Curtea de la Heian

În 794, curtea s-a oprit într-o câmpie ascunsă între munți, străbătută de două râuri. Locul avea apă bună, lemn din belșug și, mai important, drumuri spre est, spre provinciile bogate și nesigure. Împăratul Kanmu a numit orașul Heian-kyō, „capitala păcii și a liniștii”, și a poruncit să fie trasat, din nou, pe grilă. Zece ani mai înainte încercase același lucru la Nagaoka, iar mutarea se terminase cu un omor și cu un prinț mort pe drum. De data aceasta a mers.

Acolo a stat curtea Japoniei o mie de ani. Numim această perioadă Heian, după numele orașului care se numește astăzi Kyōto. Povestea ei nu seamănă cu a capitolelor de dinainte: nu o fac legi scrise pe suluri, ci scrisori, poezii, parfumuri și căsătorii. Și totuși, în aceleași veacuri, în satele din est, oameni care nu apar niciodată în cronicile de la curte puneau mâna pe sabie și pe cal și descopereau că puterea adevărată nu stă în palat.

藤原Guvernarea prin fiice

Familia care a stăpânit Heian-ul politic se trăgea din curteanul care îl ucisese pe Soga no Iruka în 645. Fujiwara au înțeles mai repede decât toți un lucru simplu: nu trebuia să fie împărați. Trebuia să fie bunicii lor. În 858, Fujiwara no Yoshifusa a devenit sesshōSesshō (摂政) — regent care guvernează în numele unui împărat minor. Kanpaku este titlul echivalent pentru un împărat adult. Prin ele, familia Fujiwara a ținut puterea efectivă aproape două secole., regent pentru un împărat de nouă ani care era nepotul lui. Era pentru prima dată când oficiul ajungea la cineva care nu avea sânge imperial.

Sistemul care a urmat a funcționat ca un ceasornic. Fiicele familiei se măritau cu împărați; băieții lor urcau pe tron de mici; împăratul adult abdica devreme, adesea la treizeci și ceva de ani, iar unchiul sau bunicul din familia Fujiwara conducea în numele copilului. Fujiwara no Michinaga a dus procedeul la desăvârșire: trei dintre fiicele lui au ajuns împărătese, iar el a văzut doi nepoți pe tron. Cine ieșea din rând plătea: cărturarul Sugawara no Michizane, trimis în exil în 901, a ajuns după moarte zeul Tenjin, ca să-i potolească duhul supărat.

Se cuvine spus, fiindcă istoricii încă se ceartă pe seama lui, că regența Fujiwara nu a fost niciodată atât de netedă pe cât arată schemele din manuale: înainte de Michinaga, familia a avut decenii în care a stat la ușă, nu înăuntru. Michinaga a lăsat, în schimb, un jurnal. În el, curtea nu apare ca o adunare de înțelepți, ci ca o familie mare și obosită, în care un bărbat de cincizeci de ani își ceartă ginerele, își laudă fiica și bea prea mult. Murasaki Shikibu, care lucra pentru fiica lui, scrie în jurnalul ei că Michinaga se purta uneori atât de stângaci în public încât își stânjenea nevasta și fiica. Omul care a ținut tronul Japoniei douăzeci de ani nu era un înțelept de frescă. Era un bătrân cu ifose.

十二単O zi la curte

Ziua la palat începea rău, adică foarte devreme, fiindcă lumina era singurul ceas sigur. Doamnele dormeau în încăperi despărțite de pereți de hârtie, pe rogojini groase, cu un suport de lemn în loc de pernă, ca să nu-și strice părul. Părul era lung, negru și neted, uneori mai lung decât persoana; îl spălau rar, îl ungeau cu ulei de camfor și îl pieptănau cu migală. Un zvon rău în privința părului ajungea mai departe decât o notă proastă la slujbă.

Îmbrăcatul era o operațiune de dimineață. Costumul femeiesc de ceremonie, jūnihitoeJūnihitoe (十二単) — „cele douăsprezece straturi”: rochia de ceremonie a doamnelor de la curte, aleasă din straturi de mătase suprapuse, în culori potrivite cu anotimpul și cu rangul. Greutatea putea trece de zece kilograme., însemna mai multe straturi de mătase sub un veșmânt de sus, alese după anotimp și după rang. Nu se vedea decât marginea fiecărui strat, la mâneci și la guler, așa că întreaga compoziție se judeca după câțiva centimetri de culoare. Iarna se purtau tonuri adânci de roșu și violet, primăvara verde-auriu, toamna portocaliu peste vișiniu. Manșetele colorate greșit pentru lună erau o gafă pe care doamnele o semnalau mai târziu, între ele, cu o eleganță ucigătoare.

