Imperiul care nu s-a mai oprit

Împăratul Meiji a murit pe 30 iulie 1912, lăsând o țară cu școli, trenuri, constituție și un imperiu tânăr. Fiul lui, Yoshihito, era bolnav; domnia care i-a purtat numele — Taishō, „marea dreptate” — avea să fie scurtă și neliniștită.

Niciodată Japonia nu fusese mai bogată. Primul Război Mondial, în care intrase în 1914 de partea Antantei, i-a umplut porturile cu comenzi și visteria cu bani. Și niciodată mai frământată: foamete, greve, partide noi, ziare care cereau vot universal.

Ce a urmat în treizeci de ani — o democrație care se naște și se stinge, o armată care hotărăște singură, două orașe prefăcute în cenușă — nu a fost un accident.

明治のあとOrașul care se trezește

În 1912, Tōkyō avea în jur de două milioane de locuitori, tramvaie trase de cai și de electricitate, becuri, ceasuri publice și gări. AsakusaAsakusa (浅草) — cartierul de distracții al vechiului Tōkyō, cu turnul „celor douăsprezece etaje”, teatre, cinematografe și bâlciuri., în nord-est, era locul unde orașul se distra: acolo se ridicase, în 1890, turnul de cărămidă numit „al celor douăsprezece etaje”, de unde se vedea tot. Lângă el se deschideau cinematografe în care un povestitor, benshi, ținea locul sunetului: filmele erau mute, iar el citea publicului ce se întâmpla pe ecran, comentând cu voce tare.

Ziarele se vindeau cu sutele de mii de exemplare. Asahi și Mainichi aveau ediții de dimineață și de seară, corespondenți în Coreea și în Manciuria, tipografii în care linotipiile funcționau toată noaptea. O știre bună se tipărea pe foi volante, gōgai, vândute în stradă de băieți care alergau cu ele deasupra capului.

Moda se schimbase și ea. Bărbații purtau costum și pălărie în cartierul afacerilor din Nihonbashi; femeile tinere din familiile cu bani începeau să poarte hakama la școală, iar revistele de modele pentru croitorie se vindeau bine. În vitrinele din Ginza apăreau reclame la săpun, ciocolată și bere.

În spatele vitrinelor, orașul producea. Statul Meiji vânduse fabricile de stat după 1880 și lăsase industria pe mâna particularilor, iar rezultatul se vedea în fumul de la marginea orașelor: turnătorii, șantiere navale, filaturi. Cea mai importantă ramură rămânea industria textilă. Fete din sate, unele de doisprezece-treisprezece ani, erau recrutate de agenți care vorbeau cu părinții și plăteau un avans pe recoltă. Fata pleca la filatură pentru trei ani, dormea în dormitorul companiei, mânca la cantină și lucra după un program scris pe perete: douăsprezece ore pe zi, în două schimburi, între mașini care se învârteau și care rupeau firul des.

Dormitorul era păzit, ieșirea se cerea aprobată, din salariu se opreau cazarea, masa și amenzile. Supraveghetoarele erau tot femei, iar ele răspundeau de disciplină. Când o fată se îmbolnăvea de tuberculoză — boala anilor aceia — compania o trimitea acasă, ca să nu moară în dormitor. Inspectorii de fabrici existau din 1911, dar erau puțini, iar legea se aplica doar fabricilor mari.

Orașul acesta avea deci două fețe, puse una lângă alta. La Teatrul Imperial se juca kabuki, iar la marginea dinspre nord se fila mătase. Amândouă crescuseră din același proiect Meiji și amândouă aveau să fie luate de același viitor.

大戦景気Războiul ca afacere

În august 1914, invocând alianța cu Marea Britanie, Japonia a declarat război Germaniei și, până în noiembrie, a luat concesiunea germană de la Tsingtao, în China, plus insulele din Pacificul de nord: Marianele, Carolinele și Marshall. Pierderile au fost mici, câștigurile mari. Războiul european a scos din competiție flotele și fabricile Europei, iar Japonia a vândut tot ce se putea vinde: bumbac, mătase, conserve, ciment, oțel, vapoare.

Comerțul exterior aproape s-a triplat între 1914 și 1919, iar țara, care înainte de război importa capital, a devenit creditoare. Marile grupuri financiare — zaibatsuZaibatsu (財閥) — „clica financiară”: conglomerate familiale (Mitsui, Mitsubishi, Sumitomo) care controlau bănci, mine, fabrici și vapoare. — cumpărau acțiuni, nave și pământ. Un vapor comandat în 1915 se plătea singur în câteva curse, iar firmele care nu produceau nimic câștigau din specula cu mărfuri. Presa vremii a numit anii aceia taisen keiki, „boom-ul marelui război”, și a observat și partea urâtă: salariile au crescut, dar prețurile au crescut mai repede.

În ianuarie 1915, guvernul a trimis Chinei douăzeci și una de cereri: drepturi economice în Manciuria și Shandong, consilieri japonezi în administrație, o influență care ar fi făcut din China un protectorat de fapt. Cererile cele mai dure au fost retrase după protestele marilor puteri. China a cedat o parte, a amânat restul și a ținut minte. Din 1919, studenții de la Beijing aveau să iasă în stradă și din pricina acestor cereri.

