Restaurarea

Pe 3 ianuarie 1868, la Kyōto, câțiva samurai din Satsuma și Chōshū au ocupat porțile palatului imperial. Nu fusese o revoluție și nicio revoltă a flămânzilor: fusese o lovitură pregătită de ani, în numele unui băiat de cincisprezece ani. Seara, în numele împăratului Meiji, un decret lua puterea de la shōgun și o așeza la tron.

Cuvântul ales atunci — restaurare — este înșelător. Nu s-a restaurat nimic; s-a construit un stat nou. Cei care au făcut-o erau samurai din Satsuma, Chōshū, Tosa și Hizen, aveau între douăzeci și cinci și patruzeci de ani și nu reprezentau pe nimeni altcineva decât pe ei înșiși. În patruzeci și patru de ani au desființat stările, au prefăcut domeniile în prefecturi și au lăsat un imperiu. Se poate spune despre ei că au făcut o cursă după Occident sau că au făcut o socoteală în care fiecare câștig are un preț. Amândouă sunt adevărate.

王政復古Lovitura de la Kyōto

Cine au fost, de fapt, învingătorii? Nu nobilii de curte, deși unul dintre ei — Iwakura Tomomi — avea să joace un rol uriaș. Nu marii stăpâni de domenii, care s-au raliat pe rând, când au văzut încotro bate vântul. Învingătorii au fost samurai de rang mic din domeniile pe care shogunatul Tokugawa le ținuse departe de putere: Ōkubo Toshimichi și Saigō Takamori din Satsuma, Kido Takayoshi din Chōshū, Itagaki Taisuke din Tosa, Itō Hirobumi și Inoue Kaoru din Chōshū. Câțiva dintre ei fuseseră, cu zece ani înainte, tineri care spărgeau geamurile unor legații străine. Acum aveau în mână un stat.

Rangul lor mic a contat enorm, pentru un motiv simplu: nu aveau nimic de apărat. Un stăpân care-și pierdea domeniul își pierdea tot; un samurai cu un venit de câteva zeci de măsuri de orez pe an nu pierdea mai nimic.

În aprilie 1868, împăratul a rostit cinci articole, cunoscute astăzi ca Jurământul celor cinci articole. Erau scurte și, la prima citire, vagi: se promitea că hotărârile mari se vor lua după discuții publice, că toți — de la nobili până la oamenii de rând — își vor putea împlini menirea, că obiceiurile rele ale trecutului vor fi lăsate deoparte, iar ultimul articol, cel care a rămas în manuale, spunea că se va căuta cunoașterea în toată lumea, ca să se întărească temelia stăpânirii imperiale.

Istoricii au observat de multe ori că ultimul articol este cel care a prins; restul suna bine în ceremonia din aprilie și a fost pus deoparte când a venit vorba de a hotărî lucrurile, ceea ce s-a întâmplat aproape imediat. Dar promisiunea unei adunări deliberative a fost luată în serios de oameni care nu făceau parte din guvern, și de aici a ieșit, treizeci de ani mai târziu, un parlament.

Partea grea a venit după război. În ianuarie 1869, domeniile Satsuma, Chōshū, Tosa și Hizen și-au predat împăratului, „de bunăvoie”, registrele de pământ și oamenii. Ghilimelele sunt necesare: au fost presiuni, ședințe lungi și argumente de forma „dacă nu predai tu, va preda vecinul”. Doi ani mai târziu, în august 1871, un decret a desființat toate domeniile și a pus în loc prefecturi conduse de guvernatori numiți de la centru: haihan-chikenHaihan-chiken (廃藩置県) — „desființarea domeniilor și înființarea prefecturilor”, august 1871.. Fără o singură bătălie.

Dar ce s-a întâmplat cu stăpânii? Au fost despăgubiți, și încă bine. Cei mai mulți au fost numiți chiar ei guvernatori ai prefecturilor în care le stătuse domeniul, apoi au primit titluri de noblețe — kazokuKazoku (華族) — noua nobilime a epocii Meiji, alcătuită din foști stăpâni de domenii și din nobilii de curte, cu titluri și pensii de stat. — și pensii mari. Un stăpân care-și preda domeniul își păstra averea, casa din Tōkyō și poziția socială. Este unul dintre marile motive pentru care schimbarea s-a făcut fără război: cumpărarea elitei vechi a costat mai puțin decât înfrângerea ei.

Puterea nu a ajuns însă la tânărul împărat. A ajuns la un Consiliu de Stat, iar în practică la un grup mic de oameni care se cunoșteau din tinerețe, se certau între ei și hotărau împreună. Presa străină i-a numit curând „oligarhii”. Japonia avea un împărat care semna tot, dar hotăra puțin, și o mână de reformatori care nu fuseseră aleși de nimeni.

文明開化Cinci jurăminte și o țară de refăcut

În anii 1870, orașele japoneze au fost cuprinse de un entuziasm pe care contemporanii l-au botezat bunmei kaikaBunmei kaika (文明開化) — „civilizație și luminare”: lozinca anilor 1870, când tot ce venea din Occident părea că aduce cu sine o lume mai bună., „civilizație și luminare”. Cuvântul acoperea lucruri mari și mici în același timp: gazul de iluminat pe străzi, primele trăsuri, umbrelele, ceasurile de buzunar, pălăriile de fetru, dar și gogoșile umplute cu fasole, berea, fotografia, tăierea părului scurt. Un tânăr de la 1875 care voia să pară modern purta ceas, citea ziar și mânca, la ocazii, mâncare care nu semăna cu nimic din ce mâncase bunica lui.