Slujba, pentru o doamnă de la curte, însemna să fie prezentă: să asiste, să țină companie, să răspundă repede și bine, să observe tot și să nu pară că observă nimic. Programul zilei se învârtea în jurul împăratului sau al împărătesei: ceremonii religioase, cititul cu voce tare, muzică, plimbări prin grădină, seri lungi cu povestiri. Consemnările zilei se făceau de funcționari care scriau în chineză, dar conversația bună se ținea în japoneză. Un curtean care nu știa să improvizeze o poezie la momentul potrivit era, în ochii celorlalți, un om care nu știa să se îmbrace.

Distracțiile erau serioase. Se juca kemariKemari (蹴鞠) — joc de curte în care mai mulți bărbați, în veșminte lungi, țineau în aer o minge de piele cu piciorul, fără să o lase să cadă. Se juca pe un teren bătut, cu strigăte de încurajare și cu foarte multă etichetă., o minge de piele ținută în aer cu piciorul, în cerc, cu strigăte de încurajare; se juca go și sugoroku, un fel de table; se ascultau istorii cu fantome; se miroseau amestecuri de tămâie și se vânau în secret tămâiile bune, care veneau de departe și costau cât o moșie mică. Se dădeau concursuri de tămâie — kumikō — în care participanții trebuiau să ghicească, după miros, ce amestec a fost ars. Un nas bun valora o poziție bună.

Se bârfea, se bârfea mult, și bârfa avea reguli. Se vorbea despre absenți, despre cum s-au îmbrăcat, despre cine a greșit un vers, despre cine a primit o poziție pe care nu o merita. Se vorbea și despre funcționari — o specie pe care doamnele de la palat o priveau de sus, cu un amestec de dispreț și invidie, fiindcă funcționarii aveau leafă, iar ele aveau doar favoare. Guvernatorii de provincie, care plecau din capitală și se întorceau bogați, erau subiectul preferat al glumelor: omul care se preface că nu-i pasă de bani, dar are cinci lăzi de mătase în spatele casei.

和歌Poezia ca monedă

În Heian, poezia nu era o artă pentru serile libere. Era instrumentul cu care oamenii se salutau, se certau, se împăcau, se îndrăgosteau și-și negociau carierele. Forma lungă de treizeci și unu de silabe, wakaWaka (和歌) — „poemul japonez”, cu schema de 5-7-5-7-7 silabe. Corespondența dintre un bărbat și o femeie se purta în versuri: o scrisoare fără poem era o scrisoare nereușită., se scria pe hârtie aleasă după anotimp și după rangul destinatarului, cu pensula și cerneala potrivite. Cine nu răspundea cu un poem, sau răspundea prost, era socotit fie nepoliticos, fie prost, și, la curte, cele două erau cam același lucru.

Dovada stă într-o listă de cărți. În 905, curtea a poruncit prima antologie imperială de poezie, Kokinshū, iar prefața ei, semnată de Ki no Tsurayuki, este scrisă în japoneză — un poet explică, în limba țării, ce este poezia. În prefața aceea stă o frază care a supraviețuit o mie de ani, în care Tsurayuki spune că poezia se naște din inimă și crește în mii de frunze de cuvinte, și că ea face să se miște cerul și pământul, îi îmblânzește pe zei, îi împacă pe bărbați și pe femei. Unui curtean din secolul al X-lea asta nu i se părea liric. I se părea o descriere tehnică a instrumentului de lucru.

Se organizau concursuri, uta-awaseUta-awase (歌合) — „întâlnirea poeziilor”: un concurs în care poeții erau împărțiți în două echipe, stânga și dreapta, iar arbitrii hotărau care poem e mai bun. Unele seri au fost consemnate poezie cu poezie, cu tot cu certurile., în care poeții se împărțeau în două tabere, stânga și dreapta, iar arbitrii dădeau verdicte. Serile acestea aveau premii, mize și ranchiune care țineau ani. Poezia se preda ca o meserie: existau familii de poeți, școli, culegeri de modele și o tradiție de a fura un vers bun de la altcineva. Faptul că talentul conta enorm nu însemna că era cinstit. Însemna doar că valora enorm.

