. Spune că, de la curtea din Luoyang, stăpânul din Na era privit ca un rege mic la marginea lumii, iar el a acceptat bucuros această poziție, fiindcă în schimb primea titlu, prestigiu și, probabil, dreptul de a se bate cu vecinii.

Un detaliu tehnic merită păstrat, fiindcă arată cât de concretă era diplomația acelei lumi. Sigiliul nu era făcut pentru a fi arătat, ca o medalie. Era o unealtă de birou: în China, documentele importante se scriau pe bețe de lemn sau de bambus, se legau cu sfoară, iar nodul se acoperea cu un bulgăre de lut moale, pe care se apăsa sigiliul. Cine primea sulul putea vedea, pe lutul intact, că nimeni nu-l deschisese pe drum. Caracterele de pe sigiliul de la Fukuoka sunt, de aceea, săpate în adânc, ca să lase urma în relief. Obiectul pe care îl vedem astăzi într-o vitrină a fost, la origine, un instrument pentru ca doi oameni aflați la două mii de kilometri unul de altul să se poată crede pe cuvânt.

Sigiliul a rămas vreme de un veac și jumătate în visteria familiei Kuroda, stăpânii hanului Fukuoka, a fost declarat comoară națională în 1931, apoi dăruit orașului Fukuoka în 1978, iar astăzi stă permanent într-o vitrină a Muzeului Orașului Fukuoka. Este o poveste care merită citită încet, fiindcă nu seamănă cu un portret oficial: un învățat confucianist care preda într-o școală de han a scris despre un sigiliu de aur găsit într-un șanț și a ajuns, pe baza a cinci caractere șterse de două mii de ani, la un eveniment din anul 57. A avut dreptate. Iar de atunci, oricine se îndoiește că relațiile dintre China și arhipelag erau reale poate merge la Fukuoka și se poate uita la obiect: dovada fizică a unei legături diplomatice de două mii de ani, găsită de un om care săpa un șanț ca să ude un ogor.

• sec. I î.Hr.Se răspândește orezul ud; satele din Kyūshū se înconjoară cu șanțuri, iar bronzul de prestigiu ajunge în morminte.
• 57 d.Hr.Curtea Han dăruiește un sigiliu de aur regelui din Na; cronica notează evenimentul.
• c. 189–248Himiko conduce regatul Yamatai și trimite soli în China în 239, 243, 245 și 247.
• c. 250Pe câmpiile din Kansai apar primele mari movile în formă de gaură de cheie.
• sec. IVCaii ajung pe insule; în șanțul movilei Hashihaka se pierde o scăriță de lemn pentru călărie.
• 413–502„Cinci regi ai lui Wa” trimit solii în China și cer titluri (vezi capitolul 2).
• 471Wowake dăruiește sabia cu inscripție de la Inariyama, în cinstea marelui rege Wakatakeru.
• 538 / 552Sosește darul regelui din Paekche: o statuie de Buddha și suluri de sutre.
• 587Soga îi înfrâng pe Mononobe: clanul care ținea vechile ritualuri pierde lupta pentru curte.
• 592Suiko urcă pe tron; începe drumul spre un stat cu legi scrise.

Iar lecția lui este limpede. Pentru a fi rege într-o lume de căpetenii, nu ajungea să ai orez și oameni: aveai nevoie de recunoaștere din afară. Pentru următoarele cinci secole, regii din arhipelag vor trimite soli, își vor lua titluri pompoase, își vor pune în inscripții formule ca „mare rege care domnește peste toate lucrurile de sub cer” și vor cere, de fiecare dată, confirmarea curții chineze. Yamato se naște, ca stat, dintr-o combinație de orez, bronz, cai și hârtii de la birou. Dar despre partea de sus, cu movile, se ocupă secțiunea următoare.