Sub această suprafață, două schimbări au contat cu adevărat, pentru că au atins modul în care oamenii se gândeau la ei înșiși. Prima a fost religia. Din 1868, statul a impus separarea dintre shintō și buddhism, care fuseseră amestecate un mileniu; templele buddhiste au pierdut sprijinul oficial, iar în unele regiuni au fost distruse. În același timp, shintō a fost reorganizat ca instituție de stat, cu sanctuarul de la Ise în centru și cu împăratul ca figură sacră. A doua schimbare a fost limba: s-a început — greu, cu mari certuri între oameni de litere — munca de a aduce limba scrisă mai aproape de cea vorbită, pentru ca școala și ziarul să poată ajunge la toată lumea.

S-au schimbat și lucrurile mărunte prin care oamenii se recunoșteau între ei. S-a trecut la calendarul occidental în 1873: Anul Nou a sărit de la începutul primăverii, după calendarul lunar, la 1 ianuarie, iar sărbătorile legate de muncile câmpului și-au pierdut legătura cu lunile. Au apărut ziua de odihnă săptămânală și orele fixe: un decret din 1873 a împărțit ziua în douăzeci și patru de ore egale, iar orașele au primit clopote care sunau ora exactă. Un țăran care se orientase toată viața după poziția soarelui a început, încet, să audă că e „ora șapte”.

岩倉使節団Oamenii trimiși să vadă lumea

În decembrie 1871, aproape jumătate din guvern a plecat din Yokohama spre Statele Unite. Misiunea era condusă de Iwakura Tomomi, un nobil de curte care fusese unul dintre artizanii loviturii din 1868; cu el plecau trei dintre cei mai puternici miniștri — Ōkubo Toshimichi, Kido Takayoshi și Itō Hirobumi. În total, patruzeci și opt de demnitari și funcționari, la care s-au adăugat circa cincizeci și trei de studenți și însoțitori: la plecare erau în jur de o sută de oameni. Unul dintre ei, Kume Kunitake, avea sarcina de a ține jurnalul oficial, iar din jurnalul acela a ieșit, în 1878, o lucrare în cinci volume — una dintre cele mai detaliate descrieri ale Occidentului făcute de un vizitator din afara lui.

Unde au fost? Au ajuns la San Francisco la 15 ianuarie 1872, au traversat continentul cu trenul și au intrat în Washington la 29 februarie. Au stat în Statele Unite până în august, au trecut în Anglia la 17 august, la Liverpool, și au rămas acolo până în decembrie: Londra, Manchester, Glasgow, Newcastle, Sheffield, o audiență la regina Victoria la castelul Windsor. În 1873 au trecut prin Franța, Belgia, Olanda, Prusia, Danemarca, Suedia, Austria, Italia și Elveția. S-au întors pe drumul lung, cu opriri scurte în Egipt, Ceylon, Singapore, Hong Kong și Shanghai, și au ajuns la Yokohama la 13 septembrie 1873, aproape doi ani după plecare.

Ce i-a șocat? Nu fabricile, pe care le așteptau. I-au șocat trei lucruri. Primul a fost că oamenii de rând trăiau bine: muncitorii din Manchester și din Saltaire aveau case, școli, spitale și parcuri plătite de patroni, iar delegații au notat, uimiți, că o țară poate fi bogată fără ca toată bogăția să fie la curte. Al doilea a fost organizarea: bănci, poștă, primării, societăți pe acțiuni, ziare care criticau guvernul fără să fie închise. Al treilea — și cel mai greu de digerat — a fost că nimeni nu se interesa de ei ca de niște egali. În Statele Unite, negocierea tratatelor a eșuat pentru un motiv procedural: delegația nu avea scrisori de împuternicire. În Europa, puterile au refuzat orice discuție despre revizuirea tratatelor. Lecția a fost limpede: pentru a fi socotit egal trebuie să ai legi, armate și fabrici ca ale lor.

Cât a costat? Misiunea a fost printre cele mai scumpe lucruri pe care le-a plătit statul japonez în primii ani — proporțional, s-a comparat cu un procentaj important din bugetul anual al guvernului, iar istoricii atrag atenția că documentele vremii nu permit o cifră exactă. Se știe însă altceva: delegații au fost găzduiți de municipalități, de fabrici și de camere de comerț, iar după vizita la Newcastle, fabricile de acolo au primit comenzi importante de nave și armament din Japonia.

Metoda care a urmat a fost angajarea de specialiști străini, o-yatoi gaikokujinO-yatoi gaikokujin (御雇外国人) — „specialiști străini angajați”: ingineri, medici, profesori aduși pe contract scurt, ca să pregătească japonezi care să-i înlocuiască.: ingineri britanici pentru faruri și căi ferate, ofițeri francezi pentru armată și pentru șantierul naval de la Yokosuka, profesori germani pentru medicină și drept, americani pentru agricultură și pentru școala din Hokkaidō. Erau plătiți cu salarii mai mari decât ale miniștrilor japonezi, ceea ce a produs o nemulțumire care s-a strecurat în toate memoriile epocii.

Rezultatele s-au văzut repede, pentru că viteza era obsesia vremii. Pe 14 octombrie 1872 s-a inaugurat prima cale ferată, între Shimbashi și Yokohama, cu împăratul în primul tren; materialul rulant venise din Anglia. Tot atunci, un decret a pus bazele școlii naționale: patru ani de școală pentru băieți și fete. În același an s-a deschis la Tomioka, în munți, o filatură de mătase a statului, cu mașini franceze, condusă de ingineri francezi și cu muncitoare recrutate, la început, din familii de samurai sărăciți, care socoteau munca la filatură o umilință. Mătasea era atunci principalul produs de export al Japoniei, iar fabrica de la Tomioka trebuia să arate că se poate face mătase de calitate europeană cu mâini japoneze.