Boom-ul a avut un al doilea efect, mai puțin vizibil. Pentru prima dată, un număr mare de japonezi au avut bani de cheltuit: funcționari, vânzători, dactilografe, muncitori calificați. În orașe au apărut magazine universale cu lift și orchestră, restaurante, reviste pentru femei, prima reclamă modernă. Iar în sate au apărut și primele procese: arendașii care cereau să li se reducă renta, pentru că prețul orezului crescuse, iar proprietarii voiau partea lor.

Tensiunea era exact cea care avea să spargă, în vara lui 1918, cea mai veche regulă a economiei japoneze: că orezul țării hrănește oamenii țării.

Un lucru se vede și mai bine dacă pui cifrele una lângă alta: muncitorii din industria textilă — filatura bumbacului și torsul mătăsii — reprezentau o treime din toți lucrătorii industriali ai țării, iar în filaturile de bumbac peste optzeci la sută dintre mâini erau ale unor femei, față de două treimi în Marea Britanie și mai puțin de jumătate în Statele Unite. Recrutarea se făcea prin agenți plătiți care dădeau un avans familiei, iar în dormitoarele păzite intrau fete care nu apucaseră să învețe o meserie: statistica vremii spune că aproape jumătate plecau acasă, fără aprobare, în primele luni, iar numai una din zece rămânea trei ani sau mai mult. Fluctuația uriașă nu era un semn de lene, ci de fugă (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 8, pp. 426–427; cap. 10, p. 504).

大正政変Criza din 1912 și regulamentul din 1900

Criza politică din iarna lui 1912 nu a fost o ceartă întâmplătoare, ci rezultatul unei reguli scrise cu doisprezece ani înainte. Din 1900, prin regulament, miniștrii armatei și ai marinei puteau fi numai ofițeri în activitate, iar serviciile își numeau singure reprezentanții. Regula nu apărea în constituție, dar avea aceeași putere: un ministru al armatei care demisiona lăsa cabinetul fără ministru de resort, iar nimeni nu putea fi obligat să-i ia locul, ceea ce ducea la căderea guvernului. Când armata a cerut în 1912 bani pentru două divizii, a primit un refuz, și-a retras ministrul și a doborât guvernul. Cabinetul care i-a urmat, condus de Katsura Tarō, a încercat să-și facă o majoritate proprie în Dietă și a pierdut; în februarie 1913, în fața mulțimii care înconjura parlamentul și a unei moțiuni de neîncredere, a demisionat. Japonia a avut atunci, pentru prima dată, un cabinet condus de un politician de partid, Yamamoto Gonnohyōe (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 2, p. 76).

De aici înainte, povestea instituțională a epocii Taishō se poate citi ca o încercare de a limita această putere și ca o serie de reușite parțiale. Partidele au învățat să guverneze: Hara Takashi a fost, în 1918, primul prim-ministru ajuns în funcție exclusiv ca lider al partidului majoritar, iar de la el până în 1932 țara a avut guverne de partid aproape fără întrerupere (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 2, pp. 98–99). Partidele au învățat și cum se plătește: banii marilor firme intrau în casele de campanie, iar voturile din sate se cumpărau prin primari, învățători, preoți și proprietari — rețeaua pe care istoricii o numesc, cu un termen de epocă, meiboka. Nimic din toate acestea nu era democrație; era o mașinărie care funcționa atât timp cât armata și marina nu aveau un motiv să o oprească.

Motivul a venit în anii 1930 și tot de la un articol de procedură. După revolta din 26 februarie 1936, armata nu a mai avut nevoie să dărâme cabinete: le putea împiedica să se formeze. La alcătuirea guvernului condus de Hirota Kōki, în martie 1936, conducerea armatei a amenințat că torpilează negocierile dacă orientarea cabinetului nu era pe placul ei (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 3, p. 120). Din acel an, întrebarea relevantă nu a mai fost cine câștigă alegerile, ci cine acceptă să fie prim-ministru.

町内会Statul, cartierul, satul

Sub toată această politică de vârf exista o administrație care ajungea până la ultima uliță, și merită privită cu atenție, pentru că ea a rămas în picioare și după 1945. Ministerul de Interne îi numea și îi controla pe prefecți, prefecții îi supravegheau pe primari, iar primarii se sprijineau pe asociații de cartier, pe asociațiile agricole, pe cooperative și pe grupuri de tineret. Între 1905 și 1915 rețeaua a fost legată strâns: asociațiile agricole locale formate de particulari au fost cooptate în Asociația Agricolă Imperială, cu recunoaștere legală și bani de la stat, mișcarea Hōtokukai, cu învățătura ei despre hărnicie, economie și ajutor reciproc, a primit un centru național în 1906, iar grupurile de tineri din sate au fost transformate în corpuri de tineret cu sediul în școala satului și cu instructori adulți — primarul și directorul școlii (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 11, pp. 572–574).