古墳Movilele care se văd din cer

Odată cu secolul al III-lea, povestea se schimbă din nou. Pe câmpiile din jurul viitoarei regiuni Kansai apar movile funerare uriașe, în formă de gaură de cheie, cu partea rotundă la un capăt și cea pătrată la celălalt. Le spunem kofunKofun (古墳) înseamnă „movilă veche”. Numărul lor se apropie de două sute de mii în toată Japonia; cele mai mari au fost ridicate pentru căpeteniile din secolele IV–V., iar epoca poartă numele lor: Kofun, aproximativ 250 – 538 d.Hr.

Forma aceea de gaură de cheie — rotund în spate, trapezoidal în față — este semnătura unei lumi. Nu o găsești decât în Japonia, și nu o găsești oriunde: movilele mari sunt răspândite pe o arie care merge din Kyūshū până în nordul insulei Honshū, ceea ce înseamnă că cineva, în secolele IV–V, avea un limbaj al puterii recunoscut pe aproape tot arhipelagul. Numărul lor total este uriaș: peste o sută șaizeci de mii de movile de toate mărimile, dintre care doar o parte sunt în formă de gaură de cheie. Majoritatea sunt movile rotunde mici, ridicate pentru oameni care nu erau nici regi, nici prinți. Imperiul movilelor este, în realitate, un peisaj funerar întins pe tot cuprinsul țării, iar el ne spune ceva ce nu aflăm din cronici: că societatea se ierarhizase până la ultimul sat.

Cea mai veche dintre marile movile în formă de gaură de cheie este, probabil, Hashihaka, la Sakurai, în prefectura Nara: aproximativ 278 de metri lungime, cu partea din spate de vreo 150 de metri în diametru și 30 de metri înălțime, cu un volum de pământ estimat la 370 de mii de metri cubi. Cronica Nihon Shoki povestește despre ea cu o imagine care a rămas celebră: movila ar fi fost construită ziua de oameni și noaptea de zei, iar pietrele, aduse din muntele Ōsaka, ar fi fost trecute din mână în mână, de la un capăt la altul al drumului, într-un șir neîntrerupt de oameni. Cronica păstrează și cântecul care ar fi însoțit munca: „pietrele de pe Ōsaka, grămadă peste grămadă — dacă le trecem din mână în mână, oare le vom trece pe toate?” Este, foarte probabil, un cântec de muncă adevărat, înregistrat de un cronicar care nu inventa nimic din ceea ce auzise despre șantierele de movile. Și este cea mai bună dovadă că aceste movile nu au fost ridicate de sclavi în lanțuri, ci de țărani chemați la muncă în anotimpul liber, în echipe uriașe, cu un cântec care ținea ritmul.

Cea mai mare dintre ele se află la Sakai, lângă Ōsaka, și este atribuită tradițional împăratului Nintoku: are o lungime de aproximativ 486 de metri, iar cu tot cu șanțurile care o înconjoară ajunge la vreo 840 de metri; este înconjurată de trei șanțuri cu apă și, privită din satelit, seamănă cu o gigantică urmă verde. Face parte, împreună cu alte 86 de movile, din grupul Mozu-Furuichi, ridicat între a doua jumătate a secolului al IV-lea și începutul secolului al VI-lea și înscris în 2019 pe lista patrimoniului mondial. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să o deschidă: este considerată un mormânt imperial, iar Agenția Casei Imperiale interzice săpăturile. Știm deci despre cea mai mare movilă din Japonia aproape nimic — doar că cineva, acum șaisprezece secole, a putut mobiliza mii de oameni ca să ridice un munte de pământ pentru un singur mort.

Pe coroana acestor movile se înșirau figuri de lut, numite haniwaHaniwa (埴輪) — cilindri și figuri de lut așezați deasupra movilelor funerare. Reprezintă războinici, cai, case, păsări, femei în haine bogate: o lume întreagă turnată în lut.: războinici cu platoșe, cai cu șei, case, bărci, păsări, femei îmbrăcate în veșminte ample. Este una dintre cele mai prețioase surse ale noastre despre cum arăta lumea de atunci, pentru simplul motiv că lutul nu putrezește. Pe unul dintre acei cai de lut se vede, modelată cu grijă, șaua — semn că războinicii călare, care vor stăpâni povestea japoneză timp de o mie de ani, existau deja.

