Sabia și calul

În vara anului 1156, la Kyōto, două facțiuni ale aceleiași familii imperiale au hotărât că nu mai pot conviețui. Un împărat retras, Sutoku, și fratele lui, împăratul Go-Shirakawa, își disputau controlul asupra palatului, iar niciunul nu avea destui oameni înarmați. Amândoi i-au chemat pe singurii care aveau: casele de războinici din provincii, care se îmbogățiseră vreme de un veac din moșii, din administrarea pământului altora și din vămile drumurilor. Ruda cea mai apropiată a fiecăruia purta, în acea vară, aceeași armură.

De atunci, istoria Japoniei se scrie altfel. Curtea va continua să dea titluri, să scrie poezii și să decidă cine este împărat, dar de fiecare dată când va fi nevoie de forță, va trebui să o ceară de la bushiBushi (武士) — războinicul de meserie din provincii: cal, arc, sabie și un stăpân căruia îi slujea în schimbul pământului. Cuvântul samurai însemna, la origine, un om aflat în slujba unui nobil., oameni care nu mai stau în palat. Războiul care a urmat, purtat între casele Taira și Minamoto, a primit un nume luat din două caractere: GenpeiGenpei (源平) — prescurtarea numelor celor două case: Minamoto (源) și Taira (平). Războiul Genpei a ținut din 1180 până în 1185..

騎射Cum arăta o bătălie

O bătălie japoneză din secolul al XII-lea nu semăna cu cea pe care și-o închipuie cineva care a văzut filme. Nu începea cu o încăierare, ci cu o conversație purtată la distanță, cu vocea. Înainte de a trage, războinicii își strigau numele, neamul, faptele și motivul pentru care se aflau acolo: „Eu sunt cutare, fiul lui cutare, din cutare provincie.” Era o formalitate cu efecte practice. Un om fără nume nu putea fi răsplătit pentru o faptă, iar unul cu nume prea mic putea fi provocat. Chemarea la duel, nanoriNanori (名乗り) — strigarea numelui și a neamului înainte de a ataca. Slujea la două lucruri deodată: la onoare și la dovada faptelor, fiindcă martorii trebuiau să știe cine a luptat., era, în același timp, o carte de vizită și o declarație de răspundere.

Apoi venea arcul. Războinicul din acea lume era, întâi de toate, arcaș călare: se apropia în galop, trăgea, se întorcea, trăgea din nou. Arcul japonez era lung și asimetric, făcut din straturi de lemn, bambus și piele, iar mănușa rigidă de la mâna dreaptă ținea coarda. Săgețile erau lungi, cu penaj de vultur sau de șoim, iar vârful putea fi cu două tăișuri, în formă de furculiță, ca să taie cureaua scutului, sau îndoit, ca să rămână în rană. Se trăgea în salve, la comandă, iar sunetul lansării coardei era semnalul de începere a luptei pentru toată linia. La distanțe mari, o ploaie de săgeți era mai eficientă decât orice eroism.

Armura se numea ōyoroiŌyoroi (大鎧) — armura grea a arcașului călare: plăci mici de metal și piele legate cu șnururi de mătase, lăcuite împotriva umezelii. Se lega pe partea stângă, ca să nu stingherească tragerea cu arcul. și era o lucrare de răbdare: sute de plăci mici de fier și piele, legate una câte una cu șnururi de mătase, apoi lăcuite ca să nu putrezească la ploaie. Culorile șnururilor spuneau din ce casă venea omul; o armură refăcută cu șnururi de altă culoare era o declarație politică. Coiful avea apărătoare pentru ceafă și o mască pentru obraji, iar legăturile se făceau la spate, de unde, la nevoie, un tovarăș putea să taie armura unui om rănit. Greutatea totală putea trece de douăzeci de kilograme, ceea ce însemna că războinicul lupta cel mai bine pe cal, pe un teren uscat și pe o vreme bună.

La apropiere se foloseau sulițe, halebarde și săbii. Sabia lungă se purta atârnată cu vârful în jos și se scotea la nevoie; halebarda cu lamă curbată, naginataNaginata (薙刀) — halebardă cu lamă curbată pe un băț lung, folosită mai ales în apărarea fortificațiilor și de către călugării războinici. Nu era arma de căpetenie a cavalerului, care trăgea cu arcul., era bună la apărarea zidurilor și în mâinile călugărilor războinici. Ceea ce hotăra însă o bătălie nu era o armă, ci terenul. Se lupta pe maluri de râu, pe potecile de munte, la vaduri și la poduri, pentru că acolo o armată mică putea ține piept uneia mari. O luptă propriu-zisă ținea, de obicei, câteva ceasuri; restul războiului era mers, foame, așteptare, jaf și boli. Un război de cinci ani, în secolul al XII-lea, însemna poate zece zile de luptă adevărată.

保元Războaiele de la curte

Lupta din 1156, cunoscută drept tulburările de la Hōgen, s-a dat pentru o succesiune. Împăratul retras Toba murise în iulie, iar pe tron stătea Go-Shirakawa, fratele mai mic al lui Sutoku, care fusese împărat, abdicase și aștepta ca fiul lui să urce la rândul lui. Nu s-a întâmplat. În două zile de la moartea lui Toba, curtea s-a rupt în două: Go-Shirakawa, fratele mai mic, era împărat, iar Sutoku, fratele mai mare, aștepta degeaba; un ministru Fujiwara s-a războit cu fratele lui, iar un fiu s-a războit cu tatăl lui. Fujiwara no Tadamichi s-a alăturat lui Go-Shirakawa, iar fratele lui mai mic, Yorinaga, i s-a alăturat lui Sutoku.