Poezia se învăța din copilărie, iar cine nu o prindea era lăsat în urmă. Sugawara no Michizane, unul dintre cei mai buni cărturari ai epocii, a ajuns ministru pe seama poeziei în chineză; exilat în 901, a fost jelit în versuri de generații întregi, până când i s-au făcut sanctuare. Poemul, la Heian, era o formă de memorie. Un om fără versuri era un om fără urme.

女房Secolul scris de femei

Cele mai citite cărți ale secolului al XI-lea japonez au fost scrise de femei care lucrau la palat, în slujba unor împărătese rivale. Nu este o întâmplare. Bărbaților de la curte li se cerea chineza: actele statului, cronicile, poezia oficială se scriau cu caractere chinezești, iar un bărbat care scria frumos în japoneză își slăbea, cumva, prestigiul. Femeile nu aveau acces la oficiile publice, deci nu aveau nici carieră de apărat în chineză. Au scris în limba vorbită și au făcut din ea literatură.

Sei Shōnagon a slujit-o pe împărăteasa Teishi și a adunat, în jurul anului 1002, Cartea pernei: liste, scene, judecăți tăioase despre oamenii curții. Nu este un jurnal și nu este un roman; este mai degrabă o carte de observații, scrisă de o femeie foarte deșteaptă care nu are nicio intenție să fie drăguță. Printre lucrurile ei „supărătoare” se numără unul care sună ca o scenă de birou, la opt sute de ani distanță: un om care nu are nimic de recomandat vorbește despre tot felul de subiecte, la întâmplare, ca și cum le-ar ști pe toate. (Sei Shōnagon, Cartea pernei, în traducerea engleză a lui Ivan Morris.)

Murasaki Shikibu a slujit-o pe împărăteasa Shōshi, fiica lui Michinaga, și a scris Genji Monogatari, povestea unui prinț frumos și a tuturor femeilor pe care le iubește și le pierde. Cartea se citește de o mie de ani; datarea obișnuită este în jurul lui 1008, cu o marjă de un deceniu. În jurnalul ei, Murasaki povestește cum a învățat chineza ascultându-și fratele la lecții, iar tatăl ei, cărturar, obișnuia să spună, pe jumătate în glumă: „Ce ghinion pe mine! Păcat că nu s-a născut băiat.”

Izumi Shikibu a scris poezie de dragoste și un jurnal subțire despre o legătură cu un prinț, care a făcut scandal la curte; a rămas cunoscută, printre contemporani, ca „doamna care plutește”, poreclă primită, se spune, de la Michinaga. A trăit mai mult decât aproape toți cei care o bârfeau. Lista continuă: Akazome Emon, mama Izumi, fiica ei, Koshikibu — o rețea întreagă de femei care scriau una despre alta și se citeau una pe alta.

De ce ele, nu bărbații? Pentru că bărbații aveau altceva de făcut și alte limbi în care să o facă. Doamnele de la palat aveau timp, obligația de a fi interesante și un public captiv: o cameră plină de femei culte care nu aveau voie să plece nicăieri. Scrisul a ieșit din plictiseală, din ambiție și din răutate, adică din cele mai bune materiale.

仮名Alfabetul și limba

În secolul al IX-lea, japonezii au scos din caracterele chinezești două alfabete. Primul, hiragana, s-a născut din scrierea cursivă a poeziilor; al doilea, katakana, din prescurtările cu care călugării însemnau marginile sutrelor ca să le citească repede. Amândouă notau sunete, nu sensuri, iar limba japoneză se putea, în sfârșit, scrie fără ocolișuri. Oficial, actele statului au rămas în chineză. Scrisorile, jurnalele și poeziile s-au mutat în kanaKana (仮名) — termenul care le cuprinde pe amândouă: hiragana, scrierea cursivă, și katakana, cea folosită pentru împrumuturi și pentru note de citire..

Efectul a fost mai mare decât o reformă a scrisului. Până atunci, un japonez care voia să scrie ceva însemnat scria în chineză, cu reguli străine, și trebuia să fie bărbat, instruit, bogat. După kana, o femeie de la curte putea nota o conversație, o amintire, o rană, exact cum o spunea. Particulele, terminațiile și timpurile limbii japoneze se puteau scrie, în sfârșit, fără să fie traduse. Literatura japoneză a început să sune japonezește.