Haniwa nu au arătat dintotdeauna a oameni. La început, pe movilele cele mai vechi, s-au pus cilindri simpli de lut, fără chip, înșirați pe marginea movilei ca un gard; apoi, în secolul al V-lea, lutul a început să prindă forme: case, scuturi, păsări, animale, oameni. Iar în secolul al VI-lea, mai ales în estul Japoniei, apar cai cu hamuri întregi și războinici în armură completă, cu coif, cu platoșă din plăci legate cu sfoară și cu fața plată, găurită pentru ochi. Este o schimbare de mesaj: nu mai este destul să arăți cât pământ ai ridicat, trebuie să arăți și cu ce te lauzi. Iar lucrurile cu care se laudă căpeteniile acestei perioade sunt calul și fierul.

Calul merită o propoziție separată, fiindcă a schimbat totul. În epoca Yayoi, cronicile chineze notează, uimite, că pe insule nu existau boi și nici cai. În secolul al IV-lea, caii sunt deja acolo — iar dovada nu vine din cronici, ci dintr-o descoperire măruntă: în șanțul movilei Hashihaka, în straturile care s-au depus după ce șanțul a început să se astupe, arheologii au găsit o scăriță de lemn pentru călărie, datată în prima jumătate a secolului al IV-lea. Nu este o dovadă despre cine e îngropat în movilă. Este o dovadă că, pe vremea aceea, cineva din zona movilei încăleca. Odată cu calul au venit șaua, zăbala, scărița, armura din plăci, iar odată cu ele o clasă de oameni care luptă altfel decât pedestrașii cu sulițe: călăreții. Toată istoria războinică a Japoniei — până la samurai, până la cavaleria din epoca războaielor, până la ultimul film cu samurai — începe cu un șir de movile, cu un cal de lut și cu o scăriță de lemn uitată în noroi.

Iar în spatele movilelor, se conturează primul stat. Clanurile puternice — numite uji — se grupează în jurul unei căpetenii care se numește, în cele din urmă, „mare rege” și pe care istoria îl va numi împărat. Curtea aceasta, așezată în regiunea Yamato, își leagă legitimitatea de zei, își construiește alianțe prin căsătorii, importă meșteri din Coreea care aduc mătasea, fierul, olăritul și — esențial — scrierea chineză. Japonia intră în istorie, în sensul strict al cuvântului, în momentul în care începe să scrie despre sine în caractere împrumutate. Prima dovadă nu este o carte, ci o sabie.

大和Curtea, clanurile, meșteșugarii

În anul 1968, într-o movilă din grupul de la Sakitama, în prefectura Saitama, arheologii au scos dintr-un mormânt o sabie de fier lungă de 73,5 centimetri. Zece ani mai târziu, când piesa a intrat la curățat, sub rugină a apărut ceva ce nimeni nu aștepta: o sută cincisprezece caractere chinezești, încrustate cu aur, pe ambele fețe ale lamei. Textul este o autobiografie de familie. Spune că sabia a fost făcută în anul „辛亥” — probabil 471 — de un om pe nume Wowake, pentru a-și pomeni strămoșii: șapte generații, tată după fiu, care slujiseră ca șefi ai gărzii regale, „oamenii cu sabia în mână”, și care îl ajutaseră pe marele rege Wakatakeru să-și stăpânească țara. Wakatakeru este numele cu care apare în cronicile japoneze împăratul Yūryaku.