Ambele tabere i-au chemat pe războinici. La Sutoku au venit Minamoto no Tameyoshi, capul casei, și fiul lui cel mare, împreună cu Taira no Tadamasa, unchiul lui Kiyomori. La Go-Shirakawa au venit Taira no Kiyomori și Minamoto no Yoshitomo — fiul celălalt al lui Tameyoshi. Bătălia propriu-zisă a stat pe o decizie de noapte. Un fiu al lui Tameyoshi, Tametomo, unul dintre cei mai buni arcași ai vremii, a propus un atac nocturn asupra palatului inamic; Yorinaga, care se pricepea la etichetă mai mult decât la război, a respins ideea, fiindcă i se părea necuviincioasă. În tabăra cealaltă, Yoshitomo a propus exact același lucru și l-a făcut.

În noaptea de 28 spre 29 iulie 1156, Kiyomori și Yoshitomo au năvălit cu vreo șase sute de călăreți asupra reședinței Shirakawa, unde se afla Sutoku. Tametomo a respins primul atac cu arcașii lui și a respins și al doilea; lupta mergea prost pentru atacatori până când cineva a propus să dea foc clădirii. Palatul ars a hotărât totul: apărătorii au fugit printre flăcări. Yorinaga a murit în luptă, Taira no Tadamasa a fost executat, iar Minamoto no Tameyoshi a fost executat și el — un lucru neobișnuit pentru un om de rangul lui, și o dovadă, pentru toată lumea, că regulile vechi nu mai protejau pe nimeni. Sutoku a fost trimis în exil pe insula Shikoku, unde a murit nouă ani mai târziu; trupul i-a fost lăsat neîngropat câteva zile, iar memoria lui a intrat în rândul marilor duhuri supărate ale Japoniei. Fiul lui a fost coborât din neamul imperial și trimis călugăr, ceea ce era, în acea lume, o condamnare la o viață lungă și ștearsă.

Trei ani mai târziu, în ianuarie 1160, aceiași oameni s-au răzvrătit din nou. Tulburările de la Heiji au început cu un complot de palat: Fujiwara no Nobuyori, un curtean ambițios, s-a aliat cu Minamoto no Yoshitomo și a atacat reședința împăratului retras Go-Shirakawa, l-a răpit pe acesta și a dat foc clădirii. Consilierul cel mai de seamă al curții, Fujiwara no Michinori — cunoscut și ca Shinzei, un om pe care contemporanii îl urau pentru că reușea — a fost prins în fuga lui și ucis; capul i-a fost purtat prin capitală. Yoshitomo și Nobuyori l-au mutat pe împăratul răpit în palatul imperial, lângă tânărul împărat Nijō, și i-au ținut pe amândoi sub pază.

Nobuyori s-a numit singur cancelar și socotea că a câștigat. Kiyomori se afla atunci departe, la un pelerinaj la Kumano, cu o ceată mică de oameni. A aflat, s-a întors și a intrat în capitală pe neașteptate. Apoi a făcut ce știa mai bine: le-a propus dușmanilor o înțelegere, i-a lăsat să creadă că sunt în siguranță, iar în vremea aceea împăratul Nijō și împăratul retras au scăpat la el. Cu împăratul în mână, Kiyomori a primit un ordin imperial de a-i ataca pe Yoshitomo și Nobuyori. Fiul lui cel mare, Shigemori, a intrat cu trei mii de călăreți în palat; fiul cel mare al lui Yoshitomo, Yoshihira, s-a apărat cu înverșunare și i-a urmărit pe Taira afară, crezând că i-a învins. Era o cursă: o altă parte a oștirii Taira a ocupat palatul în urma lor. Minamoto au rupt spre Rokuhara, cartierul general al lui Kiyomori, au luptat, au pierdut și s-au împrăștiat.

Yoshitomo a fugit spre est și a fost ucis în provincia Owari de un om al lui care l-a trădat, în timp ce se afla într-o baie, pe la o casă de pe drum. Nobuyori a fost prins și executat. Fiii lui Yoshitomo au fost cruțați, fiindcă erau copii: Yoritomo, de treisprezece ani, a fost trimis în exil în Izu, iar mezinul casei, Yoshitsune, a fost dat unei mănăstiri din Kyōto. Kiyomori a rămas singurul stăpân al curții. Unul dintre fiii lui Yoshitomo, Tomonaga, a murit în acele zile; altul, Yoshihira, a fost prins și executat. Din casa Minamoto nu rămăsese nimic în picioare, în afară de trei băieți trimiși departe. Douăzeci de ani mai târziu, asta s-a dovedit o greșeală.

太政大臣Războinicul de la vârf

În 1167, Kiyomori a ajuns cancelar al imperiului, cel mai înalt oficiu al statului. Niciun războinic nu mai ajunsese acolo. A stat în funcție câteva luni și s-a retras, ceea ce părea o retragere și era contrariul: un om care deține real puterea nu are nevoie de un titlu care îl obligă la ședințe. Apoi a făcut ce făceau toți cei care voiau să rămână sus: și-a căsătorit copiii în familia imperială. Fiica lui, Tokuko, s-a măritat în 1171 cu împăratul Takakura, iar în 1180 fiul lor, un copil de vreo doi ani, a fost așezat pe tron sub numele de Antoku. Kiyomori nu a fost niciodată împărat, dar bunicul unui împărat este, în multe privințe, mai puternic decât unul.

