Din cenușă

La 30 august 1945, un avion american a aterizat la Atsugi, lângă Tōkyō. A coborât generalul Douglas MacArthur, comandantul suprem al puterilor aliate, care urma să conducă o țară de șaptezeci de milioane de oameni. Ocupația avea să dureze aproape șapte ani.

Japonia care ieșea din război avea orașe arse, o economie oprită, milioane de oameni fără adăpost și o armată desființată printr-o semnătură. Avea însă o administrație care funcționa și funcționari obișnuiți să execute ordine.

Capitolul acesta spune ce s-a întâmplat cu țara aceea: cum a fost reformată de învingători, cum a crescut mai repede decât orice altă economie și cum a ajuns o țară bogată care se micșorează.

八月十五日Toamna învinșilor

La 2 septembrie 1945, pe puntea vasului de război USS Missouri, în golful Tōkyō, ministrul de externe Shigemitsu Mamoru a semnat actul de capitulare. A fost ultima decizie a unui stat care, de la 15 august, nu mai știa cine ia deciziile. În aceleași zile, unitățile japoneze din Asia continentală se predau pe rând, iar în orașele japoneze oamenii ardeau arhive și ascundeau ce se putea ascunde.

Foametea a venit iarna. Recolta fusese proastă, transporturile erau distruse, iar rația oficială din orașe a scăzut sub nivelul la care se poate trăi; în 1946, o parte a populației supraviețuia din ce cultiva pe pământurile virane, din ce vindea din casă și din piața neagră. În gările mari, oameni în haine de demobilizat schimbau chimonouri pe orez, iar copiii vindeau țigări cu bucata. Ocupația a adus ajutoare alimentare și medicamente, dar abia în 1947–1948 situația s-a stabilizat.

Cât de greu era se vede din prețuri, iar prețurile sunt cea mai cinstită măsură a foametei. Față de media anilor 1934–1936, prețurile cu ridicata erau de șaisprezece ori mai mari în 1946, iar în 1947 au luat-o razna: în acel an creșterea a fost de nouăzeci și șapte la sută, adică prețurile aproape s-au dublat într-un singur an. Abia în 1950, după ce economisirea forțată și controlul prețurilor fuseseră înlocuite cu o politică bugetară severă, spirala s-a oprit, la un nivel de 246 de ori față de 1934–1936 (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 10, pp. 499–500). Cine avea salariu sau pensie în 1946 a plătit foametea de două ori: o dată la coadă, încă o dată la tejghea.

O țară flămândă nu era, însă, o țară fără copii, iar statistica o spune fără ocolișuri: populația a trecut de la 71,9 milioane, cât se număraseră în 1940, la 83,2 milioane în 1950 — peste unsprezece milioane mai mulți oameni, în zece ani cu război, bombardamente și foamete la mijloc. O parte din creștere vine din întoarcerea militarilor și a celor rămași peste mare; o parte, din valul de nașteri care a urmat. Hrana, casele și școlile nu au ținut pasul, iar presiunea s-a simțit până în anii 1960, când generația aceea a intrat pe piața muncii (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 10, p. 503).

MacArthur guverna prin intermediul guvernului japonez: dădea instrucțiuni, iar cabinetul și birocrația le executau. Sistemul s-a numit „ocupație indirectă” și a avut o consecință importantă: aparatul statului japonez nu a fost distrus, ci folosit. Împăratul a rămas pe tron, vizitat de general în septembrie 1945 într-o fotografie care a făcut înconjurul lumii: un civil înalt, în frac, lângă un militar înalt, în cămașă fără cravată. Pentru mulți japonezi, fotografia a fost mai elocventă decât orice comunicat.

Și tot în 1946 au fost alegerile: femeile au votat pentru prima dată, la 10 aprilie, iar în Dietă au intrat treizeci și nouă de femei. În octombrie 1945 fuseseră luate primele decizii mari: eliberarea prizonierilor politici, desființarea poliției politice, anunțul că femeile vor vota, eliberarea presei și legalizarea sindicatelor.

Alegerile acelea au pus la încercare o administrație obosită. Legea electorală din decembrie 1945 a coborât vârsta de vot de la douăzeci și cinci de ani la douăzeci și a deschis urnele femeilor, iar numărul alegătorilor s-a mărit de câteva ori față de scrutinul din 1937: pe listele din aprilie 1946 se aflau zeci de milioane de oameni, dintre care majoritatea nu mai votaseră niciodată. Secțiile s-au organizat în școli, primării și săli obștești, iar funcționarii locali au avut de rezolvat, în câteva săptămâni, o problemă nouă: cum să le explice alegătorilor ce este votul secret. A fost, în practică, primul exercițiu de educație civică din istoria țării.

農地改革Reformele

Cea mai mare schimbare nu s-a văzut în parlament, ci în sate. Înainte de război, aproape jumătate din pământul agricol era lucrat de arendași care plăteau proprietarului o rentă de până la jumătate din recoltă. Reforma agrară a început în decembrie 1945 și a fost dusă până la capăt într-o a doua lege, din octombrie 1946, scrisă în esență de ministrul agriculturii Wada Hiroo: proprietarii care nu lucrau pământul nu puteau păstra decât un hectar, restul se cumpăra de stat și se revindea țăranilor care îl munceau, la prețuri fixate în plină inflație. Până în 1950, cam nouă zecimi din pământul agricol ajunsese la cei care îl lucrau.