S-a creat și o ierarhie. Chineza a rămas limba autorității, a legii, a poeziei serioase de bărbați; kana a devenit limba intimității, a sentimentelor, a femeilor — și, prin urmare, unor critici de mai târziu li s-a părut secundară. Împărțirea nu a ținut: Genji Monogatari a fost scris în kana și este citit de o mie de ani, iar poeziile oficiale în chineză ale multor miniștri ai aceleiași perioade le citesc astăzi doar specialiștii. Limba mică a învins limba mare, fiindcă era limba în care oamenii spuneau adevărul.

Sensibilitatea aceasta — bucuria lucrurilor care trec, melancolia lor — a primit un nume abia în secolul al XVIII-lea, când un filolog a numit-o mono no awareMono no aware (物の哀れ) — „sensibilitatea lucrurilor”, formula inventată de Motoori Norinaga în secolul al XVIII-lea pentru a descrie farmecul melancolic al literaturii Heian.. Este o etichetă pusă pe un secol care nu-și spunea așa. Faptul că formula s-a lipit atât de bine spune ceva despre literatura aceea: într-o lume în care nimic nu ține, singura avere stabilă este atenția.

末法Religia trăită

În 788, un călugăr pe nume Saichō a clădit o mănăstire pe Muntele Hiei, la marginea de nord-est a capitalei — chiar direcția din care, după credințele vremii, veneau nenorocirile. În 804 a plecat în China și s-a întors cu o învățătură nouă, Tendai, care susținea că toți oamenii pot atinge iluminarea. Un an mai târziu, în același convoi spre continent, a mers un tânăr călugăr pe nume Kūkai. El a rămas mai mult, a învățat sanscrita, a studiat riturile tantrice și, întors în 806, a întemeiat școala Shingon: o cale a ritualurilor, a mantrelor și a simbolurilor, în care trupul și cuvântul lucrează împreună. În 819 a deschis pe muntele Kōya un centru de practică ce funcționează și astăzi. Kūkai a fost, la curte, un om de o utilitate uriașă: a adus cărți, unelte, tehnici de construcție, un sistem de irigații, caligrafie, cunoștințe de medicină. De aceea memoria lui a crescut până la proporții de legendă: i se atribuie vindecări, fântâni săpate cu bățul și chiar o pensulă pe care ar fi primit-o de la împărat.

Călugării intră în povestea statului fiindcă noua învățătură promitea exact ce avea nevoie curtea: protecție. Mănăstirile de pe Hiei țineau ritualuri pentru sănătatea împăratului și pentru liniștea țării, iar în schimb primeau pământ, scutiri și oameni. Când, în secolul al XI-lea, călugării au început să iasă din mănăstiri cu arme, curtea a descoperit că își finanțase singură o armată. Tot în acele decenii s-a răspândit credința că lumea intrase în mappōMappō (末法) — „legea sfârșitului”: epoca de decădere a învățăturii lui Buddha. În Japonia, începutul ei a fost calculat, cu multă seriozitate, pentru anul 1052., veacul de decădere în care învățătura lui Buddha nu mai poate fi trăită. Calculul era precis, începutul era fixat pentru 1052, iar oamenii îl credeau la fel de tare cum credem noi astăzi un raport de prognoză.

Frica de mappō nu a paralizat lumea. A reorganizat-o. Dacă vremurile erau prea rele pentru practici complicate, atunci trebuia o cale simplă, la îndemâna oricui: credința în Buddha Amida, care primește sufletele într-un ținut curat de dincolo. S-a răspândit chemarea numelui lui Amida — o formulă scurtă, pe care o putea rosti și un om care nu știa carte — și obiceiul de a cânta la ceasul morții. Un an mai târziu, regentul Fujiwara no Yorimichi a terminat, la Uji, un pavilion al lui Amida, așezat pe apă, cu o pasăre de bronz pe acoperiș: Byōdō-in, sala Fenixului. Se intră în ea pe o punte, cu miros de tămâie, cu fața spre apus, adică spre locul unde, după credință, se află paradisul.