Bogăția lui venea de pe mare. Kiyomori a fost guvernator al provinciei Aki, pe țărmul Mării Interioare, la sfârșitul anilor 1140, și acolo a învățat ce știa curtea mai puțin: porturile aduc mai mult decât ogoarele. A construit o reședință la Fukuhara, lângă portul Hyōgo — astăzi Kobe — și a făcut din acel loc un centru de comerț cu China dinastiei Song. Corăbiile aduceau mătase, porțelan, cărți, medicamente și monede; plecau cu aur, perle, lemn, sulf și săbii. Din vămile portului și din darurile negustorilor s-a clădit averea casei Taira, iar averea a plătit corăbii, armuri, temple și căsătorii.

Kiyomori a refăcut, în 1168, sanctuarul de la Itsukushima, pe insula din fața Fukuharei, cu clădiri ridicate pe piloni deasupra apei. N-a fost numai evlavie: sanctuarul era o poartă către mare, iar cei care controlau strâmtoarea controlau drumul corăbiilor. Un an mai târziu, fiul lui, Shigemori, a poruncit copierea unei culegeri de sutre; după douăzeci și patru de ani de lucru, opt mii de suluri au fost depuse într-o clădire de la Itsukushima, care a ars la începutul secolului al XIII-lea. Nici evlavia, nici averea nu se predau ușor mai departe.

În 1180, Kiyomori a mutat capitala la Fukuhara, aproape de porturile pe care le controla. Mutarea a ținut jumătate de an: nobilimea s-a plâns, călugării s-au plâns, iar orașul a fost părăsit în noiembrie. Tot atunci, un prinț al familiei imperiale, Mochihito, a trimis o scrisoare prin provincii, chemând casele de războinici să răstoarne casa Taira. La Izu, în est, un exilat de treizeci și trei de ani pe nume Minamoto no Yoritomo a citit chemarea și a ridicat steagul. Kiyomori a murit în martie 1181, de o boală cu febră, în plin război și în plină foamete. Epopeea spune că i s-a cerut să se roage pentru vindecare și că a refuzat, cerând în schimb, în loc de rugăciune, capul lui Yoritomo. Nu știm dacă a spus exact asta. Știm că nici rugăciunea, nici capul nu au venit la timp.

御家人Viața unui samurai

Viața unui războinic nu se măsura în lupte, fiindcă lupte erau puține, ci în legături. Un om se punea în slujba unui stăpân mai mare și primea, în schimb, dreptul de a stăpâni un pământ și de a strânge recolta de pe el; se numea gokeninGokenin (御家人) — „om al casei”: războinicul legat printr-un jurământ de stăpânul lui, cu drept la pământ și la ocrotire în schimbul slujbei militare. În timpul războiului Genpei, astfel de legături s-au înmulțit în est., „om al casei”, și relația era pe viață, cu obligații de amândouă părțile. Stăpânul trebuia să apere pământul clientului împotriva altor stăpâni, inclusiv împotriva funcționarilor statului; clientul trebuia să vină la război cu cai, arme și oameni, la data cerută.

Dar plata era o problemă nerezolvată. Pământul nu se dădea în proprietate deplină, ci în drept de administrare, iar dreptul acesta trebuia apărat mereu, pe hârtie, în fața administratorilor moșiilor și a curții. Un războinic petrecea, deci, mai mult timp cu acte decât cu sabia. Cerea confirmarea drepturilor, se plângea, se judeca, își căsătorea copiii în familii care puteau să-l ajute în fața judecătorilor. Războaiele din secolul al XII-lea s-au purtat, în bună parte, pentru câștigarea unui document.

Familia războinicului trăia într-o casă întărită, cu șanț și palisadă, într-un sat de ogoare, nu într-un palat. Nevasta lui administra gospodăria, ogoarele, oamenii, rezervele de orez și, în lipsa bărbatului, apăra casa. Băieții învățau să călărească și să tragă cu arcul de mici; fetele învățau, în plus, să scrie, să socotească și să țină o listă de datorii — pentru că o moșie se apără cu socoteli. O casă de războinic fără o femeie care știa să citească un act era o casă care pierdea procese.

Războinicii se antrenau mai ales vânând: vânătoarea de păsări cu șoim, de mistreți, de cerbi, era exercițiul complet al călărețului. Se trăgea cu arcul în galop, se învăța să citească vântul, se exersa trecerea unui râu cu calul. Se organizau și întreceri: trasul la țintă de pe cal, lupta cu bâte pe apă, întreceri de înot în armură. Călugării războinici din marile mănăstiri se antrenau asemănător, dar cu mai multă disciplină colectivă; când curtea le cerea ajutorul, trimiteau mii de oameni și, uneori, îi chemau înapoi cu tot cu pretenții.

巴御前Femeile războinice

Cea mai cunoscută femeie-războinic din povestea Genpei se numește Tomoe Gozen și apare, în principal, într-o singură carte: Heike Monogatari. Epopeea o descrie ca pe o femeie cu păr lung, frumusețe mare, arc puternic și o singură sabie purtată la nevoie, bună călăreață, stăpână pe arme, gata să înfrunte un duh sau un zeu. A slujit, se spune, la Minamoto no Yoshinaka, ca soție sau ca servitoare de rang înalt — textul nu lămurește — și a luptat la Awazu, în februarie 1184, când Yoshinaka a fost învins de frații lui Yoritomo. În ziua aceea i se atribuie uciderea unui căpitan inamic, Honda no Morishige, și, după înfrângere, fuga de sub sabia lui Hatakeyama Shigetada. Yoshinaka i-ar fi cerut să plece, fiindcă voia să moară în liniște cu fratele lui de cruce. Ce a făcut apoi, fiecare versiune spune altfel: că a devenit călugăriță, că s-a retras în provincii și a trăit mult.