De ce este importantă o sabie? Pentru că, pentru prima dată, avem un document japonez despre Japonia, scris de un japonez, într-o limbă care nu este a lui și cu caractere împrumutate, găsit exact în locul din care vorbește: un mormânt de căpetenie din estul îndepărtat. În ea se vede, ca într-o fotografie, structura puterii din secolul al V-lea: un mare rege în centru, un clan de provincie care se laudă că i-a slujit familia vreme de opt generații, un titlu care nu se moștenește automat, ci se câștigă prin serviciu. Și, foarte concret, se vede scrisul: nu poezie, nu rugăciune, ci un act de identitate și de proprietate, încrustat în fier cu aur, ca să dăinuiască.

Înăuntru, societatea se organizează în clanuri, fiecare cu zeul lui protector și cu meseria lui: clanul care toarnă bronzul, clanul care țese, clanul care scrie, clanul care luptă, clanul care întreține movilele funerare. Curtea se numește din ce în ce mai des „curtea imperială”, iar șeful ei își spune „mare rege”. Legitimitatea lui stă într-un singur cuvânt: descendența din Amaterasu. Această descendență nu era, la început, o doctrină complicată; era o poveste de familie. Abia în secolul al VIII-lea, când curtea a simțit nevoia să pună povestea pe hârtie ca argument politic, mitul s-a așezat în forma în care îl citim astăzi.

În spatele titlurilor stăteau oamenii care făceau lucrurile. Printre ei, cei mai importanți pentru povestea noastră sunt cei veniți de peste mare. Cronicile japoneze îi numesc toraijinToraijin (渡来人) — „oamenii care au venit de dincolo”, imigranți sosiți mai ales din peninsula coreeană între epoca Yayoi și epoca Kofun. Au adus scrisul, țesutul, olăritul, prelucrarea fierului și cunoștințe de administrație., „cei care au venit de dincolo”, și le atribuie clanuri întregi: Hata, care ar fi introdus mătasea și țesutul, Aya, specializat în țesături fine, clanuri de fierari, de olari, de scribi. Arheologia confirmă direcția, chiar dacă nu poate confirma fiecare genealogie: în acele secole, tehnici, obiecte și oameni au trecut marea în valuri succesive, iar statele de pe peninsula coreeană — Goguryeo, Baekje, Silla, Gaya — erau ele însele în plină transformare, deci aveau ce trimite și aveau nevoie de aliați.

Ce au adus, concret, acești oameni? Fierul lucrat în cuptoare, nu doar cules din râuri. Cuptoarele de ars țigle și de turnat bronz. Războaiele de țesut și viermii de mătase. Caii, șeile, zăbalele. Calendarele. Scrisul. Și, poate cel mai important lucru dintr-un stat, obiceiul de a pune în rânduri: registre, liste, socoteli. Un stat care nu numără oameni nu poate lua impozite, iar un stat care nu ia impozite nu poate construi movile, drumuri și temple. Când curtea din Yamato începe, în secolul al VI-lea, să aibă funcționari, ea nu inventează funcționarul: îl importă, împreună cu familia care știa să scrie.

Iar scrisul sosește și el pe aceeași rută, cu un inconvenient uriaș: limba japoneză nu seamănă cu chineza și nu avea niciun caracter al ei. Soluția a fost provizorie și a ținut secole: au luat caracterele chinezești și le-au folosit după sunet, nu după sens. La curte, limba oficială a actelor a rămas chineza; pentru numele oamenilor și ale locurilor, pentru poezie și pentru cântece, s-a folosit improvizația fonetică. Primele inscripții păstrate — pe sabia de la Inariyama, pe o oglindă și pe o sabie găsite în Kyūshū, pe aureola unei statui de bronz — sunt exact acest amestec: caractere chinezești, nume japoneze, un rege care se numește „mare rege” într-o limbă care nu are încă un cuvânt scris pentru el.

Despre bani se poate spune aici o propoziție, fiindcă moneda este semnul cel mai clar al trecerii de la căpetenie la stat. În 708, curtea a emis prima monedă oficială japoneză, iar de atunci a bătut bani aproape fără întrerupere. Nu o monedă a făcut statul, ci invers: un stat care plătește funcționari, cere impozite și socotește provizii are nevoie de unități de măsură și de schimb. Banii sunt, în povestea noastră, un semn de maturitate birocratică, la fel ca sigiliul de aur, ca sabia cu inscripție și ca registrele de populație care vin în capitolul următor.