富国強兵Școala, armata, impozitul

În 1873 au căzut trei hotărâri grele, care au lovit viața concretă a oamenilor.

Prima a fost școala. Decretul din 1872 cerea ca „niciun sat să nu aibă o casă fără învățătură, niciun om să nu rămână fără educație” — formula e din textul vremii și s-a citat mult. În practică, școala costa. Clădirea trebuia ridicată de localitate, iar taxa de școlarizare se plătea de familie. În primii ani, sătenii au reacționat exact cum reacționează oamenii cărora li se cer, în același timp, pământ, bani și copii: au ascuns copiii, au dat foc școlilor noi în vreo douăzeci de sate, au trimis la cursuri fete deghizate în băieți ca să scape de taxe. Statul a răspuns scăzând taxele, plătind profesorii și făcând școala, încet, obligatorie cu adevărat. La începutul epocii Meiji, puțin peste un sfert dintre copiii de vârstă școlară erau înscriși; la sfârșitul epocii, aproape toți.

A doua a fost impozitul pe pământ. Până atunci, impozitul se plătea în orez, după recoltă, iar răspunderea o purta, de obicei, satul întreg. Reforma din 1873 a schimbat ambele lucruri: impozitul se plătea în bani, la o valoare fixată pe baza recoltei potențiale a pământului, iar răspunderea o avea proprietarul trecut în registru. Pentru stat, asta a fost o minune: venitul devenea previzibil și nu mai depindea de vreme. Pentru țăran, a fost un transfer de risc. Într-un an bun plătea aceeași sumă; într-un an prost plătea aceeași sumă. Dacă nu avea bani, se împrumuta, iar dacă nu putea plăti, își pierdea pământul. Rata a fost stabilită la trei procente din valoarea pământului, iar în 1877, speriat de revolte, guvernul a coborât-o la două și jumătate. Reforma a mers greu: la început, țăranii au fost puși să-și măsoare singuri pământul, ceea ce a dat rezultate prea mici pentru stat, iar administrația a răspuns trimițând funcționari care refăceau măsurătorile și creșteau valorile. Au izbucnit răscoale mari, între care cea din provincia Ise și cea de la Makabe, cu mii de oameni pe drumuri. Protestul a hrănit, ani mai târziu, mișcarea care cerea un parlament.

A treia a fost armata. Serviciul militar obligatoriu, hotărât în 1872 și pus în aplicare în 1873, lua bărbații la douăzeci de ani pe o perioadă de șapte ani. Decretul care anunța legea începea prin a explica de ce: armata nu mai era a samurailor, ci a națiunii, iar fiecare bărbat avea datoria de a-și apăra țara. Țăranii au numit-o, în revoltele acelei veri, o taxă de sânge: un fiu luat din casă în plin sezon de muncă era, pentru o familie mică, o pierdere de două ori. Statul a răspuns insistând că serviciul militar este o onoare egală pentru toți, iar la recrutare s-au făcut excepții pentru fiii unici și pentru cei care întrețineau părinți bătrâni. Excepțiile au fost multe, iar unul dintre efectele secundare a fost, cum s-a întâmplat în multe țări, că bogații au găsit mai ușor calea scutirii decât săracii.

士族Soarta samurailor

Dacă vreo clasă a plătit restaurarea, aceea a fost cea a samurailor. Ei o făcuseră, în bună parte — și ea i-a desființat.

În 1869, foștii samurai au primit un nume nou, shizokuShizoku (士族) — categoria creată în 1869 pentru foștii samurai: un titlu onorific, fără privilegii și fără venituri., și un loc mai jos în societate. Nu era o pedeapsă; era o categorie administrativă. Problema era că venitul lor rămăsese cel vechi: rente moștenite, plătite de stat, măsurate în orez. În 1873, guvernul le-a oferit să-și transforme rentele în capital sau să primească pământ. Foarte puțini au acceptat. Renta însemna statut, iar pământul trebuia muncit.

Apoi au venit loviturile. În 1873, rentele au fost convertite din orez în bani, ceea ce suna tehnic și era brutal, pentru că inflația din acei ani scădea valoarea lor lună de lună. În 1876, un decret a interzis purtarea săbiei în public — semnul cel mai vizibil al rangului, scos din viața de zi cu zi. În același an, rentele moștenite au fost transformate definitiv în obligațiuni de stat, cu dobândă, plătibile pe termen lung. Pe hârtie, oamenii primeau un capital; în practică, primeau o hârtie a cărei valoare se topea. Mulți au vândut obligațiunile imediat, la jumătate de preț, ca să aibă bani de mâncare.

Ce a făcut un samurai de treizeci de ani, fără slujbă, fără rentă și cu o educație care nu-l ajuta să are pământul? Cei mai mulți s-au adaptat. Unii au intrat în administrația nouă, în poliție, în școli. Alții au învățat contabilitate și au devenit funcționari de bancă — există o întreagă literatură a vremii despre foști războinici care învață socoteala în partidă dublă, cu manuale scrise special pentru ei, pentru că socoteala se învăța la fel ca sabia: cu exercițiu zilnic.

Nemulțumirea a explodat în mai multe locuri, rând pe rând: o revoltă în Saga în 1874, una în Chōshū în 1876, una în Kumamoto în același an, apoi cea mare. Saigō Takamori, unul dintre autorii restaurării, părăsise guvernul în 1873, nemulțumit că nu se hotărâse intervenția în Coreea. Se retrăsese la Kagoshima și întemeiase o academie privată, care a ajuns să aibă peste o sută treizeci de filiale în prefectură; acolo se predau clasicii chinezi, dar toți elevii făceau și instrucție militară. Guvernul a trimis un polițist cu cincizeci și șapte de oameni să cerceteze ce se întâmplă; aceștia au fost prinși și, spun documentele vremii, au mărturisit sub tortură că fuseseră trimiși să-l asasineze pe Saigō. Polițistul și-a retras apoi mărturisirea, dar vestea circulase deja în toată prefectura.