Rezultatul, scris sec de un istoric american, a fost un sistem de asociații îmbinate care, până în 1915, îi lăsa în afara îndrumării birocratice doar pe sugari și pe bătrâni (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 11, p. 572). În practică, asta însemna că un țăran nu putea rămâne în afara nimănui: dacă nu era în asociația agricolă, era în corpul de tineret, în asociația de femei, în grupul de pompieri voluntari sau în toate deodată. Statul japonez al anilor 1920 nu avea nevoie de o poliție numeroasă, pentru că avea ceva mai ieftin și mai eficient: vecini care știau tot.

Școala a fost cealaltă unealtă. Din 1907 învățământul obligatoriu a crescut de la patru la șase ani, iar satele au fost nevoite să construiască școli mai mari și să le unească pe cele mici (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 11, p. 572). Aici se vede și partea mai puțin plăcută a modernizării, pe care volumul o consemnează fără ocol: satul s-a împărțit între casele care puteau ține copiii la școală și casele care aveau nevoie de ei la câmp, iar alfabetizarea a crescut repede, dar nu egal. O generație mai târziu, fabricile și birourile au avut de unde alege.

大正デモクラシーDemocrația Taishō

Anii dintre 1912 și 1926 au primit, mai târziu, un nume: Taishō demokurashīTaishō demokurashī (大正デモクラシー) — „democrația Taishō”: anii partidelor de masă, ai sindicatelor și ai dezbaterii publice.. Numele este comod și înșelător. Nu a fost o democrație, ci o perioadă în care s-a discutat despre democrație mai mult și mai liber decât înainte, iar rezultatele au fost amestecate.

Criza a început chiar la moartea împăratului Meiji. Armata și marina au cerut bani pentru două divizii și trei crucișătoare, cabinetul a refuzat, iar ministrul armatei a demisionat. Regulamentul militar cerea ca ministrul armatei și cel al marinei să fie ofițeri în activitate, numiți de serviciile lor: așadar fără un ministru, guvernul nu putea funcționa. Rezultatul a fost demiterea guvernului și o furtună politică numită „criza politică Taishō”. Mulțimea a ieșit în stradă pentru prima dată împotriva unei decizii luate la vârf; au fost răniți și arestați, ziarele au fost suspendate. Lecția pentru politicieni a fost clară — armata poate dărâma un cabinet oricând vrea.

Restul deceniului a fost un lung efort de a limita această putere. În 1918, după două guverne militare, prim-ministru a devenit Hara Takashi, primul om fără titlu nobiliar care a ocupat funcția, președinte al partidului cel mai mare din Dietă. Hara era un politician de aparat, cinic și eficient; a lărgit dreptul de vot în orașe și a lăsat în pace mișcarea muncitorească cât timp nu-i strica planurile.

În jurul lui se mișcau oameni care voiau mai mult. Profesorul Yoshino Sakuzō de la Universitatea Imperială din Tōkyō scria, din 1916, despre minponshugi — guvernarea în folosul poporului — și susținea că suveranitatea poate rămâne la tron, atâta timp cât deciziile se iau în interesul tuturor. Formula părea o portiță filozofică, dar în practică însemna: parlamentul trebuie să hotărască. Mișcarea feministă organizată era mai veche decât toate acestea: din 1911 apărea Seitō, „Ciorapul albastru”, revistă în care se discutau avortul, prostituția și dreptul femeilor la educație.

Sindicatele au apărut mai greu. Prima ligă muncitorească serioasă s-a format în 1912, la Tōkyō, cu o sută și ceva de membri. În 1920, la aniversarea a cincizeci de ani de la prima zi de muncă a lui Meiji, circa zece mii de oameni s-au strâns la Tōkyō, la 2 mai, pentru prima demonstrație de 1 Mai din istoria Japoniei. Grevele s-au înmulțit de la câteva zeci pe an la peste o mie pe an. În 1925, muncitorii tipografi ai ziarului Asahi au tipărit, în timpul grevei, un ziar al lor — un gest care i-a înfuriat pe patroni mai mult decât orice revendicare de salariu.

Și tot în 1925 au venit două legi care se contrazic. Votul pentru toți bărbații peste douăzeci și cinci de ani — femeile rămâneau în afara lui — a mărit corpul electoral de la vreo trei milioane la peste douăsprezece milioane. În aceeași sesiune, Legea pentru menținerea păcii, promulgată la 22 aprilie, pedepsea orice asociere care urmărea schimbarea formei de guvernământ sau desființarea proprietății private. Trei ani mai târziu, la 15 martie 1928, poliția a arestat câteva mii de oameni deodată, în toată țara: socialiști, sindicaliști, studenți. Cu o mână statul dădea votul, cu cealaltă ridica plasa.

米騒動Vara orezului

În vara lui 1918, prețul orezului s-a dublat față de anul precedent. Cauzele se adunau: recolta slabă din 1917, specula și depozitele în care comercianții țineau orezul pentru vremuri mai bune, cererea armatei care intervenise în Siberia din august 1918. Guvernul lui Terauchi Masatake a refuzat să scoată la vânzare stocurile de orez din Coreea și Taiwan, ca să nu strice piața. În satele de pescari de pe coasta de vest, care nu produceau orez, se mânca deja orez amestecat cu orz, apoi numai orz.