Reforma a fost uriașă și, în ciuda a tot ce se putea aștepta, aproape fără violență. Nu au fost confiscări: proprietarii au fost plătiți, în bani care s-au devalorizat repede, ceea ce a făcut reforma ieftină pentru stat și amară pentru foștii stăpâni. Comisiile locale, formate din țărani și proprietari, au decis cine ce pământ primește; în multe sate, procesul a fost o combinație de adunări obștești, invidii vechi și aritmetică atentă. Efectul politic a fost exact invers față de ce se temeau americanii: țăranii care și-au primit pământul au devenit, în anii 1950, un electorat conservator, nu unul revoluționar.

Cifrele reformei merită puse cap la cap, pentru că arată cât de mult s-a schimbat structura puterii în sate. Înainte de război, 45,9 la sută din pământul agricol era lucrat în arendă, iar renta arendașilor reprezenta cinci la sută din venitul național. Legea din octombrie 1946 a hotărât ca pământul proprietarilor care nu-și lucrau pământul să treacă în întregime la stat, ca proprietarii care locuiau în sat, dar nu lucrau pământul să nu poată păstra mai mult de un hectar, iar cei care își lucrau singuri pământul, până la trei hectare. Până la urmă, 1.916.000 de hectare — 37,5 la sută din suprafața agricolă — au schimbat stăpânul, iar statul a cumpărat pământ de la peste 3,7 milioane de proprietari. După reformă, arenda a scăzut până la zece la sută din pământul agricol, iar procesele pentru rentă au dispărut (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 10, pp. 495–496).

Prețul plătit pentru hectar a fost stabilit în 1946 și achitat cu bani care își pierdeau valoarea cu ziua: în termeni reali, operațiunea a semănat mai mult cu o expropriere decât cu o cumpărare, iar asta explică de ce reforma a fost acceptată atât de repede. Statul nu a luat pământul cu forța, dar a plătit pentru el cât să nu conteze.

官僚Birocrația

Cine a făcut, de fapt, reformele? Răspunsul scurt este: funcționarii. MacArthur dădea directive, dar cine le scria în japoneză, cine le împărțea pe ministere și cine găsea formularea care să treacă de Dietă era birocrația. De aceea, soarta celui mai puternic minister din timpul războiului merită povestită în detaliu. Ministerul de Interne, care controlase poliția, prefecții, primarii, asociațiile de cartier și presa timp de șaptezeci de ani, a fost desființat la sfârșitul lui 1947, iar bucățile lui au devenit patru instituții noi: Ministerul Muncii, Ministerul Sănătății și Asistenței Sociale, Ministerul Construcțiilor și Agenția pentru Autonomie Locală. Poliția de stat a fost și ea despărțită în două: o forță unificată, numită Poliția Națională Rurală, și o mulțime de poliții municipale autonome, fiecare cu conducerea ei (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, p. 157).

Reforma poliției a fost însă singura care nu a rezistat. În 1954, când „cursul invers” era în plină desfășurare, Dieta a votat legea poliției: controlul central asupra forțelor locale s-a strâns din nou, iar puterea de decizie și banii s-au mutat spre centru (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, p. 159). Ocupația a vrut să dea poliția înapoi comunităților; șapte ani mai târziu, comunitățile au primit înapoi doar răspunderea.

Al doilea lucru care a supraviețuit tuturor reformelor a fost însuși aparatul funcționarilor. Elita admisă prin concurs, formată la facultățile de drept ale universităților imperiale, a trecut prin epurări, prin schimbarea regimului politic și prin constituția nouă aproape neatinsă, iar influența ei a crescut, pentru un motiv simplu: în anii ocupației, guvernul japonez era singurul lucru care știa să administreze o țară în ruină. Volumul o spune pe scurt: dintre toate instituțiile politice dinainte de război, birocrația este singura care a trecut prin ocupație fără schimbări vizibile (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, p. 164).

La nivel local, ocupația a însemnat două lucruri pe care le simțea orice locuitor. Primul: consiliile locale de educație au devenit alese, nu numite, ceea ce a scos școala de sub controlul direct al ministerului. Al doilea: asociațiile de cartier și de sat, care fuseseră uneltele statului în război, nu au fost desființate, ci lăsate să se transforme în altceva — grupuri de vecini care împart o rație, semnalează un incendiu și știu cine s-a îmbolnăvit. Reformele au schimbat cine hotărăște la vârf, dar nu au desființat plasa de relații care lega o gospodărie de vecinii ei.

日本国憲法O constituție scrisă în câteva zile

În octombrie 1945, guvernul japonez a numit un comitet pentru studierea constituției, condus de Matsumoto Jōji. Comitetul a lucrat în taină, dar în februarie 1946 ziarul Mainichi a publicat proiectul, iar presa l-a criticat: textul păstra esențialul din Constituția Meiji și schimba doar amănunte. În același timp, la cartierul general al ocupației se hotărâse deja altceva.

Pe 3 februarie 1946, MacArthur a dat unor ofițeri din secția sa de guvernare trei principii: împăratul rămâne, dar fără putere politică; războiul ca drept al națiunii dispare; sistemul feudal se desființează. Un grup condus de colonelul Charles Kades, cu aproximativ douăzeci de oameni, a scris proiectul în câteva zile de lucru, la începutul lui februarie. Printre ei era o tânără de douăzeci și doi de ani, Beate Sirota, născută la Viena și crescută la Tōkyō, întoarsă în Japonia ca interpretă ca să-și caute părinții. Ea a scris articolele despre drepturile civile, inclusiv articolul 24, care stabilește căsătoria pe consimțământ reciproc și egalitatea soților în drepturi — un text care nu exista în constituția Statelor Unite.