Iar la capătul acestei perioade, în anul 538 sau 552 — istoricii încă se ceartă asupra datei exacte —, sosește de la curtea regatului coreean Paekche o solie care aduce, ca dar pentru împărat, un lucru nou: o statuie a lui Buddha și câteva suluri de sutre. Nimeni nu bănuia atunci că acel dar avea să schimbe pentru totdeauna felul în care japonezii construiesc, gândesc, sculptează și își îngroapă morții. Dar despre aceasta, în capitolul următor.

考Cum știm toate acestea

Pentru o perioadă atât de îndepărtată, dovezile sunt de trei feluri, și fiecare are limitele ei.

• ArheologiaMovile, vase, unelte, gunoaie de bucătărie, oase de pește, urme de polen în mlaștini. Ne spune ce mâncau oamenii, ce construiau și cât trăiau — dar nu ce credeau.
• Cronicile chinezeÎnsemnări ale funcționarilor imperiali despre „oamenii din Wa”. Sunt contemporane și concrete, dar scrise de străini care priveau de departe și foloseau propriile categorii.
• Cronicile japonezeKojiki (712) și Nihon Shoki (720) au fost scrise cu peste un secol mai târziu, la cererea curții, ca să dovedească vechimea dinastiei. Sunt prețioase și, în același timp, documente de propagandă.

Există însă și un al patrulea izvor, la care recurgem tot mai des în ultimele decenii: măsurătorile de laborator. Datarea cu radiocarbon, analiza izotopilor din oase — care arată dacă un om mânca mai mult pește de mare sau mei —, studiul microscopic al uzurii uneltelor de piatră, citirea firelor de polen din sedimente: toate acestea au schimbat, în ultimele trei decenii, manualele. Nu întotdeauna în direcția pe care o așteptau istoricii. Cea mai discutată schimbare este chiar datarea epocii Yayoi, pe care o parte a cercetătorilor au mutat-o cu câteva secole mai devreme, declanșând o discuție care încă nu s-a încheiat. Acolo unde dovezile sunt sigure, scriu ca despre un fapt; acolo unde se ceartă, o spun. Este singurul mod cinstit de a spune o poveste atât de veche — și, de altfel, singurul mod în care povestea rămâne interesantă.

屯倉Un stat care numără oameni

Movilele arată cât de sus ajunsese puterea. Nu arată cum se administra. Pentru asta trebuie să ne uităm la lucruri mult mai mărunte: la titluri, la ogoare, la oameni care făceau un singur lucru toată viața. Ce numim astăzi „sistemul clanurilor și al titlurilor” nu era o birocrație, ci un catalog de familii. Fiecare clan — uji — avea un zeu protector, un teritoriu, o meserie și un titlu, kabane, dat de rege. Titlul nu însemna o funcție, ci un loc în ordine, și se moștenea. Cele două titluri mari, omi și muraji, se dădeau doar șefilor de clanuri puternice care slujeau direct curtea și locuiau aproape de capitală; șeful celui mai tare se numea, simplu, „mare omi” sau „mare muraji”, iar în practică el guverna (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 158).

Sub clanuri stăteau grupurile de meserie, be. În primele decenii ale secolului al V-lea, în jurul regiunii Kawachi existau grupuri mici și mijlocii — numite tomo, cu șefi ereditari — care păzeau palatul, aduceau apă curții și făceau munci de întreținere. Odată cu expansiunea lui Yamato, asemenea grupuri s-au răspândit dincolo de câmpia din Nara, conduse de administratori ai grupurilor profesionale (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 160). Ele produceau lucrurile de care un stat are nevoie în cantitate: săbii de fier, oglinzi de bronz, țigle, țesături, dar și munca pentru movile și pentru canale. Cuvântul be pare împrumutat din coreeană, iar multe dintre aceste grupuri erau alcătuite din imigranți veniți din Paekche. Puterea unui șef de clan se măsura, foarte concret, în numărul și în tăria grupurilor pe care le avea (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 162). De aici numele care sună astăzi a titlu nobiliar: Mononobe și Inbe — amândouă conțin cuvântul be.