Povestea a început la 22–23 iulie, în prefectura Toyama, la Uozu, pe malul mării. Un mic port pescăresc, cu soți plecați la pescuit. Vestea care a aprins totul a fost simplă: din port plecau încărcături de orez spre alte regiuni, în timp ce prețul local o lua razna. Femeile pescarilor au mers la primărie, au vorbit cu funcționarii, apoi au oprit încărcătura unei bărci. Au fost chemați jandarmii. Femeile nu au plecat.

De acolo, în două săptămâni, revolta s-a întins ca o urcare de ape prin toată țara: Ōsaka, Kōbe, Nagoya, Kyōto, apoi Tōkyō. La Kōbe, în noaptea de 13 spre 14 august, mulțimea a atacat clădirile care reprezentau, pentru ea, prețul orezului: redacțiile ziarelor care publicaseră că totul merge bine, sediul unei mari companii comerciale, poșta. Ziarul local a scos o ediție specială cu lista clădirilor arse. Au ars și două redacții — Kōbe Shimbun și Kōbe Yūshin Nippō — și clădirea poștei, și depozitele firmei Suzuki, care făcea comerț cu orez.

Nimeni nu condusese revolta. A fost o sumă de mulțimi: pescari, muncitori portuari, femei care țineau case, orășeni săraci, uneori muncitori organizați care încercau să dea protestului o formă politică. Statul a răspuns cu armata, cu arestări în masă și, în cele din urmă, cu o concesie: guvernul a început să vândă orez din depozitele de stat. Cabinetul lui Terauchi a căzut la 21 septembrie; la 29 septembrie, împăratul l-a numit prim-ministru pe Hara Takashi.

関東大震災Pământul care se clatină

La 1 septembrie 1923, la ora unsprezece și cincizeci și opt de minute, pământul din regiunea Kantō s-a rupt. Cutremurul a dărâmat case și fabrici, dar focul a fost mai rău: orașele erau clădite din lemn și hârtie, iar mesele de prânz se pregăteau pe foc de cărbune chiar atunci. Vântul bătea. În mai puțin de o zi, Tōkyō și Yokohama au ars pe suprafețe imense; în cartierul Honjo, mii de oameni care se refugiaseră pe un teren deschis, lângă depozitul de haine al armatei, au fost prinși de flăcări. Cifra morților este estimată la aproximativ 105.000, cei mai mulți arși, iar casele distruse se numără în sute de mii.

Catastrofa a scos la iveală o a doua față a țării. În zilele următoare au apărut zvonuri: că străinii otrăvesc fântânile, că imigranții coreeni jefuiesc și dau foc, că vor să profite de haos. Poliția, armata și grupuri de civili au trecut la omoruri. Coreeni au fost uciși în stradă, în centre improvizate de control, la periferia orașelor; mii de oameni, după estimările istoricilor, iar cifra exactă se discută și astăzi. Au fost uciși și japonezi confundați cu coreeni din cauza accentului, și socialiști, și lideri ai mișcării muncitorești.

Bilanțul material se citește ca un registru de război. În șaptesprezece prefecturi, dar mai ales la Tōkyō, 554.000 de gospodării din 2,288 milioane și-au pierdut casa; circa 105.000 de oameni au murit, 30.000 au fost răniți, iar 250.000 au rămas fără lucru. Paguba a fost evaluată la între 5,5 și 10 miliarde de yeni, față de o avere națională brută estimată în 1909 la 86 de miliarde — până la o zecime din tot ce avea țara, pierdută în două zile (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 9, p. 456). Banca Japoniei a reduscontat efectele comerciale din regiune, așa-numitele „polițe de cutremur”, în valoare de 430 de milioane de yeni — manevra care a oprit panica —, iar guvernul a impus un moratoriu de o lună asupra plăților.

Unul dintre cei uciși a fost anarhistul Ōsugi Sakae. În noaptea de 16 septembrie, un ofițer al jandarmeriei militareKempeitai (憲兵隊) — jandarmeria militară japoneză: poliția armatei, cu atribuții politice tot mai largi după 1925., Amakasu Masahiko, l-a arestat împreună cu soția lui, Ito Noe, scriitoare feministă, și cu nepotul lor de șase ani. Cei trei au fost omorâți, iar trupurile ascunse într-o fântână. Cazul a ajuns în presă, în plină lege marțială; Amakasu a fost judecat și condamnat la zece ani, dar a fost eliberat după trei. Cariera lui n-a suferit: a ajuns, mai târziu, să conducă o trupă de teatru în Manciuria.

Reconstrucția a fost, și ea, o poveste cu două fețe. Guvernul a cheltuit sume uriașe, a replanificat străzi, a lărgit bulevarde, a construit parcuri și școli de beton. Pentru arhitecți a fost o ocazie: Tōkyō a primit primele clădiri moderne din beton armat, iar la 1 septembrie 1923 s-a născut, indirect, obiceiul ca ziua cutremurului să devină o zi națională de exerciții. Pe cealaltă parte a registrului stau cei care și-au pierdut casele și nu au primit destul, lipsurile îndurate și răspunsul brutal al statului. După 1923, armata și poliția au ieșit mai puternice și mai respectate decât intraseră în catastrofă, iar legea marțială din zilele cutremurului a lăsat un precedent: în criză, drepturile se suspendă.