Proiectul a fost predat guvernului japonez pe 13 februarie. Japonezii l-au citit, l-au găsit inacceptabil în unele privințe și l-au acceptat în altele; au rescris textul în japoneză, l-au discutat cu americanii până noaptea târziu, iar pe 6 martie au publicat propriul proiect de revizuire. Constituția a fost promulgată la 3 noiembrie 1946 și a intrat în vigoare la 3 mai 1947. Suveranitatea trecea de la împărat la popor; împăratul devenea „simbol al statului și al unității poporului”.

Textul a fost adoptat și apoi apărat de japonezi: nicio modificare nu s-a făcut de atunci. În anii 1950, când Statele Unite ar fi privit cu simpatie o revizuire, guvernele japoneze au menținut constituția; în anii 2010, când guvernele au cerut revizuirea articolului 9, sondajele au arătat o țară împărțită. Contradicția dintre textul pacifist al articolului 9 și existența, din 1954, a Forțelor de Autoapărare a rămas nedecisă șaptezeci de ani, iar Japonia a învățat să trăiască cu ea.

東京裁判Procesul și „cursul invers”

Tribunalul militar internațional pentru Extremul Orient s-a deschis la 3 mai 1946, în clădirea fostei școli a armatei din Ichigaya. Douăzeci și opt de inculpați, dintre care unii foarte bătrâni sau bolnavi; un rechizitoriu care acoperea cincizeci de ani de istorie; nouă sute de zile de ședințe. Sentințele au fost citite la 12 noiembrie 1948: șapte condamnări la moarte, executate în decembrie în închisoarea Sugamo. Împăratul nu a fost niciodată inculpat, iar decizia de a-l lăsa în afara procesului — luată în Washington, la sfârșitul lui 1945 — a rămas una dintre cele mai discutate chestiuni ale postbelicului japonez.

În paralel, ocupația a epurat. Sute de mii de oameni — militari, politicieni, profesori, jurnaliști, funcționari — au fost scoși din funcții publice între 1946 și 1948. Cifra exactă se cunoaște și ea: 201.815 persoane au fost îndepărtate din funcții publice, iar din primăvara lui 1947 începuse deja readmiterea lor, astfel încât până la sfârșitul lui 1951 aproape toți își recăpătaseră drepturile civile și politice (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, p. 158). În paralel, un tribunal militar internațional a judecat aproximativ 5.700 de suspecți de crime de război, dintre care 920 au fost găsiți vinovați (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, p. 156). Mulți dintre cei epurați erau oameni obișnuiți care semnaseră sau predaseră ce le spunea statul; alții erau chiar cei care sprijiniseră războiul. Epurarea a avut un efect neașteptat: a lăsat locuri libere, iar epurații, întorși în viața publică după 1952, au format o generație politică nouă.

În 1947 și 1948, tonul s-a schimbat. Războiul Rece împărțise lumea, China devenise comunistă, iar americanii nu mai voiau o Japonie slăbită, ci una stabilă și antrenată economic. Acesta este „cursul invers”: grevele mari au fost oprite în 1947, Planul Dodge din 1949 a echilibrat bugetul cu prețul unei recesiuni, iar în 1950, când a început războiul din Coreea, administrația americană a cerut Japoniei exact ce ceruse armata în 1941: să producă. În 1949 și 1950, sindicaliștii și comuniștii au fost concediați în masă din administrație și din marile companii, în ceea ce s-a numit „epurarea roșie”.

Mișcarea inversă nu a fost inventată la Washington, ci aplicată de guvernele japoneze, care au dus-o mai departe după 1952: legi împotriva activităților subversive (iulie 1952), o agenție de apărare cu nume modest — „Agenția Securității” (august 1952) —, reguli mai aspre pentru greve (august 1953), slăbirea legii antimonopol (iulie 1953), control central mai strict asupra școlilor (mai 1954) și asupra poliției (iunie 1954), apoi, în iunie 1954, Agenția Apărării și Forțele de Autoapărare (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, p. 159). Niciuna dintre aceste legi nu mai venea din ordin american; toate erau decizii ale unei Diete alese.

Un fapt mai puțin vizibil, dar cu urmări lungi, s-a petrecut în același an: noua lege a serviciului public, din 1948, a dat funcționarilor o protecție pe care nu o avuseseră niciodată — numiri pe criterii de concurs, stabilitate în funcție, carieră separată de soarta cabinetului (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, p. 164). În anii următori, aceiași oameni care redactaseră legile ocupației aveau să redacteze planurile de creștere economică. Ocupația a vrut să slăbească statul japonez; i-a dat, fără să vrea, funcționari mai greu de înlăturat decât miniștrii.

労働組合Sindicate, greve și ofensiva de primăvară

Ocupația a lăsat în urmă și cea mai puternică mișcare muncitorească din istoria Japoniei. În octombrie 1945 existau cam cinci mii de sindicaliști în toată țara; în 1946 s-au înscris aproape cinci milioane, iar în 1948, când rata de sindicalizare a depășit cincizeci la sută din muncitorii din industrie, numărul membrilor ajunsese la 6.677.000. Creșterea a fost atât de bruscă încât sindicatele apăreau adesea ca efect secundar al unei greve spontane, nu ca urmare a unei campanii de organizare (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 12, pp. 648–649).