La 30 ianuarie 1877, guvernul a trimis un vas de război la Kagoshima ca să scoată armele din arsenal. Reacția a fost imediată: cincizeci de elevi au atacat depozitul, iar în trei zile peste o mie au luat cu asalt arsenalele și șantierele navale. Revolta pornise fără ca Saigō să o fi dorit, iar el a fost, în cele din urmă, convins să o conducă. A purtat pe tot parcursul războiului uniforma armatei imperiale, ca semn că nu se ridica împotriva împăratului, ci venea să pună întrebări guvernului.

Războiul s-a numit, în japoneză, războiul din sud-vest. A ținut din ianuarie până în septembrie 1877 și a fost cel mai recent război civil din Japonia. Saigō a avut doisprezece mii de oameni și șaizeci de tunuri; guvernul a mobilizat întreaga armată și rezervele, a trimis pe front șaizeci și cinci de mii de soldați și a mai înrolat circa șapte mii de foști samurai ca auxiliari de poliție. Nu a fost o luptă între tradiție și modernitate: rebelii aveau și ei puști și tunuri, doar mai puține. Asediul castelului Kumamoto, Bătălia de la Tabaruzaka, retragerea prin munți — fiecare a costat mii de vieți. La Tabaruzaka, fiecare parte a pierdut peste patru mii de morți și răniți în opt zile.

La sfârșitul lui august 1877, din armata lui Saigō mai rămăseseră trei mii de oameni, fără artilerie și aproape fără puști moderne. Pe 24 septembrie, pe dealul Shiroyama, ultimii cinci sute de oameni au fost încercuiți de o forță de șaizeci de ori mai mare. Saigō fusese rănit grav la șold și la abdomen. Versiunea răspândită atunci spune că a făcut seppuku, ajutat de un companion; autopsia nu a găsit însă tăieturi la abdomen, ceea ce sugerează că rănile de glonț îl făcuseră incapabil să îndeplinească ritualul.

Factura războiului a fost uriașă: cheltuielile directe au ajuns la 42 de milioane de yeni, cât optzeci la sută din bugetul unui an; guvernul a fost nevoit să părăsească etalonul-aur și să tipărească bani de hârtie, iar datoria publică a țării a crescut, după unele socoteli, de la echivalentul a douăzeci și opt de milioane de lire la șaptezeci. Opt ani mai târziu, în 1889, împăratul l-a iertat postum pe Saigō; astăzi are o statuie la Ueno, în Tōkyō, și una lângă ruinele castelului din Kagoshima. (Cambridge History of Japan, vol. 5, cap. 6, p. 398)

富国強兵Fabricile și scandalul

Industria japoneză a început ca o afacere de stat. Guvernul a construit fabrici, șantiere navale, mine, o fabrică de ciment, una de bere, o filatură de lână și una de bumbac, a cumpărat vapoare, a tras telegraf și căi ferate. Motivul nu era profitul, ci dovada: trebuia arătat că lucrurile se pot face în Japonia. Profitul, însă, nu venea. Majoritatea întreprinderilor de stat lucrau în pierdere, iar cheltuielile erau acoperite din impozitul pe pământ plătit în bani de țărani.

După 1880, când presiunea financiară a devenit insuportabilă, ministrul de finanțe Matsukata Masayoshi a luat o hotărâre care a schimbat structura economiei japoneze pe un secol: statul a vândut aproape tot, cu excepția căilor ferate, a telegrafului și a industriei militare. Vânzarea s-a făcut, de regulă, pe sume mici și în folosul unor cumpărători cu legături politice. Cel mai cunoscut caz este șantierul naval de la Nagasaki, construit de stat cu ingineri străini și vândut în 1887 firmei Mitsubishi, plătibil în cincizeci de ani. Și mai scandalos a fost anul 1881, când s-a aflat că guvernul se pregătea să vândă la preț de nimic bunurile Administrației pentru Colonizarea Hokkaidō unei firme legate de Kuroda Kiyotaka, unul dintre cei mai puternici oameni ai vremii. Scandalul a dus la demisii și a grăbit promisiunea constituției.

Din această vânzare au ieșit grupurile care aveau să domine economia japoneză până în 1945: zaibatsuZaibatsu (財閥) — „grup financiar”: conglomerate familiale (Mitsui, Mitsubishi, Sumitomo, Yasuda) care au crescut cu sprijinul statului după 1868. — Mitsui, Mitsubishi, Sumitomo, Yasuda. Nu erau doar firme mari: erau structuri în care banca, transportul, mina și fabrica se sprijineau reciproc, iar legăturile cu funcționarii de stat se țeseau prin consilii de administrație și prin oameni care treceau din minister în firmă.

Ce s-a schimbat pentru oameni? Mătasea a fost prima industrie cu adevărat mare, pentru că Japonia avea o cerere uriașă în Europa și America, iar filaturile puteau fi făcute cu bani relativ puțini. Muncitoarele erau, în marea lor majoritate, fete de la sate, trimise de familii să câștige bani pentru un sezon sau doi; lucrau douăsprezece ore și trimiteau acasă aproape tot. Minele au crescut la fel, cu muncă grea și cu accidente despre care se scria puțin. Căile ferate au ajuns, în douăzeci de ani, coloana vertebrală a țării, iar un drum care cerea două zile pe jos s-a făcut în câteva ore.