Aveau și moșii. O moșie regală — miyake — era un pământ cu tot ce se afla pe el: oameni, clădiri, recoltă, toate ale regelui, cu drept ereditar. Cele vechi erau lângă câmpia din Nara, administrate direct de curte, și fuseseră alese cu grijă: pământ bun de orez, lângă râuri și canale, exact în zonele unde se ridicau și movilele (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 152). Altele erau sate de pescari, ca moșia din Awaji, care livra pește la curte. După rebeliunea lui Iwai, din 527, curtea a început să înființeze moșii de un tip nou, în provinciile îndepărtate, administrate prin guvernatori locali: nu doar surse de venit, ci și instrumente de control militar (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 152–153). O listă din 535 pomenește moșii în mai mult de o duzină de provincii — cifră privită multă vreme cu scepticism, până când cercetătorii au observat că multe erau în Kyūshū, exact acolo unde curtea avea nevoie de control. Iar în 536 moșiile din trei provincii din Kyūshū au fost contopite într-una singură, numită Nanotsu, „ca măsură pentru împrejurări extraordinare”; la nevoie, chiar și marele Soga no Iname a fost rugat să trimită grâne (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 153). Cine crede că impozitul este o invenție modernă poate medita la un fapt simplu: unul dintre cele mai vechi documente ale puterii japoneze este o chitanță de grâne.

Sub provincii erau districtele, conduse de supraveghetori care, în zonele centrale, deveniseră demult agenți ai curții, chiar dacă erau de obicei șefii ereditari ai unor clanuri vechi. Așa s-a format, încă din secolul al VI-lea, o administrație locală cu două etaje — districte sub provincii — pe care birocrația cu legi scrise de mai târziu a folosit-o ca schelet (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 158).

Iar pentru că nimeni nu avea acte de identitate, statul a inventat o probă. Regele Ingyō a poruncit ca toți cei care se dau drept șefi de clan și purtători de titluri să se purifice și apoi să vină să-și dovedească rangul printr-o probă cu apă clocotită (kugatachi). S-a așezat un cazan pe un deal, oamenii au fost așezați în rând și li s-a spus că cel care spune adevărul nu se va opări. Cronicile notează sec că mulți dintre cei cu pretenții false au fugit de la fața locului (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 137–138). Este, într-un fel, primul recensământ al elitei japoneze: nu pe hârtie, ci în apă fiartă.

Fără fier nu se putea face nimic din toate acestea, iar fierul nu era pe insule. De aceea politica externă a curții din Yamato seamănă, în secolul al VI-lea, cu o cursă după acces: patru districte din Mimana cedate regatului Paekche în 512, cu argumentul că „găinile și câinii lor nu pot fi ținuți despărțiți”; o expediție de șaizeci de mii de oameni pregătită în 527 ca să recucerească ce luase Silla, și deviată în Kyūshū ca să înăbușe rebeliunea guvernatorului Iwai; Mimana pierdută în cele din urmă între 531 și 562 (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 168–169, 180). În 554 curtea a trimis în Coreea o mie de oameni, o sută de cai și patruzeci de corăbii, iar regele din Paekche a răspuns trimițând specialiști: în Confucianism, în divinație, în calendare, în ierburi medicinale, în muzică și în budism (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 181). Un stat care încă nu știa să-și scrie legile își importa, literalmente, oamenii care le știau.