Forma lor a rămas însă neobișnuită pentru Europa. Nu sindicate pe meserii și nu sindicate pe ramuri, ci sindicate pe întreprindere: toți angajații unei firme, de la portar la inginer, într-o singură organizație, cu interese comune față de patronat și cu diferențe interne trecute sub tăcere. Din 1955, negocierile s-au așezat într-un ritm anual, numit shuntō, „ofensiva de primăvară”: federațiile își coordonau cererile de salarii, iar rezultatul se răspândea apoi, prin comparație, în toată economia (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 10, p. 499).

Momentul cel mai dur a venit la 1 februarie 1947, când o grevă generală a funcționarilor publici, anunțată cu săptămâni înainte, a fost interzisă de ocupant chiar înainte de a începe; anul următor, prin ordin, funcționarii publici au pierdut dreptul la grevă (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 10, p. 499). Tabloul nu este simplu, fiindcă tocmai ocupația legalizase sindicatele în decembrie 1945 și le dăduse dreptul la negociere colectivă. Cine a dat dreptul l-a și restrâns, în același deceniu, din motive care nu aveau legătură cu munca, ci cu Războiul Rece.

特需景気Războiul care a repornit fabricile

La 25 iunie 1950, armata nord-coreeană a trecut paralela 38. Comandamentul ONU, condus de MacArthur, a intervenit, iar Japonia a devenit baza logistică a războiului: repararea vehiculelor, transport, muniție, hrană, cazare. Aceste comenzi s-au numit tokujuTokuju (特需) — „cererea specială”: comenzile americane din timpul războiului din Coreea, care au repornit industria japoneză între 1950 și 1953., „cererea specială”, și au intrat în economie ca un val: fabricile de camioane și de ciment, oțelăriile, șantierele navale, industria textilă. Japonia nu a luptat în acel război; l-a aprovizionat și a câștigat din el. În 1952, după tratatul de pace de la San Francisco, semnat la 8 septembrie 1951 și intrat în vigoare la 28 aprilie 1952, țara era din nou suverană — și avea un motor pornit.

Reconstrucția s-a văzut mai întâi în cifre, apoi în obiecte. În 1953, primul post de televiziune, NHK, a început să emită; în 1955, când două partide conservatoare au fuzionat în Partidul Liberal-DemocratJimintō (自民党) — partidul conservator format în 1955; a guvernat Japonia aproape fără întrerupere până în 1993 și, cu pauze, și după aceea. — formațiunea care avea să conducă țara aproape fără întrerupere până în 1993 —, în casele japonezilor intrau treptat așa-numitele „trei comori”: mașina de spălat electrică, frigiderul și televizorul alb-negru. În 1956, Japonia a fost primită în Organizația Națiunilor Unite.

Un eveniment din 1959 a arătat încotro merge țara. La 10 aprilie 1959, prințul moștenitor Akihito s-a căsătorit cu Michiko, o tânără dintr-o familie obișnuită, cunoscută pe un teren de tenis. Televiziunea a transmis ceremonia în direct, iar milioane de oameni s-au uitat la ea în săli de teatru, la vecini, în magazinele de electrocasnice. Vânzările de televizoare au explodat, iar din acel an televizorul a încetat să mai fie un lux: a devenit mobilă.

奇跡Miracolul

Din 1955 până în 1973, economia japoneză a crescut cu o medie de aproape zece la sută pe an — cea mai lungă creștere din istoria ei. Explicațiile sunt simple până la un punct: mână de lucru ieftină și disciplinată din sate, un stat care proteja piața internă și direcționa creditele, bănci care împrumutau pe termen lung, companii care investeau în utilaje noi, un curs de schimb fix și favorabil exporturilor. La acestea se adaugă un lucru care nu se măsoară: o generație care ieșise din război și voia, pur și simplu, să trăiască mai bine.

Oamenii s-au mutat. Între 1955 și 1970, numărul salariaților a crescut cu 15,22 milioane, de la 18,17 la 33,39 milioane, iar populația orașelor a trecut de la 50 la 75 de milioane, adică de la 56,3 la 72,1 la sută din total (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 10, p. 514). La începutul anilor 1960 a pornit o migrație de ieșire din sate: până la mijlocul deceniului, multe sate rămăseseră pustii, iar zonele din jurul orașelor Tōkyō, Osaka și Nagoya dădeau semne de sufocare; spre sfârșitul deceniului, fluxul spre cele trei orașe mari s-a domolit, iar cel spre orașele mijlocii — Sapporo, Sendai, Hiroshima, Fukuoka, Kitakyūshū — s-a accelerat (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, p. 189). Au apărut cartiere întregi de blocuri mici, „danchi”, cu bucătărie și baie comună la început, apoi cu baie proprie.

Spațiul s-a scumpit în același ritm. Între 1955 și 1970 prețul terenurilor rezidențiale urbane s-a înmulțit, în medie, de circa cincisprezece ori, iar în cele șase orașe mari de peste douăzeci de ori; aproape patruzeci și cinci la sută dintre gospodăriile de salariați din orașe erau chiriași la începutul anilor 1970, fiindcă familia tradițională se spărgea în familii mici, iar fiecare avea nevoie de bucătăria ei (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, pp. 189–190). În 1964, Tōkyō a găzduit Jocurile Olimpice, iar la 1 octombrie 1964 s-a deschis prima linie de tren de mare viteză, între Tōkyō și Ōsaka, cu trenuri care mergeau cu două sute zece kilometri pe oră. În 1968, produsul național brut al Japoniei l-a depășit pe cel al Germaniei de Vest, iar vestea s-a anunțat în ianuarie 1969: țara era, după Statele Unite, cea mai mare economie de piață a lumii. În 1970 a venit expoziția mondială de la Ōsaka.