Religia trăită de oameni nu era însă teologie. Era drum. Aristocrații mergeau în pelerinaj la Kumano, la Ise sau la sanctuarele din munți, cu convoaie întregi, iar drumul putea dura săptămâni și costa cât o nuntă. Bolnavii erau duși la templele cu apă vindecătoare; femeile care voiau copii mergeau la altfel de temple; cei bogați plăteau copierea de sutre, iar copierea unei sutre se făcea, uneori, de mâini plătite cu orez. Apăreau și călugării rătăcitori, hijiriHijiri (聖) — ascet sau călugăr sfânt care cutreiera țările, dormea afară, vindeca și strângea danii pentru temple și poduri. Erau respectați de oameni simpli și priviți cu rezervă de călugării cu rang de la curte., care mergeau pe jos prin țară, dormeau sub cer și adunau danii pentru poduri și temple. Unul dintre ei, Gyōki, călătorise prin sate mai bine de treizeci de ani, săpând fântâni, clădind diguri și poduri; statul l-a certat pentru că nu avea autorizație de predicator și i-a dat hirotonisirea abia la bătrânețe, ceea ce spune multe despre relația dintre credință și formulare.

Sub toate acestea curgea o religie mai veche, care nu s-a dat niciodată dusă: spiritele locurilor, munții, izvoarele, duhurile bolnavilor morți. Curtea credea în ele la fel de tare ca în Buddha, iar aceeași curte ținea, pentru liniștea capitalei, ritualuri împotriva duhurilor supărate. Terenul din nord-estul orașului, de unde veneau nenorocirile, era păzit de mănăstirea de pe Hiei; nu întâmplător fusese construită chiar acolo.

荘園Ogoarele și banii

Un lucru trebuie spus de la început: curtea de la Heian nu a fost bogată. A fost o administrație care trăia pe datorie, într-un oraș mare, cu o provincie care producea tot mai puțin pentru ea. Sistemul de impozite moștenit din secolul al VIII-lea fusese gândit pentru o țară de ogoare împărțite frumos, fiecare bucată numărată și fiecare om înregistrat. După o sută de ani, registrele nu mai corespundeau cu pământul. Oamenii plecau de pe moșii, pământurile se adunau în mâini puține, iar impozitul rămânea pe hârtie.

Soluția care s-a găsit a fost exact cea care a stricat sistemul: moșia scutită, shōenShōen (荘園) — moșie funciară scutită, în tot sau în parte, de impozitele datorate statului. Curtea pierdea venituri, iar proprietarii câștigau oameni și arme.. La început, statul a dat scutiri templelor, ca favoare religioasă. Apoi le-a dat marilor familii. Apoi marile familii au găsit mijlocul să obțină scutiri pentru moșii cumpărate de la alții, iar până în secolul al XI-lea jumătate din pământul țării nu mai plătea nimic centrului. Fiecare act de acest fel slăbea curtea și întărea o rețea de stăpâni locali, iar fiecare stăpân local avea nevoie de oameni care să țină ordinea pe pământul lui.

武士Războinicii din provincie

Orașul-capitală era o insulă. Trăia din provincii pe care nu le vedea, cu oameni pe care nu-i număra, iar în afara lui, la câteva zile de mers, lumea era altfel. O provincie era o unitate administrativă condusă de un guvernator, care adesea rămânea la Kyōto și trimitea un delegat; sub el lucrau funcționari locali, notari, șefi de districte, iar toți acești oameni aveau rude, clienți și dușmănii. Satul își făcea singur drumurile, digurile și podurile, iar când un străin jefuia recolta, satul nu aștepta oastea imperială.

Primele nume mari ale acestei lumi vin din neamul imperial. Taira și Minamoto sunt descendenți ai unor prinți cărora li s-a dat, la plecarea de la curte, un nume de familie și o provincie: unii s-au așezat în Ise, alții în Kanto, printre ogoarele late din est. Ei au adunat în jurul lor rude, clienți și oameni fără stăpân. Se plăteau între ei cu pământ luat de la alții — nu cu argint, fiindcă argintul era rar, ci cu dreptul de a strânge recolta de pe un ogor anume. Războinicul din secolul al X-lea nu era un cavaler cu leafă. Era un proprietar cu rude.