生活Casă, masă, boală

Casele epocii Yayoi se țin minte greu după ce le vezi în plan: ovale, cam șase pe opt metri, cu patru stâlpi groși așezați pe tălpi de lemn îngropate, ca să nu se afunde în pământul moale, acoperite cu paie și cu un acoperiș în două pante care avea, la un capăt, o parte evazată folosită drept ventilator și umbră. Multe nu aveau vatră — probabil pentru că înăuntru era destul de umed —, iar de-a lungul pereților se ridica un banc de pământ sprijinit pe șipci de lemn (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 112–113). La Toro, casele stăteau atât de aproape una de alta — un metru distanță — încât grâul trebuia uscat într-un loc comun; un singur hambar slujea cam cinci case, iar uneltele de lemn erau adunate pe podeaua unei singure locuințe, ceea ce sugerează că erau ale obștii, nu ale omului (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 113).

Hambarele sunt, pentru istoria arhitecturii japoneze, mai importante decât par. Erau clădiri ridicate pe șase sau mai mulți stâlpi, la unul-doi metri deasupra pământului, fără ferestre, cu planșeu, uși și scânduri tăiate regulat: cea mai serioasă inovație tehnică a epocii, făcută ca să țină orezul ferit de umezeala verii și de șoareci. În scurt timp au devenit și un semn de statut: cine își permitea un asemenea depozit cobora podeaua ca să-i fie mai comod și îndura ierni fără vatră, iar șefii și șamanele au transformat hambarele în „palate”, primul pas — arată cercetările — spre sanctuarele de mai târziu (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 112–113). Adică: templul japonez are, la origine, o magazie de orez.

Mâncarea s-a lărgit și ea. Orezul nu a înlocuit restul: la început s-a cultivat și în mlaștină, și pe uscat, iar în Kyūshū a fost doar unul dintre sistemele de producție. Alături de orez apar mei, soia, fasole roșie și lată, mazăre, orz, grâu, piersicul — care a devenit un fruct important —, fructe de sălbăticiune, pepene, struguri sălbatici; din coaja de akebia se împleteau coșuri (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 113). În situri s-au găsit oase de mistreț și de cerb. Iar cronicile chineze adaugă partea pe care arheologia nu o poate confirma: oamenii aceia mâncau cu mâinile și beau mult (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 120).

Cât trăiau? Cifrele nu sunt deloc încurajatoare: speranța medie de viață în epoca Jōmon a fost de aproximativ treizeci de ani, iar în următoarele două milenii a crescut cu un singur an, până când orezul a devenit aliment de bază (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 82). Oasele arată semnele clare ale foametei din copilărie și articulații îmbătrânite devreme. Înălțimea medie a bărbaților din cimitirele de la Tsugumo și Yoshigo era de 157–158 de centimetri (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 102).

Dintre obiceiurile care se văd în oase, două par deosebit de străine: mutilarea dinților, practicată pe scară largă, și tatuajul, despre care scriu și chinezii (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 109, 355). Dincolo de mormânt, sursele chineze descriu un ceremonial precis: doliul ținea zece zile, mortul era îngropat într-un singur sicriu, iar viitorul se citea arzând omoplatul unui cerb și privind cum crapă (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 119–120). Un detaliu merită păstrat pentru umorul lui sec: cronica pomenește oameni cu jurământ de abstinență, nespălați și nerași, care însoțeau corăbiile ca să le asigure drumul bun; dacă vasul se pierdea, erau uciși, fiindcă se considera că și-au încălcat jurământul (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 120). Este cea mai veche poliță de asigurare maritimă din istoria Japoniei, plătită integral de asigurat.

Astfel stătea Japonia la mijlocul secolului al VI-lea: câteva zeci de clanuri, un rege care se numea „mare rege al lucrurilor aflate sub cer”, câmpii de orez, movile funerare uriașe și o curte care abia învăța să scrie. Un stat în formare, cu o ambiție uriașă. Pentru ca ambiția să prindă formă, urma să aibă nevoie de o religie nouă, de o lege scrisă și de o capitală. Toate trei vin în secolul care urmează.