Ce a produs toată această creștere se poate număra pe degete. În 1957, șapte virgulă opt la sută dintre gospodăriile neagricole aveau televizor alb-negru; în 1965, nouăzeci și cinci la sută aveau. Frigiderul electric sau cu gaz a trecut, în același interval, de la 2,8 la 68,7 la sută, iar mașina de spălat de la douăzeci la șaptezeci și opt la sută; până în 1975, mașina de spălat ajunsese în nouăzeci și șapte la sută din case, iar televizorul color, care în 1967 exista în două virgulă două la sută dintre ele, în nouăzeci virgulă nouă la sută (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 10, pp. 513–515). Obiectele acestea au fost numite, pe rând, „cele trei comori” și „cei trei C”; pentru o familie, ele nu erau lux, ci dovada că socoteala de acasă iese.

Okinawa s-a întors la Japonia la 15 mai 1972, iar relațiile cu China au fost normalizate la 29 septembrie 1972. În octombrie 1973, criza petrolului a pus capăt celei mai rapide faze de creștere: prețul țițeiului s-a înmulțit de patru ori, iar Japonia, care importa aproape tot petrolul, a trecut printr-o vară de restricții și printr-o recesiune. Industria a răspuns însă repede, mutându-se spre mașini mici, electronice și utilaje care consumau puțin — și, peste un deceniu, exporturile japoneze erau mai puternice decât înainte de criză.

Dar până la petrol fusese un alt șoc, mai puțin discutat. În august 1971, președintele american Richard Nixon a renunțat la cursurile de schimb fixe, iar până la sfârșitul anului yenul se apreciase la 308 yeni pentru un dolar; în februarie 1973 Japonia a trecut la un curs flotant, iar în toamna aceluiași an petrolul s-a scumpit de patru ori. Valută puternică și energie scumpă, una după alta: aceste două lovituri, nu una singură, au încheiat perioada de creștere rapidă. Pentru o fabrică obișnuită din anii 1970, lecția s-a scris în două rânduri: câștigă pe piețele străine și consumă mai puțin.

Anii aceia au lăsat două cuvinte curente: shinkansenShinkansen (新幹線) — „linia principală nouă”: rețeaua de trenuri de mare viteză, deschisă în 1964., trenul, și AnpoAnpo (安保) — prescurtarea de la „tratatul de securitate” cu Statele Unite., certurile politice din 1960, când sute de mii de oameni au ieșit în stradă împotriva tratatului de securitate cu Statele Unite — cele mai mari proteste din istoria țării. Tratatul a trecut, iar mișcarea s-a stins; din ea a rămas însă o generație care a învățat să protesteze și o stângă care a învățat să piardă.

公害Prețul miracolului

Creșterea a lăsat urme în apă și în aer. În orașul Minamata, pe insula Kyūshū, o fabrică de produse chimice a vărsat în mare, timp de decenii, mercur folosit la producție. Mercurul a ajuns în pești, iar din pești în oameni: în 1956 a fost identificată boala care avea să poarte numele orașului — tulburări de mers și de vorbire, pierderea simțurilor, malformații la copiii născuți din mame care mâncaseră pește otrăvit. Statul a recunoscut oficial boala ca flagel de poluare abia în septembrie 1968, iar compania a plătit despăgubiri prin hotărâri judecătorești din 1973. La Toyama, pe valea râului Jinzū, apa folosită la irigații venea din minele de cadmiu; boala care slăbea oasele femeilor bătrâne a fost numită „itai-itai”, după strigătul lor de durere.

Până în 1970, cuvântul kōgaiKōgai (公害) — „flagel public”: poluarea industrială și bolile produse de ea, cuvântul care a intrat în limbă odată cu Minamata., „flagel public”, intrase în limba curentă. Procesele intentate de bolnavi au schimbat legile. În 1967 a apărut legea de bază pentru controlul poluării; în 1970, sesiunea parlamentară botezată de presă „Dieta poluării” a înăsprit normele; în 1971 s-a creat Agenția pentru Mediu. Japonia a devenit, în anii 1970, una dintre țările cu cele mai severe reguli de mediu din lume — nu din înțelepciune, ci din cauza proceselor.

Unde nu au ajuns procesele, au ajuns banii, și nu întotdeauna la cine trebuia. Statul a plătit despăgubiri pentru pierderile provocate de reforma agrară foștilor proprietari, iar în anii 1960 și 1970 a susținut prețul orezului prin cumpărări garantate, ceea ce a făcut din fermieri, pentru prima dată, o categorie protejată: în 1970, gospodăriile țărănești aveau în casă tot atâtea electrocasnice ca orășenii și mai multe mașini decât muncitorii sau funcționarii. Sistemul era însă pe dos pentru buget: din 1952, statul cumpăra orezul mai scump decât îl vindea, iar în anii 1960 prețul de vânzare către comercianți a coborât sub cel plătit țăranilor (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, p. 195). O țară care își hrănește producătorii plătind diferența: nimic spectaculos, doar o linie care crește în fiecare buget, timp de decenii, și un electorat rural care ține minte cine a votat subvenția.