Trebuie spus, fiindcă istoricii se ceartă pe seama ei, că Tomoe nu apare în izvoarele contemporane războiului: nu o pomenește Azuma Kagami, cronica casei Minamoto, și nu este sigur că a existat ca persoană. Este însă sigur că a existat tipul de femeie pe care îl descrie: în acea societate, femeile din casele de războinici aveau pământ, moșteneau, răspundeau pentru domenii și, la nevoie, apărau cu armele. O soție care rămânea singură acasă cu douăzeci de slujitori și o palisadă avea treabă de comandant.

Nu toate femeile din poveste luptă. Multe fac ceva mai important pentru soarta războiului: țin moșiile. În lipsa bărbaților, soțiile semnau acte, strângeau dările, țineau oamenii la lucru, plăteau datoriile și apărau drepturile casei în fața administratorilor. Fiicele erau, la rândul lor, monedă de schimb: căsătoria unei fete putea lega două case de războinici, iar o văduvă cu pământ era o partidă pentru care se duceau tratative complicate. Hōjō Masako, soția lui Yoritomo, a intrat astfel în poveste: fiica unui om de seamă din Izu, măritată cu un exilat, ajunsă în poziția de a hotărî, după moartea bărbatului ei, cine conduce casa. Când a murit, în 1225, era cea mai puternică persoană din stat, cu titlul de călugăriță.

La capătul celălalt al războiului, femeile sunt cele care îngroapă. Văduvele învinșilor, mamele copiilor uciși, fiicele caselor ruinate se retrăgeau la mănăstiri, dar nu toate ca semn de evlavie: mănăstirea era locul în care o femeie fără bărbat putea trăi fără să fie jefuită. Nennyo, văduva lui Taira no Shigehira, a intrat la mănăstire după execuția bărbatului ei — decapitat în 1185, la Kamakura, ca răzbunare pentru arderea templelor din Nara — și s-a rugat pentru el toată viața. Aceasta este, statistic vorbind, soarta cea mai frecventă a femeilor din războiul Genpei: să supraviețuiască, să-și plângă morții și să administreze ce a rămas.

幼帝Copiii de pe tron

Războiul s-a purtat pentru un tron pe care ședeau copii, iar asta nu era o anomalie, ci regula. În trei decenii, Japonia a avut pe rând împărați care nu puteau guverna: Nijō, care avea paisprezece ani în 1158; Rokujō, de doi ani în 1165; Takakura, de opt ani în 1168; Antoku, de doi ani în 1180. Fiecare dintre ei a fost așezat pe tron pentru că cineva avea nevoie de un împărat minor: un împărat retras care voia să conducă în locul lui, un regent Fujiwara care voia să păstreze regența, un bunic războinic care voia să fie bunicul unui împărat.

De aceea legitimitatea conta mai mult decât forța. Nimeni nu putea guverna fără un împărat al casei imperiale, iar împăratul nu putea fi oricine: neamul, linia de descendență, actul de întronare, insignele — toate trebuiau să fie în ordine. Obiectele acelea, oglinda, sabia și piatra curbată, nu erau podoabe, ci acte de identitate ale dinastiei, fără de care un împărat nu putea fi, în ochii curții, un împărat adevărat. Războiul din 1185 nu s-a purtat, așadar, doar pentru o persoană, ci pentru dreptul de a pune mâna pe aceste obiecte.

Nu era nevoie să fii iubit. Trebuia să fii legitim. Un copil de doi ani pe tron era perfect legitim și perfect inofensiv, ceea ce îl făcea ideal pentru toată lumea din jurul lui, cu excepția lui însuși. Împăratul retras Go-Shirakawa a condus, în această formulă, prin domniile a cinci împărați; a abdicat în 1158 și a continuat să decidă până la moartea lui, în 1192. Când casa Taira a fugit din Kyōto în 1183, a luat cu ea un copil împărat și insignele, iar curtea a rămas în urmă cu legitimitatea, dar fără obiecte, și a rezolvat problema cum se rezolvă astfel de probleme: a pus pe tron un alt copil.

一ノ谷Cinci ani de război

Începutul nu a fost strălucit. Yoritomo a pierdut prima bătălie, la poalele muntelui Hakone, în august 1180, și a fugit printre păduri. Câteva luni mai târziu, la râul Fuji, armata Taira trimisă împotriva lui s-a împrăștiat fără să lupte — cronicile vorbesc despre zgomotul nopții, despre confuzie, despre frica de a fi atacați; istoricii bănuiesc și trădare. Oricare ar fi fost pricina, estul țării — pământul marilor moșii, al cailor și al oamenilor obișnuiți cu armele — a trecut de partea lui. Războiul s-a întins pe cinci ani, din 1180 până în 1185, și s-a purtat pe uscat, pe mare, prin foamete și prin boli. Iarna, oamenii mureau de foame în provinciile din vest; primăvara, armatele jefuiau aceleași sate. Anii 1181 și 1182 au fost cei mai grei: recoltele au pierit, prețurile au urcat, iar curtea a amânat campaniile pe care nu le putea hrăni. Războiul a avut un ritm pe care generalii nu l-au ales: ritmul orezului.