統帥権Armata care hotărăște singură

Constituția din 1889 lăsase armata sub autoritatea directă a tronului, nu a cabinetului. În anii 1930, amănuntul a devenit centrul poveștii. Termenul japonez este tōsuikenTōsuiken (統帥権) — „dreptul de comandă supremă”: puterea militară care aparținea împăratului, în afara controlului parlamentului și al cabinetului., dreptul de comandă supremă, pe care ofițerii îl invocau ori de câte ori un civil îndrăznea să le spună ce să facă. Din 1900, doar ofițeri în activitate puteau fi miniștri ai armatei și ai marinei, iar serviciile îi numeau singure.

În spatele acestei puteri nu era doar tradiția, ci un fapt administrativ: armata și marina nu răspundeau în fața Dietei, iar „diplomația duală” le dădea serviciilor armatei un cuvânt la fel de greu în politica externă ca diplomaților civili. În anii 1920, când bugetele militare au fost ținute în frâu, câteva cabinete de partid au crezut că le-a venit ceasul: atât Hara Takashi, cât și Takahashi Korekiyo au cochetat cu ideea desființării funcției de șef al statului major al armatei. Planul a rămas pe hârtie (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 6, p. 284). Zece ani mai târziu, când banii au început să curgă din nou spre armament, ocazia se dusese.

Ofițerii aceștia nu apăreau din senin. Tinerii cu ambiție intrau la Academia Militară, iar cei mai buni mergeau mai departe, la Școala Superioară de Război, unde se predau istoria militară germană, logistica, planificarea. Acolo s-au format Tōjō Hideki, viitorul prim-ministru, și Ishiwara Kanji, strategul care avea să creadă că Japonia se pregătește nu de un război, ci de „războiul final”. În acele săli se citea o lecție simplă: imperiile se câștigă cu asumarea riscului, iar politicienii de partid sunt o povară.

Această generație a acționat singură, de mai multe ori, fără să fie pedepsită. La 18 septembrie 1931, Armata Kwantung a aruncat în aer o porțiune din calea ferată lângă Mukden, a dat vina pe chinezi și a folosit incidentul ca motiv de invazie. Guvernul de la Tōkyō a aflat după fapte și, în loc să oprească operațiunea, a acceptat-o. În câteva luni, Manciuria era ocupată, iar în 1932 a fost proclamat statul ManchukuoManchukuo (満州国) — statul creat de armata japoneză în Manciuria, cu ultimul împărat Qing în frunte ca figură decorativă.. Liga Națiunilor a trimis o comisie, a primit un raport nefavorabil și nu a făcut nimic; Japonia a plecat din Ligă în 1933.

Când civilii au încercat să pună frână, au plătit. În noiembrie 1930, prim-ministrul Hamaguchi Osachi, rănit de un tânăr extremist într-o gară, a murit câteva luni mai târziu. În 1932, tineri ofițeri de marină l-au asasinat pe prim-ministrul Inukai Tsuyoshi, ultimul lider de partid care mai credea în guvernarea parlamentară. Patru ani mai târziu, la 26 februarie 1936, ofițeri ai armatei au scos în stradă la Tōkyō aproximativ o mie patru sute de soldați și i-au ucis pe câțiva dintre cei mai importanți oameni ai statului: pe ministrul de finanțe Takahashi Korekiyo, care scosese țara din criză, și pe fostul prim-ministru Saitō Makoto. Puciul a eșuat, dar armata a ieșit din el cu drept de veto asupra guvernelor: niciun cabinet nu se putea forma fără ea. Presa vremii a numit anii aceia „guvernare prin asasinat”, iar termenul a rămas.

金解禁Criză, aur și fabrici

Între cutremur și Mukden, economia japoneză a trăit un deceniu de ajustări dureroase, pe care istoricii îl numesc, simplu, „epoca recesiunilor”. Boom-ul războiului se terminase în 1920, prețurile au căzut, iar fabricile care fuseseră construite pentru comenzi de război au rămas fără comenzi. Băncile au ascuns pierderile până în martie 1927, când o casă comercială din Kōbe, Suzuki Shōten, nu a mai putut plăti 67 de milioane de yeni împrumutați de la Banca Taiwanului; în câteva săptămâni, încrederea în sistemul bancar s-a rupt, iar guvernul a închis băncile pentru trei săptămâni, ca să le poată salva (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 9, p. 456).

Adevărata decizie a venit însă în ianuarie 1930, când guvernul a readus yenul la paritatea de aur, la cursul dinainte de război. Motivul a fost prestigiul: un stat modern, se credea atunci, are monedă tare. Efectul a fost o deflație cumplită. Exporturile au devenit scumpe, prețurile au scăzut, iar salariile au scăzut mai repede. Cifrele arată cât de adâncă a fost tăierea: mineritul, lovit de concurența cărbunelui manciurian, a concediat aproape patruzeci la sută dintre muncitori, iar la Kanebo, cea mai bună filatură a țării, o reducere propusă de patruzeci la sută a salariilor a dus la o grevă de cincizeci și patru de zile. Pentru țăranii care plăteau datorii din recoltă, anii 1930–1931 au fost mai răi decât orice criză de până atunci, iar fetele ale căror contracte nu se mai căutau la filaturi erau o problemă pentru tot satul (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 9, p. 464). Revirimentul a venit abia în decembrie 1931, când Takahashi Korekiyo, ministru de finanțe, a scos din nou țara de pe aur, a lăsat yenul să scadă și a finanțat cheltuielile de stat prin împrumuturi de pe piața internă. Exporturile au explodat, industria a repornit, iar țara a ieșit din criză mai repede decât Statele Unite (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 9, pp. 467–469).