A apărut și ziarul, care în anii 1870 era încă un pamflet tipărit pe hârtie ieftină, iar în anii 1890 avea milioane de cititori și reporteri plătiți. În jurul lor a crescut o cultură urbană întreagă — reviste de literatură, cercuri de poezie, teatre — și, tot atunci, primele universități: cea din Tōkyō, în 1877, apoi cele din Kyōto, Tōhoku, Kyūshū, Sapporo.

国会Constituția și Dieta

Restaurarea promisese adunări deliberative, iar lumea a luat promisiunea în serios. În 1874, foști samurai din Tosa, în frunte cu Itagaki Taisuke, au depus o petiție pentru înființarea unei adunări alese, iar mișcarea s-a întins ca focul pe paie: cercuri locale, ziare, discursuri publice, procese, arestări. Se numește, de obicei, Mișcarea pentru Libertate și Drepturile Poporului și a fost, cincisprezece ani, cea mai puternică voce politică a țării. Nu era o mișcare de mase în sens modern — oamenii care o făceau erau, în mare parte, foști samurai săraci, învățători, mici proprietari — dar a reușit să fixeze un subiect pe agenda publică.

Guvernul a răspuns cu amânări, legi de presă, arestări și, la nevoie, cu bani. În 1881 a venit criza: pe lângă scandalul vânzării din Hokkaidō, un rescript imperial a promis o Adunare Națională aleasă pentru 1890. Promisiunea a fost un compromis: oligarhii câștigau nouă ani de pregătire, iar mișcarea căpăta, în sfârșit, un termen. În 1885 s-a format primul cabinet, condus de Itō Hirobumi, care a înlocuit consiliul de stat cu un guvern de miniștri.

Cum s-a scris constituția? Nu public. O comisie mică, condusă de Inoue Kowashi, Kaneko Kentarō și Itō Miyoji, a lucrat ani de zile, cu consultanți germani — mai ales juriștii Rudolf von Gneist și Lorenz von Stein. Itō a călătorit în Europa în 1882 special ca să studieze constituțiile, iar concluzia lui a fost tranșantă: constituția americană era prea liberală, cea franceză și cea spaniolă prea aproape de despotism, iar modelul cel mai potrivit era cel al Germaniei și al Prusiei, pentru că lăsa monarhului puterea de a hotărî în ultimă instanță. Un proiect a fost prezentat împăratului în aprilie 1888, discutat în Consiliul Privat și promulgat, fără dezbatere publică, la 11 februarie 1889 — ziua aleasă cu grijă, aniversară a întemeierii mitice a dinastiei.

Ce spunea legea? Împăratul era suveranul: „sacru și inviolabil”, capul imperiului, cu dreptul de a declara război, de a face pace, de a dizolva camera aleasă și de a guverna prin ordonanțe când parlamentul nu era în sesiune. DietaDieta (国会, Kokkai) — parlamentul cu două camere deschis în 1890: o cameră a pairilor, numită, și una a reprezentanților, aleasă cu un drept de vot foarte restrâns., parlamentul cu două camere, avea dreptul să aprobe legile și bugetul, dar nu putea schimba guvernul: miniștrii răspundeau în fața împăratului, nu în fața camerelor. Comanda armatei și a marinei era dată direct împăratului, nu cabinetului — o clauză care părea atunci o formalitate și care, patruzeci de ani mai târziu, s-a dovedit cea mai periculoasă propoziție din tot textul, pentru că a scos armata de sub controlul guvernului civil.

Cine putea vota? Bărbații care plăteau impozite directe de cel puțin cincisprezece yeni pe an. La 1890, asta însemna aproximativ un procent din populație: în jur de patru sute cincizeci de mii de alegători pentru o țară de aproape patruzeci de milioane de locuitori. Femeile nu votau, iar limita de avere a fost coborâtă abia în 1900 și desființată, pentru bărbați, în 1925. Camera pairilor era numită. Prima Dietă s-a întrunit la 29 noiembrie 1890, în ziua în care constituția a intrat în vigoare. A fost primul parlament din Asia.

Primele sesiuni nu au fost pașnice. Camerele au respins bugetul, au atacat cheltuielile, au pus întrebări supărătoare, iar guvernele au învățat repede două tehnici care au ținut toată epoca: dizolvarea camerei și cumpărarea voturilor. Nu era democrație, dar nu mai era nici curte.

大日本帝国Un imperiu, și factura lui

După douăzeci de ani de reforme, armata a fost verificată pe teren. În 1894–1895 Japonia a bătut China Qing, iar prin tratatul de la Shimonoseki, din 17 aprilie 1895, a primit Taiwan. Șase zile mai târziu, Rusia, Germania și Franța i-au luat înapoi o parte din câștig, cerându-i să renunțe la peninsula Liaodong. Lecția a fost trasă imediat la Tōkyō: fără aliați puternici, victoria nu se ține. În 1902, Japonia s-a aliat cu Marea Britanie.

Războiul cu Rusia, din 1904–1905, s-a purtat pentru Coreea și Manciuria. A început cu un atac surpriză asupra flotei ruse la Port Arthur, a continuat cu asediul aceleiași fortărețe, cu bătălii uriașe la Mukden și, în mai 1905, cu distrugerea flotei ruse în strâmtoarea Tsushima. Tratatul de la Portsmouth, din 5 septembrie 1905, i-a dat Japoniei jumătatea sudică a insulei Sahalin și drepturi în Coreea, dar nu și despăgubiri de război. Vestea a fost primită la Tōkyō ca o umilire: oamenii plătiseră războiul prin impozite, își trimiseseră fiii pe front și așteptau bani. Au urmat trei zile de revolte de stradă, înăbușite cu lege marțială. În 1910, Coreea a fost anexată, iar în 1911 tratatele inegale au fost revizuite în întregime: extrateritorialitatea căzuse în 1899, tarifele au redevenit o chestiune a legii japoneze.