În 1183, vărul lui Yoritomo, Minamoto no Yoshinaka, a trecut munții și a intrat în Kyōto, iar casa Taira a fugit spre vest cu micul împărat și cu insignele imperiale. Pe drum, învingătorul a jefuit capitala, iar curtea a cerut ajutorul lui Yoritomo. În primăvara anului 1184, frații lui Yoritomo, Yoshitsune și Noriyori, l-au învins pe Yoshinaka la Uji și l-au ucis la Awazu. Mai înainte, în același an, oștile casei Taira arseseră Nara: în decembrie 1180, după ce mănăstirile din oraș sprijiniseră tabăra Minamoto, Shigehira a primit ordin să le pedepsească. Tōdai-ji și Kōfuku-ji au ars, iar Marele Buddha de bronz turnat în secolul al VIII-lea s-a topit; statuia care se vede astăzi acolo este o refacere de mai târziu. Un război pentru tron se transformase într-un război împotriva templelor.

Apoi teatrul s-a mutat pe țărmul Mării Interioare. În martie 1184, armata lui Yoshitsune a atacat fortăreața Taira de la Ichi-no-Tani, așezată pe o fâșie îngustă de țărm, cu munții în spate și marea în față. Zidurile dădeau spre câmpie, iar în spate era o pantă pe care nimeni nu credea că poate coborî o armată călare. Yoshitsune a împărțit oștirea: Noriyori a atacat dinspre est, pe la sanctuarul Ikuta, iar el a coborât pe ascuns, în zori, cu o ceată mică de călăreți — o sută, spun cronicile. Tabăra Taira a fost prinsă între două atacuri, fără să apuce să se așeze în linie sau să se retragă. Vreo trei mii de oameni au scăpat pe corăbii spre Yashima; printre morți a fost Taira no Tadanori, un poet bun, iar Shigehira a fost prins. Detaliul faimos al luptei — un tânăr nobil Taira, Atsumori, ucis pe plajă de un războinic bătrân, Kumagai, care ar fi vrut să-l cruțe — vine din Heike Monogatari, nu din vreun raport de campanie, și este cea mai celebră scenă de duel din toată literatura japoneză.

Un an mai târziu, în martie 1185, aceeași armată a trecut în Shikoku și le-a luat tabăra de la Yashima. Acolo s-a petrecut un episod care arată cum funcționa războiul și spectacolul deodată: Taira au ridicat pe o barcă un evantai ca țintă, iar un arcaș tânăr, Nasu no Yoichi, a lovit-o de la distanță, de pe cal, într-un val. Nu se știe cât de mult din poveste este literatură; se știe că, în războaiele din acea lume, o lovitură reușită în fața ambelor armate valora cât o mie de săgeți trase în ascuns.

Hotărârea s-a dat pe 25 aprilie 1185, în strâmtoarea de la Dan-no-ura, între Honshū și Kyūshū. Taira aveau mai multe corăbii și cunoșteau apele; Minamoto aveau arcași mai buni și un comandant care își schimba planul în timpul luptei. La început, curentul i-a ajutat pe Taira, iar corăbiile lui Yoshitsune au fost împinse înapoi; apoi apa a întors, așa cum o știau pescarii din locul acela, iar linia Taira s-a rupt. Un căpitan, Taguchi Shigeyoshi, a trecut de partea învingătorilor și le-a arătat care corabie îl ducea pe împărat: de acolo nu se mai trăgea cu săgeți, ca să nu fie lovit copilul. Sfârșitul a fost scurt. Bunica lui Antoku, văduva lui Kiyomori, l-a luat în brațe pe băiatul de șase ani și a intrat cu el în mare. Mulți dintre cei ai casei Taira s-au înecat în aceeași după-amiază. Mama copilului, Tokuko, a fost scoasă din apă vie și și-a petrecut restul vieții într-o mănăstire de munte, unde a murit în 1214, la cincizeci și nouă de ani. Insignele imperiale au ajuns din nou la Kyōto, dar nu toate: oglinda și piatra au fost salvate, sabia s-a dus la fund.

平家物語Cântecele învinșilor

Învingătorii nu au scris doar legi. Au plătit cântăreți. Heike Monogatari, povestea războiului, a circulat mai întâi prin viu grai, cântată de biwa hōshiBiwa hōshi (琵琶法師) — recitatori orbi care se acompaniau la lăuta biwa și cântau epopeea războiului prin curțile și târgurile țării. Mulți erau organizați în breasle, cu drepturi de a cânta în anumite locuri., recitatori orbi care se acompaniau la lăuta biwa și își duceau repertoriul prin curți, târguri și mănăstiri. Cartea se cânta, nu se citea, și se cânta în serii de seri, ca un serial: fiecare episod se termina astfel încât ascultătorii să vină și mâine. Abia în secolul al XIII-lea povestea a fost așezată pe hârtie, în mai multe variante care se deosebesc între ele — semn clar că înainte de a fi scrisă fusese spusă de multe ori, de mulți oameni, fiecare cu versiunea lui.

Un cărturar al veacului următor, Yoshida Kenkō, a lăsat, în însemnările lui, o teorie despre cum s-a născut cartea: un fost guvernator de provincie, Yukinaga, ar fi scris Heike Monogatari și i-ar fi dat unui orb pe nume Shōbutsu să o cânte; același orb ar fi fost trimis să adune de prin provincii informații despre războinici, despre arcurile și caii lor și despre felul lor de a face război, iar cartea ar fi fost scrisă după aceea. Nu știm dacă povestea este adevărată; ea spune totuși ceva limpede despre felul în care s-a lucrat. Cine a făcut epopeea a ascultat oameni de meserie.