Repornirea aceasta a avut o consecință pe termen lung. Fabricile care se deschideau nu mai torceau bumbac, ci turnau oțel și asamblau mașini, iar pentru ele era nevoie de altfel de muncitori: bărbați cu ucenicie, nu fete recrutate pe trei ani. Între 1930 și 1940, numărul muncitorilor din fabrici s-a înmulțit de aproape două ori și jumătate, iar ponderea femeilor între ei s-a inversat. Războiul din China, început în 1937, a fost cel care a dat acestei industrii comenzi, planuri și prioritate.

カフェーと漫画Cafenea, jazz și radio

În același timp, orașul se distra. Anii 1920 și începutul anilor 1930 au adus în Tōkyō o cultură de masă care semăna izbitor cu ce se întâmpla la Berlin sau la New York. S-au înmulțit cafenelele — localuri cu mese mici, gramofon și chelnerițe în șorț, numite jokyū —, iar numărul lor în capitală a crescut de la câteva zeci la peste o mie într-un deceniu. În Ginza se deschideau baruri, restaurante de tip occidental și magazine de discuri; tinerii cu bani se îmbrăcau în haine de croială europeană, iar presa i-a botezat mobo și moga, de la „modern boy” și „modern girl”.

Muzica a venit cu ei. Orchestrele de jazz cântau în sălile de dans din Asakusa și Ginza, iar foxtrotul, cu pașii lui, a stârnit o dezbatere națională despre decență. În reviste se scria despre dans, despre film, despre „viața nouă”. Cinematograful își găsise eroi: actorii de la Nikkatsu și Shōchiku, comicii de la studiourile din Kamata. Aparatele de radio intraseră în case din 1925 — prima stație, JOAK, a început să emită la 22 martie — iar emisiunile de gimnastică pentru toți, difuzate dimineața, au devenit un ritual: sute de mii de oameni făceau exerciții în curți, pe muzică dată la radio.

Baseballul, jucat în școli din anii 1870, a devenit sport de masă. Turneul național de la KōshienKōshien (甲子園) — stadionul din Nishinomiya, lângă Ōsaka, unde se joacă din 1915 turneul național al liceelor: două săptămâni în care jumătate din țară ascultă radioul., început în 1915, umplea tribunele cu elevi în uniformă și cu fanfare; echipele Americii au venit în turnee, iar la sfârșitul anilor 1930 echipele profesioniste japoneze se organizau. Pentru copii apăreau reviste noi, cu benzi desenate: Shōnen Kurabu, apoi reviste de manga pentru fete. În ele au apărut personaje care aveau să supraviețuiască tot secolul: Norakuro, câinele soldat desenat de Tagawa Suihō, un recrut lent și simpatic care se încurcă prin armată, și Fuku-chan al lui Yokoyama Ryūichi, un băiețel din cartier care face pozne. Benzile lor se citeau cu milioanele de exemplare.

Această lume — cafenele, jazz, reviste, baseball, desene — nu a fost distrusă de un singur decret. A fost strânsă puțin câte puțin: cenzura filmelor, interdicția dansului în 1940, dizolvarea sindicatelor, înlocuirea revistelor de benzi desenate cu reviste de propagandă. Norakuro însuși a fost mobilizat: din recrut neîndemânatic a ajuns sergent, apoi ofițer, iar benzile au devenit povestiri de război. Un personaj născut ca satiră a armatei a sfârșit ca material de recrutare.

総力戦Războiul total

Războiul cu China a început la 7 iulie 1937, pe podul Marco Polo, lângă Beijing. Până la sfârșitul anului, armata japoneză intrase în Nanjing. Acolo, timp de săptămâni, soldați și civili au fost uciși în masă: execuții de prizonieri, omoruri în stradă, violuri în masă, incendieri. Cifrele diferă mult, iar ceea ce istoricii numesc Nankin daigyakusatsuNankin daigyakusatsu (南京大虐殺) — „marele masacru de la Nanjing”: numele japonez al evenimentelor din iarna 1937–1938, a căror cifră a victimelor este estimată între o sută de mii și trei sute de mii. este estimat între o sută de mii și trei sute de mii de morți; deși dezbaterea asupra numărului exact continuă, amploarea masacrului este de necontestat. El a fost consemnat chiar atunci, în orașul ocupat, de martorii străini rămași acolo — oameni de afaceri, profesori, misionari — ce au ținut jurnale și au încercat să salveze civili în zone declarate sigure. Atrocitățile au continuat săptămâni întregi. În 1938, legea mobilizării naționale a pus economia și presa sub comanda statului.