Pe cealaltă pagină a registrului stau lucrurile nerostite. Hokkaidō. Insula fusese numită Ezo și era locuită în bună parte de ainu; în 1869 a fost anexată, colonizată și rebotezată, iar Administrația pentru Colonizare a împărțit pământul coloniștilor veniți din Honshū. Pământurile pe care ainii vânau și pescuiau au devenit proprietate de stat, apoi proprietate particulară, iar limba și obiceiurile lor au fost declarate, în școli, lucruri de rușine. Populația insulei a crescut de la circa o sută douăzeci și trei de mii de locuitori în 1873 la peste un milion în 1903. Ainii au devenit, în două generații, o minoritate în propria țară. Statul japonez a recunoscut oficial existența ainilor ca popor abia în 2019.

Okinawa. Regatul Ryūkyū fusese un regat cu limbă, curte și relații diplomatice proprii, legat de China și, din secolul al XVII-lea, controlat indirect de Satsuma. În 1872 a fost transformat în „domeniu”, în 1879 desființat cu totul și prefăcut în prefectura Okinawa; ultimul rege, Shō Tai, a fost dus la Tōkyō. Nu a fost o cucerire sângeroasă, ci o anexare administrativă, cu limba și obiceiurile locale descurajate sistematic în școli.

Mina de la Ashio. În munții din nordul regiunii Kantō, o mină de cupru veche de trei secole a fost modernizată din 1877 de Furukawa Ichibei; până la sfârșitul secolului producea aproape jumătate din cuprul Japoniei. Vaporii de sulf și arsenicul din topitorii au otrăvit râurile Watarase și Tone: peștii au murit, circa trei mii de pescari au rămas fără lucru, iar inundația din 1890 a adus pe câmpuri un nămol contaminat care a sterilizat pământul și a lăsat oamenilor răni pe mâini și pe picioare. Un deputat ales în 1890, Tanaka Shōzō, a dus lupta singur, ani de zile: a vorbit în Dietă, a cerut închiderea minei, a fost respins, a revenit. Abia în 1897 guvernul a dat un ordin prin care compania era obligată să oprească scurgerile, iar în 1902 s-a hotărât construirea unui bazin de retenție — ceea ce a însemnat distrugerea a trei sate, între care Yanaka, ale cărei familii au fost strămutate. Este considerat primul mare scandal ecologic al Japoniei. Legea fabricilor a venit în 1911.

Țăranii. Reforma impozitului făcuse din pământ o marfă, iar în anii de criză din 1880–1885, când prețul orezului a scăzut, mulți proprietari mici nu au putut plăti impozitul în bani și și-au pierdut pământul. Așa s-a format o clasă de arendași care nu aveau decât muncă de vândut: dădeau proprietarului până la jumătate din recoltă.

Emigrarea. O parte a celor care nu găseau pământ acasă au luat drumul insulei noi: pământ ieftin în Hokkaidō, cu ierni pe care nu le mai văzuseră, apoi, din anii 1880, contracte de muncă în Hawaii, în Peru și în Brazilia. Guvernele au încurajat plecarea, pentru că fiecare om plecat însemna o gură mai puțin de hrănit și bani trimiși acasă. Cei mai mulți nu s-au mai întors niciodată.

Împăratul Meiji a murit pe 30 iulie 1912, după patruzeci și cinci de ani de domnie, într-o țară care avea trenuri, ziare, universități, o constituție, un parlament, colonii și o flotă care bătuse o flotă europeană. În seara funeraliilor, generalul Nogi Maresuke, care cucerise Port Arthur și își pierduse acolo cei doi fii, s-a sinucis cu soția. Nimeni din guvern nu mai credea în obiceiul urmării stăpânului în moarte; toată țara a înțeles gestul. Un băiat care urcase pe tron la cincisprezece ani lăsa, la moarte, o lume pe care contemporanii lui din 1868 nu ar fi recunoscut-o.

立憲Statul care se construiește

Un stat nu se naște din decrete, ci din hârtii. Epoca Meiji a produs, în douăzeci de ani, o administrație care ajungea până la ușa fiecărui gospodar: prefecturi conduse de guvernatori numiți de centru, poliție în fiecare oraș, oficiu poștal, școală, circumscripție de recrutare, registru fiscal. Niciuna dintre aceste instituții nu existase înainte, și toate au fost improvizate cu modele străine luate pe rând: francez pentru armată și poliție, britanic pentru marină și căi ferate, german pentru medicină, drept și pentru constituție. (Cambridge History of Japan, vol. 5, cap. 10, pp. 641–650)

Desființarea domeniilor a fost mai puțin o lovitură de stat și mai mult o afacere cu termene lungi. În august 1869, stăpânii au fost numiți guvernatori ai propriilor pământuri, fără drept de moștenire, păstrându-și un zecim din venituri ca bani de buzunar; li se cerea ca restul să-l cheltuiască în felul hotărât de la centru. Un an mai târziu, o regulă i-a obligat să locuiască la capitală cel puțin trei luni din trei ani. În august 1871, prefectura a înlocuit domeniul pe tot cuprinsul țării, printr-un edict citit stăpânilor fără nicio prefăcătorie de consultare. Cele 302 prefecturi de la început au fost reduse, până în 1889, la patruzeci și șapte. (vol. 5, cap. 10, pp. 630–631, 644)

Adevăratul aparat al centralizării a fost Ministerul de Interne, creat la sfârșitul lui 1873 cu Ōkubo Toshimichi în frunte. Avea atribuții care azi ar fi împărțite între vreo cinci instituții: numea prefecții, organiza recensământul, supraveghea drumurile și cabotajul, poșta, igiena, școlile, sanctuarele și poliția — iar prefecții răspundeau pentru toate acestea prin inspecții și rapoarte regulate. Un funcționar care greșea nu pierdea un post, ci cariera. (vol. 5, cap. 10, pp. 643–644)