Versiunea care se citește astăzi în lume, așa-numitul text Kakuichi, datează din 1371 și este opera unui recitator orb, ceea ce închide cercul: cartea a fost cântată, apoi scrisă, apoi din nou cântată, apoi din nou scrisă. Ea se deschide cu sunetul clopotelor de la Gion Shōja, care, spun versurile, vestește că totul trece — iar această frază a intrat în limba japoneză ca un proverb, nu ca un citat dintr-o carte. Casa Taira a pierdut războiul, dar a câștigat literatura: în cântecele acelea, învinșii sunt frumoși, iar învingătorii sunt doar eficienți. Așa s-a născut felul japonez de a povesti războiul — nu ca pe o victorie, ci ca pe o dovadă că toate lucrurile trec.

Ce s-a ales din învinși, în realitate și nu în cântece, se vede în câteva destine mărunte. Văduvele au intrat la mănăstiri, uneori cu copiii lor, care au crescut ca novici. Fiii caselor ruinate au fost trimiși la temple, ca să nu mai fie candidați la nimic. Fetele au fost măritate în familii de învingători, fiindcă o căsătorie șterge o ură mai bine decât o execuție. Câțiva dintre cei care luptaseră de partea Taira au intrat în slujba lui Yoritomo și au fost primiți fără comentarii, fiindcă un stăpân care se supără pe foștii dușmani rămâne repede fără oameni. Un război civil japonez nu se termină cu o exterminare totală, ci cu o reorganizare: casele se schimbă, oamenii rămân.

Un singur om a fost scos din această socoteală, mai târziu, și tocmai el a ajuns cel mai iubit dintre toți. Minamoto no Yoshitsune, comandantul de la Ichi-no-Tani, Yashima și Dan-no-ura, a fost turnat de fratele lui, Yoritomo, care nu l-a iertat că avea succes; a fugit în nord, la Hiraizumi, unde casa Fujiwara din nord l-a adăpostit; în 1189, oștile lui Yoritomo au urcat și au distrus acel oraș, iar Yoshitsune a fost ucis acolo, la treizeci de ani. De atunci, el este eroul poveștilor: tânărul strălucit distrus de un frate rece. În epopee, undeva la mijloc, stă scris despre felul în care norocul se întoarce: cei puternici cad, iar cei care au câștigat rămân să se teamă de cei care vin după ei.

• 1156Tulburările de la Hōgen: războinicii intră în jocul puterii.
• 1159–1160Tulburările de la Heiji; Kiyomori rămâne singurul stăpân al capitalei.
• 1167Kiyomori devine cancelar, primul războinic care ajunge acolo.
• 1171–1180Fiica lui Kiyomori se mărită cu împăratul; nepotul lui ajunge pe tron.
• 1180Chemarea prințului Mochihito; Yoritomo ridică estul; începe războiul Genpei.
• 1181Kiyomori moare; foametea lovește provinciile din vest.
• 1183Yoshinaka intră în Kyōto; Taira fug spre vest cu împăratul copil.
• 1184Uji și Awazu; Nara arsă; Ichi-no-Tani pierdută de Taira.
• 1185Yashima și Dan-no-ura: sfârșitul casei Taira; dreptul de a numi shugo și jitō.
• 1189Hiraizumi distrus; Yoshitsune ucis de oamenii fratelui lui.
• 1192–1203Titlul de shōgun; moartea lui Yoritomo; regența familiei Hōjō.
• 1371Textul Kakuichi al epopeii: versiunea care se citește astăzi.

Transformarea profundă a acestui secol nu s-a decis însă la curte, ci în provinciile unde se numărau caii și ogoarele. Cinci ani de război deschis au schimbat din temelii felul în care se guverna țara: în 1185, curtea i-a recunoscut lui Yoritomo dreptul de a numi în provincii oameni de-ai lui, dregători cu atribuții de ordine publică — shugoShugo (守護) — numit în fiecare provincie, cu atribuții de ordine publică și de mobilizare a războinicilor. În veacurile următoare, mulți dintre ei au devenit stăpâni locali pe cont propriu., câte unul pentru fiecare provincie — și administratori de moșii, jitōJitō (地頭) — administratorul unei moșii, însărcinat cu strângerea dărilor și cu ținerea ordinii pe pământurile altcuiva. Un drept care suna tehnic și însemna, în fapt, control asupra recoltei., câte unul pentru fiecare moșie. Sună a funcționari. În realitate, este momentul în care aparatul de stat al provinciilor a trecut, piesă cu piesă, în mâinile casei Minamoto, iar curtea a rămas cu poezia, cu titlurile și cu dreptul de a spune cine este împărat.

健児Cum se ridică o oaste

În spatele fiecărei bătălii din acest capitol stă o întrebare pe care cronicile nu o pun niciodată, fiindcă răspunsul li se părea evident: de unde veneau oamenii? Răspunsul are o istorie lungă și, în fond, tristă. Timp de două veacuri, statul japonez încercase să aibă o armată de țărani: recrutare pe bază de recensământ, instrucție, ture de serviciu. Sistemul a fost abandonat în 780 și 792, păstrat doar în provinciile de frontieră — Dewa și Mutsu în nord-est, și provinciile din Kyūshū, sub administrația de la Dazaifu. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 646) Statul a renunțat, practic, să mai garanteze liniștea țării. Nu a spus-o tare, dar a lăsat-o pe seama oamenilor care aveau ce apăra.