În septembrie 1940, Japonia a semnat cu Germania și Italia Pactul Tripartit, iar partidele politice au fost topite într-o singură asociație de sprijinire a regimului imperial, Taisei YokusankaiTaisei Yokusankai (大政翼賛会) — „Asociația pentru sprijinirea guvernării imperiale”, organizația unică din 1940, care a înlocuit partidele și a încadrat cartierele, școlile și fabricile.. În aprilie 1941, înainte de a se întinde spre sud, a încheiat un pact de neutralitate cu Uniunea Sovietică. La 7 decembrie 1941 — 8 decembrie în Japonia — aviația navală a atacat baza americană de la Pearl Harbor.

În câteva luni, Japonia controla un teritoriu întins de la Birmania până în Insulele Solomon. Apoi, în iunie 1942, soarta războiului s-a întors la Midway, unde marina americană a scufundat patru portavioane. De acolo, povestea a fost numai una de retragere.

Între timp, acasă, războiul devenise mod de viață. Din 1938, statul putea rechiziționa bunuri și direcționa munca; din 1939, cartelele de rație au intrat în uz pentru orez, zahăr, chibrituri, textile. Bumbacul a dispărut din magazine, oamenii și-au scos chimonourile vechi și le-au purtat până s-au rupt. Din 1941, hrana s-a raționat oficial: un adult primea, în teorie, două sute cincizeci de grame de orez pe zi, apoi tot mai puțin. Legumele se cultivau în curți, pe locuri virane, chiar pe trotuare. Fumatul se făcea din tutun amestecat; ceaiul adevărat devenise lux.

Economia de război nu a fost doar raționare, ci și o uriașă mutare de proprietate. Marile grupuri familiale au fost reorganizate ca instrumente ale statului: acționariatul s-a împrăștiat, consiliile de administrație au fost numite, iar holdingurile au fost puse sub supraveghere, ca să poată fi folosite. Statul a plătit războiul din împrumuturi publice vândute populației, iar până în 1945 cheltuielile militare consumau circa optzeci și cinci la sută din venitul național; consumul populației scăzuse, față de produsul național brut, cu aproape două cincimi față de nivelul de dinainte de război (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 7, p. 377). Industria grea a crescut numeric, dar capacitatea de producție nu s-a mărit în ritmul cererii, iar producția de oțel și cărbune a rămas, cel mult, la o treisprezecime din cea a Statelor Unite. Fluxul de minereu, petrol și orez din Coreea, Taiwan și Manciuria era socotit parte din același buget: fără el, războiul nu se putea ține.

Ultimii ani au arătat și cât de subțire era legătura dintre deciziile de la vârf și viața din cartiere. Din 1940, asociațiile de vecinătate au fost transformate în celule ale asociației unice de sprijinire a regimului imperial: ele împărțeau rația, strângeau cotizațiile, organizau munca voluntară și țineau evidența celor care lipseau de la adunări. Pentru un om obișnuit, războiul nu semăna cu o ideologie, ci cu o listă de sarcini primite de la șeful de bloc.

Școala s-a schimbat odată cu rația. Copiii învățau morală imperială din manuale revizuite, se închinau în fața portretului împăratului și făceau instrucție cu bastoane de lemn. Din 1943, elevii mai mari au fost trimiși să lucreze în fabrici și pe șantiere, iar elevii din orașe mari au fost evacuați în sate, la rude sau la pensiuni, ca să scape de bombardamente. Scrisorile erau citite înainte de a pleca: cenzorii tăiau cifre, nume de orașe, dezamăgirea. Femeile au intrat în fabrici de muniție, unde lucrau în ture de douăsprezece ore, cu părul strâns în batic, iar „Asociația Femeilor din Marea Japonie” aduna ceea ce mai rămăsese de donat.

Războiul a ajuns și la case. Din noiembrie 1944, bombardierele americane au început să vină de pe insulele câștigate. Din octombrie 1944, tineri piloți au fost trimiși în misiuni kamikazeKamikaze (神風) — „vânt divin”: numele dat de propagandă unităților de atac care aruncau avioanele pline cu explozibil asupra navelor americane., cu combustibil pentru o singură cursă. În noaptea de 9 spre 10 martie 1945, bombardiere americane au lansat bombe incendiare asupra orașului Tōkyō: incendiile au ucis în jur de o sută de mii de oameni — cam două cincimi din bilanțul total al raidurilor asupra insulelor japoneze —, iar un sfert din oraș a ars; alte șaizeci și cinci de orașe au fost lovite în aceleași luni, iar bilanțul total al raidurilor a fost de cel puțin două sute patruzeci și unu de mii de morți și trei sute treisprezece mii de răniți (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 7, p. 369). Au urmat alte orașe și alte nopți. În aprilie 1945, americanii au debarcat la Okinawa; bătălia a durat aproape trei luni. Pierderile japoneze de acolo au trecut de o sută șapte mii de militari morți; la ei se adaugă civilii, iar aici socotelile se despart: estimarea întemeiată pe mărturiile strânse după război vorbește despre circa patruzeci și două de mii de civili morți în luptă, în timp ce statisticile prefecturii numără, în total, peste o sută de mii de victime civile (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 7, pp. 367–368). Diferența dintre cifre este ea însăși un fapt: în bătălia aceea au murit și oameni pe care nu i-a mai putut număra nimeni.