Constituția din 1889 a fost scrisă ca un cadou, nu ca un contract. Împăratul era „sacru și inviolabil”, „capul imperiului, care întrunește în sine drepturile suveranității”: legifera cu consimțământul Dietei, putea dizolva camera aleasă, putea guverna prin ordonanțe când camerele nu erau în sesiune, comanda direct armata și marina, declara război și încheia pace. Dieta avea două camere, cu puteri egale, și se întrunea trei luni pe an; toate legile aveau nevoie de consimțământul ei, miniștrii aveau dreptul să vorbească în ambele camere, dar răspundeau în fața împăratului, nu a parlamentului. Comanda armatei a fost scoasă din atribuțiile cabinetului și dată împăratului drept „comandant suprem”: o formulare care părea o curtoazie și care avea să fie, patruzeci de ani mai târziu, cea mai costisitoare propoziție din tot textul. (vol. 5, cap. 10, pp. 651–665)

Sub constituție, viața politică a rămas o combinație de dezbatere și manipulare. Camerele au respins bugete, au pus întrebări și au blocat legi; guvernele au răspuns cu dizolvări, cu bani pentru alegători și, la nevoie, cu poliția. În 1900, pragul de impozit pentru dreptul de vot a fost coborât, iar partidele au intrat în cabinet — nu pentru că oligarhia se convertise la democrație, ci pentru că își dădea seama că un parlament ales e mai ușor de cumpărat decât de închis. Extinderea dreptului de vot până la votul universal masculin a venit abia în 1925. (vol. 5, cap. 10, pp. 664–673)

富国強兵Ce s-a schimbat în viața oamenilor

Populația Japoniei s-a mutat, în douăzeci de ani, din sate în orașe, dar nu atât de mult pe cât s-ar crede. La sfârșitul secolului, cam optzeci la sută dintre japonezi trăiau încă la sate, iar în orașele mari proporția era aceeași ca în secolul al XVIII-lea: șase la sută din populație în localități de peste o sută de mii de locuitori, în 1897 ca și în anii 1700. Tōkyō avea 1,3 milioane de locuitori în 1897, Ōsaka 750.000, Kyōto 330.000, Nagoya 250.000; Kobe și Yokohama, două porturi care nu însemnau nimic înainte de 1850, se apropiau fiecare de 200.000. Nagasaki, care-și pierduse monopolul comerțului străin, a stagnat. (Cambridge History of Japan, vol. 5, cap. 8, pp. 538–539)

Reforma impozitului pe pământ a schimbat nu doar bugetul statului, ci și cine stăpânește pământul. Impozitul se plătea în bani, la o valoare stabilită pe recolta potențială, iar răspunderea o avea proprietarul din registru: cine nu plătea, pierdea pământul. Într-un an bun plătea aceeași sumă; într-un an prost, aceeași sumă. Între 1882 și 1886, când prețurile la orez au scăzut și impozitul a rămas neschimbat, mii de proprietari mici au intrat în arendă. Volumul numește această perioadă — depresiunea agricolă din 1882–1886 — drept cea mai hotărâtoare schimbare din relațiile rurale ale epocii Meiji, iar judecata e usturător de simplă: arendarea a crescut pentru că statul avea nevoie de bani lichizi, iar țăranul nu-i avea. (vol. 5, cap. 6, pp. 430–431; cap. 8, pp. 550–556)

Samuraii au plătit, în ordine, fiecare dintre aceste reforme. În 1869 li s-a dat un nume nou — shizokuShizoku (士族) — categoria creată în 1869 pentru foștii samurai; cei de rang inferior, sotsu. —, apoi li s-au tăiat rentele de la 13 la 9 milioane de koku și, în 1871, la 4,9 milioane. În 1876, le-au fost transformate definitiv în obligațiuni de stat, iar purtarea săbiei a fost interzisă. Cei care luaseră parte la înființarea noului regim au fost, în cea mai mare parte, exact oamenii cu venituri de câteva zeci de măsuri de orez pe an: pentru ei nu exista nicio slujbă de funcționar în vechiul sistem, iar în cel nou birocrația se lua prin concurs. Cei mai mulți s-au adaptat; revolta din Satsuma a fost ultimul protest al celor care nu au putut sau nu au vrut. (vol. 5, cap. 6, pp. 382–402; cap. 9, p. 607)

Copiii au fost cei care au simțit reforma cel mai concret. Legea școlară din 1872 promitea școală tuturor, dar taxa de școlarizare, clădirea și învățătorul cădeau, la început, pe sat. Rezultatul a fost o ostilitate pe care niciun raport oficial nu a numit-o așa: școli incendiate, copii ascunși, fete trimise la cursuri îmbrăcate în haine de băiat — iar autoritățile au cedat, scăzând taxele și plătind învățătorii din bugetul public. Zece ani mai târziu, aceeași școală era instrumentul prin care statul intra în fiecare gospodărie: lecțiile, manualele și portretele împăratului erau aceleași de la Kyūshū la Hokkaidō. (vol. 5, cap. 8, pp. 560–563)

Pentru femei și copii, industrializarea a însemnat, la început, ore lungi și bani puțini. Filaturile de mătase lucrau cu fete recrutate de la sate, pe contracte de un sezon sau doi; minele de cupru și de cărbune, cu muncă grea și accidente despre care se scria puțin. Statul a studiat legislația muncii din 1882 — când, în toată Japonia, erau mai puțin de cincizeci de fabrici care foloseau abur — și a avut nevoie de treizeci de ani ca să dea o lege. Legea fabricilor din 1911 a limitat, în sfârșit, munca femeilor și copiilor; în același timp, poliția căpătase puterea de a desființa orice organizație muncitorească, iar primul partid socialist a fost închis de Ministerul de Interne la câteva ore după ce se anunțase că există. (vol. 5, cap. 11, pp. 709–711, 720)