În locul recrutării au apărut formațiuni mici de „tineri viguroși”, aleși dintre familiile puternice ale locului și dintre țăranii destul de bogați ca să întrețină un cal. Erau puțini: mai puțin de patru mii în toată țara, împărțiți în unități de douăzeci până la două sute de oameni, cu provizii și cu câte doi grăjdari de cai, băieți între șaptesprezece și douăzeci de ani. Atâția oameni nu puteau păzi o țară; puteau păzi o clădire. Izvoarele nu mai pomenesc nicio acțiune a lor, iar biroul care îi administra a rămas, până la sfârșitul epocii, un nume pe o ușă. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 646–647)

Guvernatorii provinciilor, care nu aveau voie, după lege, să poarte arme, au primit în secolul al IX-lea permisiunea de a angaja oameni înarmați pentru paza sediului și pentru executarea ordinelor. Din secolul al X-lea, când izbucnea o tulburare, curtea le dădea titluri speciale de poliție sau de comandă, cu dreptul de a ridica și de a conduce luptători. Aceste împuterniciri erau gândite ca temporare; au devenit, adesea, permanente și, uneori, ereditare. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 647–648) Aici se naște războinicul de meserie: nu din vitejie, ci dintr-o hârtie semnată de cancelarie, care spunea că un anume om are voie să adune oameni înarmați. Oamenii aceia se numeau, la început, prin cuvântul care însemna „mijloacele de a purta războiul” — unelte, merinde, îndemânare — și abia mai târziu cuvântul a desemnat omul. Cei care luptau pentru o căpetenie se numeau „tovarăși”, nu supuși, iar legătura ținea atâta vreme cât folosea amândurora. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 648–649) Un războinic care nu era plătit bine pleca; nu era trădare, era contract.

Angajarea se făcea prin guvernator. În secolul al XI-lea, sediile provinciale erau garnizoane, iar guvernatorul putea să angajeze, la nevoie, luptători de meserie din provincie. Un stăpân local care voia să atace un vecin, să apere o moșie de administratorul altei moșii sau să ceară un hotar putea, la rândul lui, să tocmească „tovarăși” — cu o condiție: bani și pământ. De aceea, în secolul al XII-lea, armatele se strângeau repede doar acolo unde exista deja o rețea de oameni care se cunoșteau între ei: în est, unde se crescuseră cai de generații, și pe țărmul Mării Interioare, unde porturile și corăbiile dădeau alt tip de oameni. Numărul nu era niciodată mare. La 1156, atacul asupra palatului Shirakawa, care a hotărât totul, s-a dat cu vreo trei sute de călăreți ai lui Kiyomori, două sute ai lui Yoshitomo și o sută ai unui al treilea comandant. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 690) Cu șase sute de oameni s-a schimbat un regim. La 1180, la râul Fuji, armata Taira număra, scrie cronica, șaptezeci de mii de oameni, iar cea a lui Yoritomo „două sute de mii de călăreți”. Cercetătorii comentează sec: cifra din urmă este o exagerare sălbatică, iar izvoarele umflă sistematic numerele. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 703)

Recrutarea nu se făcea deci prin lege, ci prin relații: rudenie, căsătorie, vecinătate, datorie. În est, unde se ridicase Yoritomo, cheia a fost alta, și e cea mai importantă frază din tot capitolul: el a primit în slujbă pe oricine, indiferent de partea în care luptase înainte, cu condiția să-i jure credință, iar în schimb a dat, din proprie autoritate, confirmarea drepturilor asupra pământului și a dregătoriilor. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 702) Era un furt: numai curtea putea confirma drepturi de pământ. Dar oamenii care primiseră de la el o hârtie aveau pentru prima dată în viață ceva sigur în mână, și o siguranță dată de un om aflat la trei zile de mers pe cal conta mai mult decât una dată de o curte aflată la o lună de drum. Nimeni nu s-a înrolat de dragul neamului Minamoto; oamenii s-au înrolat fiindcă primeau un act.

兵粮Războiul, plătit de sate

Un război civil nu se câștigă doar prin bătălii, ci prin capacitatea de a hrăni oastea mai mult timp. Aici diferența dintre cele două tabere se vede cel mai limpede, și explică de ce războiul s-a lungit cinci ani. Yoritomo, care nu răspundea în fața nimănui, a pus mâna pe sediile provinciale, pe pământuri și pe moșii din est, de unde a scos oameni și merinde fără să ceară voie. Taira, care erau guvernul, au rămas prinși în hârtiile guvernului: au rechiziționat oameni și provizii de la administratorii provinciilor și de la stăpânii moșiilor, iar procedura a mers încet și greu, cu împotrivire la fiecare pas (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 704). Este una dintre marile ironii ale războiului: biruința a aparținut părții care nu avea administrație.

Pentru un sat aflat pe drumul unei oștiri, campania însemna zile de coșmar. Oastea trebuia hrănită, iar hrana nu se căra după ea, ci se rechiziționa din gospodăriile întâlnite în cale: orez din hambare, vite din ogradă, cai din grajd, oameni pentru cărat. Din inventarele care s-au păstrat — și care nu vorbesc despre vitejie, ci despre funii, cuie, coșuri, cârpe și lăzi — reiese că o campanie se plătea din rezervele unui an întreg. Nimeni nu despăgubea pe nimeni. Cine avea o datorie de plătit către un stăpân local putea fi scutit de dare dacă venea la oaste; cine nu avea putea fi scutit dacă plătea altcuiva. Soldați nu existau, în sensul de oameni plătiți regulat. Fiecare venea cu ce putea și pleca acasă pentru cules.