終戦Hotărârea

La 6 august 1945, un bombardier american a lansat asupra Hiroshimei prima bombă atomică folosită în război. Estimările Fundației pentru Cercetarea Efectelor Radiațiilor, care urmărește supraviețuitorii din 1947, dau pentru Hiroshima, la două până la patru luni după explozie, între nouăzeci de mii și o sută șaizeci și șase de mii de morți, dintr-o populație de trei sute patruzeci până la trei sute cincizeci de mii. Cifra nu se poate afla exact: registrele militare ale orașului au ars, familii întregi au pierit fără să rămână nimeni care să le declare, iar în oraș se aflau muncitori forțați aduși din Coreea și China. Pe 9 august, a doua bombă a căzut pe Nagasaki: între șaizeci și optzeci de mii de morți în aceleași săptămâni, plus cei care au murit mai târziu de leucemie și de cancer. În aceeași zi, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei și a invadat Manciuria.

Socotelile se strâng greu, iar sursele nu măsoară același lucru. Pentru Hiroshima, volumul Cambridge dă între o sută treizeci de mii și două sute de mii de oameni pieriți, iar pentru Nagasaki între optzeci de mii și o sută de mii — cifre care îi cuprind, de data aceasta, și pe răniți și pe cei dați dispăruți, nu doar pe morți, și care nu includ decesele de leucemie și cancer de mai târziu (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 7, pp. 374–375). Diferența dintre intervale nu este o contradicție, ci efectul întrebării puse: cine a murit în primele luni, sau cine a fost atins, într-un fel sau altul, de explozie.

Pe 15 august, la amiază, vocea împăratului a fost difuzată la radio: Japonia accepta condițiile de capitulare. Textul era în japoneză clasică, citit cu grijă, iar pentru cei mai mulți ascultători era prima dată când îl auzeau vorbind. Mulți nu au înțeles pe loc că războiul se terminase; unii au crezut că li se cere să lupte mai departe. Actul de capitulare a fost semnat la 2 septembrie 1945, pe puntea vasului USS Missouri, în golful Tōkyō.

Bilanțul japonez al războiului se estimează la circa trei milioane de morți, militari și civili. Cifrele sunt aproximative și diferă de la o sursă la alta: statistica oficială japoneză a pierderilor de război numără circa 3,1 milioane de morți, dintre care aproape optzeci la sută militari. Volumul Cambridge desface socoteala altfel, pe categorii: armata a pierdut între 1,525 și 1,675 milioane de oameni — cifra mare cuprinde 1,140 milioane de morți, 295.000 de răniți și 240.000 cu soarta necunoscută —, marina 429.000 de morți și dispăruți, iar marina comercială 31.000 de marinari, adică patruzeci și trei la sută din efectiv; în insulele proprii s-au numărat 300.000 de civili morți și 24.000 dispăruți, mai mult de nouăzeci și nouă la sută uciși de bombardamentele aeriene, iar numărul răniților urcă până la 625.000. Coloanele nu se adună niciodată exact, fiindcă morții din Manciuria, din China și de pe insulele Pacificului au fost socotiți de administrații diferite, uneori la ani după război (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 7, pp. 376–377). La acestea se adaugă cei rămași fără case — milioane — și cei care au murit de foame în anii imediat următori.

Pentru oamenii obișnuiți, august 1945 a fost o lună de lucruri mărunte. Funcționarii au ars arhive în curțile instituțiilor, ca să nu cadă în mâinile învingătorilor. Familiile au îngropat în grădini pumnale, săbii și uniforme. Vânzătorii ambulanți au apărut în gări cu orez la schimb pe chimonouri. Copiii evacuați în sate au început să se întoarcă pe jos, spre orașe care, uneori, nu mai existau. În Coreea, în Taiwan, în Manciuria, în Sahalin, sute de mii de coloniști japonezi au rămas blocați departe de casă; mulți au murit pe drum, iar întoarcerea le-a luat ani. Și, în aceleași zile, oameni care mai aveau un radio au auzit, pe 15 august, o voce subțire și ceremonioasă care le spunea, în cuvinte pe care nu le foloseau niciodată, că lucrurile se vor schimba.

• 1912Moare împăratul Meiji; începe era Taishō. Criza politică din iarnă.
• 1914–1918Japonia în Primul Război Mondial; boom-ul economic; cele douăzeci și una de cereri.
• iulie–septembrie 1918Revoltele orezului, pornite la Uozu; cade cabinetul Terauchi.
• 1918–1932Guverne de partid; Hara Takashi; vot universal masculin, apoi legea siguranței publice.
• 1 septembrie 1923Cutremurul din Kantō: circa 105.000 de morți; masacrul coreenilor; asasinatul Amakasu.
• 1925Radio, vot pentru bărbați, Legea pentru menținerea păcii.
• 1931–1932Mukden, Manchukuo, Inukai asasinat.
• 26 februarie 1936Ofițerii tineri ocupă centrul orașului Tōkyō; puciul eșuează, armata câștigă.
• 1937Podul Marco Polo; Nanjing; mobilizarea națională.
• 1941Pearl Harbor; războiul devine mondial.
• 1942–1944Midway, retragerea, raționarea, evacuarea copiilor, kamikaze.
• 1945Tōkyō incendiat, Okinawa, Hiroshima, Nagasaki, capitularea.