泡Bula

În anii 1980, banii s-au adunat într-o bulă. După ce yenul s-a apreciat puternic în 1985, ca urmare a acordului de la Plaza, banca centrală a coborât dobânzile ca să ajute exporturile; banii ieftini au intrat în acțiuni și în terenuri. Prețurile creșteau într-o spirală care se hrănea din ea însăși, iar băncile împrumutau pe garanții care se scumpeau singure. Presa a numit anii aceia, printr-o metaforă devenită clasică, „bula”: ceva care se umflă spectaculos și apoi se sparge.

Cifrele arată mai bine decât orice povestire. Indicele Nikkei al bursei din Tōkyō a atins vârful la 29 decembrie 1989, la 38.915 puncte. Prețurile terenurilor crescuseră de câteva ori în zece ani, iar în cartierele de birouri din centrul orașului Tōkyō se înregistrau, la vârf, cele mai scumpe prețuri funciare din lume. Companiile cumpărau tablouri și imobile în străinătate, hoteluri în Hawaii și zgârie-nori în New York, iar restaurantele de lux se lăudau cu sushi care costa cât o mașină.

Apoi a venit scăderea. Banca centrală a urcat dobânzile în 1989 și 1990; bursa a căzut, terenurile au urmat din 1991; creditele garantate cu terenuri au devenit credite rele, iar băncile au ascuns găurile ani de zile. Prăbușirea este datată de obicei între 1991 și începutul lui 1992, dar consecințele au durat mult mai mult: firme falimentare, angajați mutați în filiale, salarii înghețate, o generație care a intrat pe piața muncii în anii răi și nu a mai prins niciodată un loc stabil. De la vârful din 1989, bursa avea să atingă din nou același nivel abia în 2024 — treizeci și patru de ani.

Bula nu a fost, totuși, prima dată când japonezii au plătit scump un teren. Între 1955 și 1970, când țara creștea cu zece la sută pe an, prețul pământului din orașe crescuse deja de cincisprezece ori, iar salariile de câteva ori; la începutul anilor 1970 aproape jumătate dintre familiile de salariați stăteau în chirie (Cambridge History of Japan, vol. 6, cap. 4, pp. 189–190). Diferența dintre cele două perioade nu este deci creșterea prețurilor, ci ce se cumpăra cu banii împrumutați: în anii 1960, creditul ieftin mergea în fabrici, în oțelării și în șantiere navale, iar în anii 1980, tot mai mult în cumpărarea de terenuri și de clădiri care se scumpeau singure.

În ianuarie 1989, împăratul Shōwa a murit, după șaizeci și doi de ani de domnie; a doua zi a început era Heisei. Economia nu și-a revenit nici după zece ani, nici după douăzeci. A urmat „deceniul pierdut”, apoi încă unul: creștere slabă, prețuri în scădere, datorii mari. În 1997, o criză financiară a doborât un guvern și a arătat cât de adânci erau problemele băncilor; în 1999, banca centrală a coborât dobânda aproape de zero și a rămas acolo.

一九九五1995

În 1995, două lovituri au venit în același an. La 17 ianuarie, dimineața, un cutremur de magnitudine 7,3 a lovit Kōbe. Autostrăzile ridicate deasupra orașului au căzut pe o parte, clădirile vechi s-au prăbușit, iar incendiile s-au răspândit printre casele de lemn. Peste șase mii de oameni au murit. Ajutorul a venit greu: guvernul central a fost surprins, prim-ministrul a aflat târziu despre amploarea dezastrului, corespondența dintre administrații a mers prost, iar primii care au scos oameni din dărâmături au fost vecinii și voluntarii, nu statul. Din acel an, cuvântul pentru voluntar — în japoneză borantia — a intrat în vocabularul obișnuit.

La 20 martie 1995, membri ai sectei Aum Shinrikyō au spart pe podeaua metroului din Tōkyō pungi cu sarin, un gaz neurotoxic. Au murit treisprezece oameni și mii au fost răniți, unii cu sechele permanente. Atacul a fost comis nu de o putere străină, ci de o organizație religioasă apărută în Japonia anilor 1980, cu laboratoare proprii, care încercase deja un atac cu sarin în Matsumoto, în 1994. Ancheta a durat ani, procesele și mai mult; liderul, Asahara Shōkō, a fost executat în 2018, împreună cu alți condamnați.

Cele două evenimente au schimbat ceva greu de măsurat. Kōbe a arătat că statul japonez, atât de eficient în lucruri planificate, se mișcă lent în dezastre; sarinul a arătat că siguranța publică nu este un dat. În anii de după, Japonia a investit mai mult în protecția civilă, a revizuit legile despre secte și a discutat, pentru prima dată serios, despre sănătatea mintală și despre singurătate.

Cutremurul din Kōbe a avut și un efect pe termen lung, mai puțin vizibil decât bilanțul: a schimbat felul în care statul cheltuiește pe prevenire. După 1995, bugetele pentru consolidarea clădirilor publice, pentru lucrări de apărare a coastei și pentru exercițiile de protecție civilă au crescut an după an. Când a venit 11 martie 2011, valul a trecut peste digurile construite exact pentru așa ceva; întrebarea care a urmat nu a fost dacă merită să construiești diguri, ci cât de înalt are sens să le construiești.