În 935, Taira no Masakado a ridicat o revoltă în est, iar în 939 s-a proclamat împărat; a fost ucis în martie 940, iar capul i-a fost adus la capitală. În același timp, pe marea interioară Seto, Fujiwara no Sumitomo își făcea din pirați o flotă, a ars sediul administrației din Kyūshū și a fost prins și executat în 941. Cele două revolte au fost înăbușite de curte cu ajutorul altor războinici din provincii, adică exact cu oamenii care, două secole mai târziu, aveau să nu mai stea la porunca nimănui. Masakado a rămas în memorie ca unul dintre cele trei mari duhuri supărate ale Japoniei, iar mormântul lui din centrul orașului Tōkyō este și astăzi ocolit cu grijă de constructorii care nu vor să afle ce se întâmplă dacă deranjează un om supărat de o mie de ani.

În 1019, corăbii venite din nord-estul continentului au jefuit insulele din Kyūshū. Erau, după toate aparențele, pirați jurchen, iar japonezii i-au numit „toi”, adică barbari, cu un cuvânt luat din coreeană. Au venit cam cincizeci de corăbii, au distrus garnizoana insulei Iki, au ucis bărbații și au dus femeile; au jefuit apoi țărmul din Chikuzen și au stat o săptămână în golful Hakata. Administrația din Dazaifu a adunat în grabă o oaste și i-a alungat. Bilanțul, păstrat în rapoarte, este de o concretețe groaznică: peste o mie de oameni luați prizonieri, sute de morți, animale tăiate pentru hrană. Marinăria coreeană a interceptat apoi corăbiile piraților și a trimis înapoi în Japonia câteva sute de captivi. Două femei răpite, Kura no Iwame și Tajihi no Akomi, au lăsat mărturii scrise despre ce au văzut. Curtea a aflat atunci cât de subțire era apărarea țărmurilor și a decis să nu facă mare lucru în această privință.

Adevărata școală a războinicilor din est a fost însă nordul. În regiunile cucerite de la băștinași, două războaie lungi au dat puterea unor familii de căpetenii militare: Războiul de Nouă Ani, între 1051 și 1062, și Războiul de Trei Ani de mai târziu, între 1083 și 1087. Le-au purtat, pentru curte, Minamoto no Yoriyoshi și fiul lui, Yoshiie, care au câștigat bătălii și, mai prețios, și-au făcut un nume în rândul oamenilor din est. Curtea le-a dat titluri și i-a lăudat în cronici, dar nu avea cu ce să-i plătească. Războinicii au început să-și ia singuri plata, în pământ și în supuși.

Se antrenau de mici și pe lucruri simple. Un băiat din casa unui războinic învăța să călărească fără șa, să tragă cu arcul de pe cal în galop, să vâneze, să îngrijească armele, să îndure frigul. Arcul japonez era asimetric, lung, făcut din lemn laminat cu bambus și piele, și se trăgea cu mănușă rigidă la mâna dreaptă; o săgeată bine trasă putea străbate o armură la distanță mică. Sabia curbată exista, dar nu era unealta principală: războinicul din secolul al XI-lea era, întâi de toate, arcaș călare. Sabia a devenit simbol al castei abia mai târziu, când războaiele s-au schimbat.

Ultima parte a poveștii acestui secol nu se petrece la curte. Se petrece în satele din est, unde oamenii care nu scriau nimic își numărau caii și oamenii, în timp ce la Kyōto culorile veșmintelor se alegeau după crizantemele din grădină, iar un bilet scris urât putea strica o carieră. Cele două lumi s-au întâlnit în 1156, în același oraș, pe aceleași străzi, când două facțiuni ale curții au descoperit că au nevoie de aceiași războinici ca să câștige tronul.

石Cât orez, câți oameni

Ca să se înțeleagă ce însemna un veac de Heian pentru un om cu o sapă, trebuie început cu o hartă. În 740, întreaga Japonie cultiva orez pe vreo 650.000 de hectare; în 900, cam 875.000. Cu o treime mai mult pământ muncit, populația a crescut, socotesc cercetătorii, cu vreo două milioane de oameni: de la cinci sau șase milioane la șapte sau opt. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 240–241) Ogoarele s-au înmulțit cu o treime, gurile cu o treime și mai bine. Toate necazurile care urmează — moșiile scutite, țăranii care fug, registrele care nu mai corespund cu pământul — sunt consecința acestei curse, în care pământul a pierdut.