De aceea războaiele aveau un calendar. Se lupta primăvara și toamna, iarna oștirile se descompuneau, iar foametea putea opri o campanie mai sigur decât o bătălie. După retragerea Taira de la Fujigawa a urmat o pauză de doi ani, pe care socotelile o explică fără nicio metaforă: foametea a împiedicat recrutarea și aprovizionarea, mai ales în vest. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 704) Anii 1181 și 1182 au fost cei mai grei, prețurile au urcat, iar armatele nu s-au putut mișca. Un general din secolul al XII-lea nu comanda o mașină de război; administra o foamete.

Aceeași socoteală se vede și în lucrurile mărunte, care sunt, de obicei, cele mai grăitoare. Săgețile se refoloseau, fiindcă fierul era scump: după o bătălie, câmpul era străbătut de slujitori care adunau săgeți, vârfuri, platoșe și șei, iar un sătean care găsea o săgeată avea toate motivele să o ascundă. Caii se împrumutau cu contract și se lăsau prin testament. Un războinic își făcea rânduiala averii înainte de a pleca, fiindcă șansa de a nu se întoarce era mare și fiindcă, dacă murea fără rânduială, casa rămânea cu datorii pe care nu le putea plăti nimeni. Documentele războaielor ne-au lăsat, alături de nume și de fapte, o listă de datorii. Orice poveste despre onoarea din Genpei ar trebui citită cu lista aceea alături.

平家Casa Taira, ca afacere

Adevărata putere a casei Taira nu a venit din sabie, ci din vamă. Bunicul lui Kiyomori, Masamori, fusese un om fără avere, guvernator al unei insule mici, Oki, de unde nu se putea scoate mare lucru; și-a clădit averea din pământul moștenit în Ise și Iga și din darurile către oamenii puternici ai curții. În 1098 a dat mănăstirii Rokkaku-in douăzeci de unități de pământ, cam douăzeci și șapte de hectare, ca să aibă un ocrotitor în procesele cu Tōdai-ji și cu Sanctuarul Ise — un gest care a fost, în același timp, o danie evlavioasă și o asigurare de răspundere civilă. Fiul lui, Tadamori, a fost primul Taira angajat de un împărat retras, ca gardă de corp. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 686)

În 1135, Tadamori a făcut paradă prin capitală cu șaptezeci de prizonieri, pe care i-a prezentat ca pirați. Un cronicar al vremii, care cunoștea bine culisele, a notat că majoritatea nu erau pirați deloc, ci oameni luați de pe drumuri; patruzeci dintre ei au fost eliberați după ce procesiunea și-a făcut efectul. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 687) Este una dintre primele operațiuni de imagine consemnate în istoria Japoniei. Ea spune două lucruri deodată: că averea casei venea din controlul mării, și că, pentru a fi respectată la curte, o casă de războinici trebuia să producă spectacol. Tadamori a încercat și altceva: a dansat la Festivalul Kamo, a scris poezie — i s-a spus că poezia lui nu e bună — și a plătit construirea unei săli de rugăciune pentru împăratul retras Toba. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 687–688) Chiar dacă gestul n-a fost pe placul tuturor, a funcționat.

Kiyomori a dus afacerea la scara ei finală. Portul de la Owada, lângă reședința lui de la Fukuhara — astăzi Kobe —, a fost refăcut ca să primească corăbiile comerciale ale negustorilor Song, iar în 1171 Kiyomori și împăratul retras Go-Shirakawa au primit împreună, la Fukuhara, un negustor chinez, spre marea supărare a unor curteni conservatori. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 118) Era un scandal diplomatic și o lovitură de afaceri în același timp; la curte, amândouă se socotesc merite. Comerțul cu China și Coreea se făcea, în mod obișnuit, prin Dazaifu și sub numele unui sol; după 1073, când patruzeci și doi de negustori japonezi au mers în regatul Koryŏ cu daruri, iar în 1074 curtea chineză a ridicat interdicția asupra monedei sale, marfa a început să circule pe cont propriu. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 633–634) Kiyomori a fost cel care a înțeles că un port valorează mai mult decât o provincie.

De aceea mutarea capitalei la Fukuhara, în 1180, nu a fost un capriciu. Kiyomori își muta guvernul lângă vămile lui, iar curtea s-a plâns nu fiindcă îi displăcea marea, ci fiindcă își pierdea casele, grădinile, mănăstirile și relațiile. Mutarea a fost abandonată la sfârșitul anului. Curtea a câștigat o capitală și a pierdut războiul; casa Taira a păstrat portul și a pierdut tot restul. Când Yoshitsune a coborât de pe stâncile de la Ichi-no-Tani, în 1184, a atacat exact acea fortăreață pe care Kiyomori o clădise ca să apere drumul dintre mare și capitală.

O socoteală cinstită a casei Taira trebuie să spună și partea cealaltă. Bogăția ei se sprijinea pe dregătorii publice și pe vămi, adică pe privilegii care depindeau de curte; când a intrat în război cu curtea, casa și-a pierdut exact mecanismul care o îmbogățise, dreptul de a strânge dările în numele statului. Nuanța contează și aici: nu lașitatea i-a pierdut pe Taira, ci faptul că bogăția lor era, în fond, o funcție publică. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 726) O casă care trăiește din vamă nu poate trăi fără un stat care să o recunoască.