三・一一11 martie

La 11 martie 2011, la ora 14:46, un cutremur de magnitudine 9 s-a produs în ocean, la est de Tōhoku. A fost cel mai puternic seism înregistrat vreodată în Japonia. Valul care a urmat a trecut peste diguri: diguri construite exact pentru așa ceva, dar prea mici pentru un val de peste zece metri. A ras orașe de pe coastă. Au murit aproximativ 18.500 de oameni, iar alții nu au fost găsiți niciodată; mii de oameni erau încă dați dispăruți ani mai târziu. La centrala nucleară de la Fukushima Daiichi, același val a oprit sistemele de răcire, a inundat generatoarele de rezervă și a dus la topirea parțială a trei reactoare și la explozii care au împrăștiat material radioactiv. Circa o sută șaizeci de mii de oameni au fost evacuați din zona centralei — mai întâi cei din raza de douăzeci de kilometri, apoi cei din așa-numitele „zone de evacuare planificată”, stabilite de guvern în aprilie 2011 (Biroul Național de Reconstrucție, raport asupra dezastrului nuclear) —, iar unii nu s-au mai întors niciodată acasă.

Toate centralele nucleare ale țării au fost oprite pentru verificări, iar majoritatea au rămas închise ani în șir. Japonia a început să importe gaz și cărbune pentru curentul pe care altădată îl producea singură, iar facturile la electricitate au crescut. Autoritatea de reglementare nucleară a fost reorganizată, iar repornirea reactoarelor a devenit o temă politică permanentă: primele au fost repornite în 2015, sub proteste, iar dezbaterea nu s-a încheiat nici astăzi. Sondajele arată că opoziția față de energia nucleară, minoritară înainte de 2011, a devenit majoritară; în același timp, guvernele susțin că fără ea țara nu-și poate atinge obiectivele de climă.

Cutremurul a schimbat și felul în care japonezii vorbesc despre viitor. Pentru o generație care crescuse cu ideea că infrastructura țării este cea mai sigură din lume, 2011 a fost o fisură. În satele de pe coastă, mulți locuitori nu s-au mai întors: nu pentru că le-ar fi interzis cineva, ci pentru că nu mai aveau la ce să se întoarcă, iar comunitatea care făcea satul un sat se împrăștiase.

少子高齢化O țară care se micșorează

La 30 aprilie 2019, împăratul Akihito a abdicat — primul care a făcut acest lucru după două secole. A doua zi a început era Reiwa, sub Naruhito, al o sută douăzeci și șaselea împărat al dinastiei. Jocurile Olimpice de la Tōkyō, programate pentru 2020, au fost ținute în 2021, fără spectatori. La 8 iulie 2022, fostul prim-ministru Abe Shinzō a fost asasinat în timpul unui discurs electoral, la Nara. La 1 ianuarie 2024, un cutremur a lovit peninsula Noto, în vestul țării.

Problema cea mare nu vine însă din pământ, ci din registrele de stare civilă. Populația scade, iar scăderea nu mai este o veste, ci o rutină: al paisprezecelea an la rând. Peste douăzeci și nouă la sută dintre locuitori au șaizeci și cinci de ani sau mai mult, iar copiii sub cincisprezece ani sunt unsprezece la sută. Satele se golesc, școlile se închid, gările mici rămân fără personal. Fenomenul este numit kōreikaKōreika (高齢化) — „îmbătrânirea societății”: creșterea ponderii vârstnicilor. Se vorbește, împreună, despre „shōshika kōreika”, puțini copii și mulți bătrâni. și nu are un leac rapid. Niciun leac lent nu se întrevede: guvernele au încercat stimulente pentru familii, grădinițe gratuite, concedii de creștere a copilului, iar rezultatul a fost, până acum, o scădere mai lentă, nu o creștere.

O precizare de metodă, fiindcă ea schimbă felul în care se citesc datele. Cifra oficială pentru 1 octombrie 2024 este de 123,8 milioane de locuitori, cu 550.000 mai puțin decât cu un an înainte, adică o scădere de 0,44 la sută — a paisprezecea la rând, iar statistica aceasta nu îi cuprinde pe rezidenții străini. Dintr-un total de 123,8 milioane, 36,2 milioane au șaizeci și cinci de ani sau mai mult (29,3 la sută), 73,7 milioane au între cincisprezece și șaizeci și patru de ani, iar copiii sub cincisprezece ani sunt 13,8 milioane (11,2 la sută). Golirea satelor nu este însă uniformă: în 2024, populația a crescut doar în Tōkyō și în Saitama, iar în celelalte patruzeci și cinci de prefecturi a scăzut (Biroul de Statistică al Japoniei, estimări la 1 octombrie 2024).

Și cifra rezidenților străini merită aceeași atenție, fiindcă ea este singura componentă care crește. La sfârșitul lui 2023, în Japonia trăiau 3.410.992 de rezidenți străini, cu 10,9 la sută mai mulți decât la sfârșitul lui 2022; la sfârșitul lui 2024, numărul ajunsese la 3.768.977, cu 10,5 la sută mai mare decât în anul precedent — record după record, doi ani la rând. Primii cinci în 2024 erau China (873.286), Vietnam (634.361), Coreea (409.238), Filipine (341.518) și Nepal (233.043), iar între categoriile de ședere, cele mai mari erau rezidenții permanenți (918.116), ucenicii tehnici (456.595) și specialiștii cu studii superioare (418.706) — adică exact schemele de muncă pe termen limitat despre care se spune, oficial, că nu sunt imigrație (Agenția pentru Servicii de Imigrare, 2024).