Un singur lucru nu s-a schimbat: cine hotăra. Pentru un țăran din 1880, lumea avea prețuri, impozite, școală nouă pentru copii, uniformă militară pentru fii și, uneori, un ziar pe care nu-l citea. Nu avea vot, nu avea sindicat, nu avea pârghie asupra guvernului; avea un prefect numit de la Tōkyō și un polițist care știa unde stă. Restaurarea Meiji a fost o revoluție făcută de sus, purtată în numele unui suveran pe care nimeni nu-l întrebase și dusă la capăt de oameni care nu fuseseră aleși de nimeni. (vol. 5, cap. 8, pp. 533–548)

Pe fundalul acesta se înțelege mai bine de ce bunurile de larg consum și prețurile erau subiecte politice. Până în 1890, japonezii au avut parte de două regimuri monetare opuse: mai întâi inflația din anii 1877–1881, care a ajuns la o circulație de hârtie cu 70 la sută reducere față de monedă; apoi deflația din 1881–1885, care a readus banii la paritate și, în același timp, a scăzut veniturile oamenilor cu datorii. Prima a ajutat debitorii și a ruinat creditorii; a doua i-a ruinat pe debitori. Între cele două, țăranii care luaseră împrumuturi ca să plătească impozitul au fost, de fiecare dată, cei prinși la mijloc. (vol. 5, cap. 9, pp. 614–616)

Un stat care se modernizează are nevoie de oameni care știu să scrie rapoarte. Epoca Meiji a rezolvat problema în două feluri, amândouă costisitoare. Primul a fost aducerea de specialiști străini — ingineri, medici, profesori, juriști — plătiți atât de bine încât, la un moment dat, salariile lor singure consumau o treime din bugetul Ministerului Industriei și o treime din cel al Universității Imperiale din Tōkyō. Al doilea a fost trimiterea de japonezi la studiu în străinătate, mai scumpă încă, pentru că fiecare bursier trebuia întreținut ani de zile departe de casă. Ambele au fost socotite investiții temporare, iar ideea că trebuie să se termine era rostită cu voce tare: la deschiderea școlii de inginerie din 1873, ministrul de atunci, Itō Hirobumi, le-a spus studenților că țara nu are încă altă soluție decât să angajeze străini, dar că rostul școlii este ca, într-o zi, să nu mai fie nevoie de ei. (vol. 5, cap. 7, pp. 466–471)

Un al treilea lucru s-a schimbat fără să fie prevăzut de nimeni: cine ține comerțul. În 1887, aproape nouăzeci la sută din comerțul exterior al Japoniei era încă în mâinile caselor străine din porturi, care cumpărau mătasea și ceaiul și vindeau textile. Numărul străinilor care locuiau în Japonia crescuse de la vreo mie, în 1868, la puțin sub zece mii în 1894 — dintre care mai mult de jumătate chinezi, cu cartierul lor la Yokohama, așa cum Nagasaki avusese unul tot timpul epocii Edo. Ruptura a venit treptat, prin firme japoneze care și-au făcut propriile canale de export, iar drumul a fost deschis de Mitsui Bussan, întemeiată în 1876. Până atunci, marja dintre producătorul de la sate și cumpărătorul de la Hamburg rămăsese, în cea mai mare parte, în alte buzunare. (vol. 5, cap. 4, pp. 304–305)

Cifra care lipsește din toate socotelile e cea a oamenilor care nu au apucat să vadă rezultatul. Volumul dă, pentru trei momente, măsura prețului plătit: la Toba-Fushimi, cinci sute de morți și între o mie și o mie cinci sute de răniți, în patru zile de luptă; la Tabaruzaka, în 1877, peste patru mii de morți și răniți de fiecare parte, în opt zile; la Ashio, în 1896, treisprezece mii de gospodării inundate de ape otrăvite, plus satele șterse de pe hartă ca să se facă loc bazinului de decantare. Sunt trei cifre de trei feluri — o bătălie, un război civil, o otrăvire — și toate trei se plătesc de aceiași oameni care nu fuseseră întrebați. (vol. 5, cap. 5, p. 358; cap. 6, p. 402; cap. 11, p. 709)

• 18683 ianuarie: lovitura de la Kyōto. Aprilie: Jurământul celor cinci articole. Edo devine Tōkyō.
• 1869Satsuma, Chōshū, Tosa și Hizen își predau pământurile; foștii samurai devin shizoku.
• 1871August: domeniile sunt desființate, apar prefecturile. Decembrie: pleacă misiunea Iwakura.
• 187214 octombrie: prima cale ferată; legea școlii naționale; filatura de la Tomioka.
• 1873Impozitul pe pământ în bani; serviciul militar obligatoriu; calendarul occidental.
• 1876Se interzice purtarea săbiei; rentele samurailor devin obligațiuni de stat.
• 1877Războiul din sud-vest: asediul Kumamoto, Tabaruzaka, Shiroyama, 24 septembrie.
• 1881Scandalul vânzării bunurilor din Hokkaidō; rescriptul care promite o adunare aleasă pentru 1890.
• 1889–189011 februarie 1889: constituția. 29 noiembrie 1890: prima Dietă.
• 1894–1905Războaiele cu China și cu Rusia; Tsushima; la Tōkyō, revolte din pricina păcii fără despăgubiri.
• 1910–1912Anexarea Coreei; 30 iulie 1912: moare împăratul Meiji.