Imigrația a rămas, multă vreme, un subiect evitabil. Japonia nu are o politică de imigrație, are scheme de muncă pe termen limitat, cu nume care ocolesc cuvântul: „ucenici tehnici”, „competențe specifice”, studenți care lucrează. Rezultatul e totuși o schimbare: la sfârșitul lui 2024, în Japonia trăiau 3.768.977 de rezidenți străiniZairyū gaikokujin (在留外国人) — „străini cu drept de ședere”: categoria statistică oficială pentru cei care locuiesc în Japonia mai mult de trei luni, fără a include turiștii., un număr record, cu zece și jumătate la sută mai mare decât cu un an înainte. Cei mai mulți vin din China, Vietnam, Coreea, Filipine, Nepal și Brazilia. Magazinele de cartier, șantierele, azilurile de bătrâni și fermele depind de ei, iar în unele orașe mici proporția de locuitori străini a depășit zece la sută. Discuția publică a rămas prudentă, dar realitatea s-a așezat deja în peisaj.

Femeile muncesc mai mult decât înainte, dar rămân, în statistici, cele care fac și munca de acasă; locurile de conducere sunt încă majoritar masculine, iar diferența de salariu persistă. Zilele de muncă lungi au produs propriul cuvânt, karōshiKarōshi (過労死) — „moarte prin supraîncărcare”: decesul cauzat de orele de muncă excesive. Termenul a apărut în anii 1970., iar cererile de compensare pentru boli și decese provocate de muncă au atins un nivel record spre 2024. Alți oameni, mai ales tineri, se retrag de tot: hikikomoriHikikomori (引きこもり) — persoane care se retrag din viața socială și rămân în casă luni sau ani; anchetele oficiale estimează peste un milion de cazuri., oameni care rămân în casă luni și ani, cu părinții care îi îngrijesc până când nu mai pot. Anchetele guvernamentale au vorbit despre peste un milion de persoane în această situație.

Și, în același timp, japonezii au construit o țară în care multe lucruri funcționează mai bine decât oriunde. Trenurile vin la minut, obiectele pierdute se predau la poliție și se recuperează, orașele sunt curate, criminalitatea violentă este foarte scăzută, grădinile sunt îngrijite, iar mâncarea de stradă de la un stand de ramen costă puțin și e bună. Sunt avantaje reale, câștigate de oameni obișnuiți, nu daruri ale geografiei.

• 1945–1952Ocupația aliată; foamete, reforme, cenzură.
• 1946–1950Reforma agrară; votul femeilor; constituția nouă, promulgată în 1946.
• 1948Sentințele tribunalului de la Tōkyō; începe „cursul invers”.
• 1950–1953„Cererea specială” a războiului din Coreea repornește industria.
• 1952–1956Japonia devine din nou suverană; intră în ONU.
• 1959–1964Televiziunea, nunta imperială, Olimpiada, Shinkansen.
• 1968A doua economie a lumii; încep procesele marilor poluări.
• 1970–1973„Dieta poluării”; Agenția pentru Mediu; criza petrolului.
• 1985–1992Bula crește, vârful din 29 decembrie 1989, apoi spargerea.
• 1995Cutremurul din Kōbe; sarinul în metroul din Tōkyō.
• 2011Cutremurul din Tōhoku, valul, Fukushima; se opresc toate reactoarele.
• 2019–2024Era Reiwa; olimpiada fără spectatori; populația scade al paisprezecelea an.

物語Epilog: firul poveștii

Un turist care ajunge astăzi la Tōkyō vede trenuri care pleacă la două minute și străzi fără gunoi. Statisticile arată altceva: mai puțini copii, mai puține sate, mai multe datorii.

Manga, anime, karaoke, jocurile video se vând în toată lumea. Karaoke-ul a fost inventat la Kōbe, în 1971, de un muzician care nu putea cânta la fiecare masă unde i se cerea o melodie: a construit o cutie cu bandă și difuzor, iar clienții au început să cânte singuri. Nu a brevetat-o — deci nu a câștigat aproape nimic din ea — iar aparatul s-a răspândit în toată Asia de Est. Statul a încercat, din 2010, să transforme această simpatie în politică economică, sub numele „Cool Japan”; despre ce a ieșit din planul acela s-a scris mai sus, la locul lui.

Povestea aceasta a început pe o plajă, cu un vas de lut împodobit cu urme de frânghie, și se oprește, deocamdată, într-o țară cu mai puțini locuitori decât la vârful ei din jurul anului 2008. Între cele două momente nu există o linie dreaptă. Există oameni care au copiat, au refuzat, au greșit, au improvizat și au plătit.

Nu rămâne o lecție. Rămâne o țară care și-a schimbat forma de mai multe ori fără să-și schimbe numele: curtea din Heian, domeniile războinicilor, orașele negustorilor din Edo, fabricile lui Meiji, cartierele de beton de după război. Fiecare formă părea definitivă, iar niciuna nu a fost.

Ce urmează nu se știe. Se poate însă spune ce se vede de aici: o țară care își numără bătrânii și își închide școlile, care are nevoie de mâini străine și nu știe cum să le primească, care are grijă de trenuri mai bine decât de oameni obosiți, și care, în același timp, are o cultură a meșteșugului și a bunei rânduieli pe care nu a pierdut-o în șaptezeci de ani de schimbări. Nimic nu durează. Nimic nu se pierde de tot.

Povestea continuă. Nu o știm încă.