Sistemul moștenit din secolul al VIII-lea fusese gândit ca o împărțire: pământul statului se dădea fiecărei gospodării după numărul de oameni, iar împărțirea se refăcea la fiecare șase ani. Mergea doar dacă pământul creștea. Când a încetat să crească — fiindcă ogoarele noi, desțelenite de cineva, rămâneau ale aceluia, prin lege din 743 —, împărțirea nu a mai avut ce să împartă. Cercetătorii urmăresc istoria acestei renunțări: redistribuirea ogoarelor își pierduse orice conținut real după 830, iar ultimele „împărțiri” s-au făcut doar pe hârtie, până când au încetat chiar și pe hârtie, după 902 (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 241–242). Funcționarii nu au mințit deci din lene, ci din ordin: registrele erau potrivite ca să iasă socoteala, într-o vreme în care nimeni nu mai voia să dea pământul înapoi. Un țăran de la 850 nu era un om căruia i se luase pământul; era un om căruia nu i se mai dăduse.

Din memoriul de plângere al funcționarilor și țăranilor din Owari, alcătuit în 988 și păstrat până astăzi, se vede limpede cum arăta povara. Pentru fiecare zecime de hectar de ogor, țăranul plătea un impozit funciar de un litru și jumătate de orez; peste el venea așa-zisul împrumut al provinciei, transformat de mult într-un impozit deghizat, de aproape doi litri; încă un litru pentru cheltuieli felurite; și, deasupra tuturor, șapte litri pe care guvernatorul Motonaga îi scotea în plus, pe socoteala lui. Totalul ajungea la 47,5 litri de orez la fiecare zecime de hectar — aproape dublu față de ce se cuvenea —, iar alte provincii se plângeau de „opt până la zece”. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 213, tabelul 3.2) O recoltă bună însemna atunci vreo 180 de litri la aceeași bucată de pământ, iar una obișnuită, vreo 126: un sfert din recolta unui an bun, mai bine de o treime dintr-un an prost. După ce se scădeau sămânța, hrana de peste iarnă și zilele de muncă silnică, satul trăia exact la marginea dintre un an bun și unul rău.

Munca silnică avea și ea o istorie a ei, și una încurajatoare. Legea prevedea la început până la șaizeci de zile pe an pentru fiecare bărbat plătitor; în 795 curtea s-a plâns că provinciile folosesc mereu tot plafonul, fiindcă bogații plăteau pe alții să-i înlocuiască, așa că numai săracii erau luați de la treburile lor, și l-a tăiat la treizeci. În 864 a fost redus definitiv la douăzeci de zile, iar în secolul al X-lea munca silnică, drept obligație, dispăruse aproape cu totul: treaba statului se făcea tot mai mult cu muncitori plătiți, din banii dobânzilor la împrumuturile de orez. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 230–231) Cam atunci curtea a pierdut și evidența: grija pentru cei care lucrau a trecut de la un funcționar care număra zile la unul care număra bani, iar țăranul a descoperit că poate fi tocmit, ceea ce era mai bine, și că poate fi tocmit prost, ceea ce era mai rău.

Iar deasupra tuturor acestora stă o problemă de fizică: orezul cântărește. Impozitul se strângea în provincie și trebuia să ajungă la capitală, pe drumuri pe care nu-l putea duce decât omul, calul și barca. Soluția găsită a fost să nu se mai miște nimic: guvernatorul strângea recolta, o folosea pe loc și trimitea la Kyōto contravaloarea în mătase, în cârpe, în unelte, în hârtie, în lemn. Pentru unii dintre cei cu drept de leafă, leafa nu ajungea niciodată acasă, ci rămânea în provincie, la un străin. Un funcționar din Izumo cu drept la orez avea, în 939, patru astfel de drepturi; în 957, douăsprezece; în 1003, cincisprezece. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 315, tabelul 4.3) Cifra nu spune că oamenii s-au îmbogățit, ci că tot mai mulți trăiau din venituri pe care nu le puteau atinge; de aici au ieșit clientela, protecția și toată rețeaua de obligații prin care un nobil mic se agăța de unul mare.

Banii au jucat, în toată povestea asta, un rol mai mic decât ne-am aștepta. Curtea a bătut monedă de la 708, când a apărut primul ban de cupru, până în 958, în total douăsprezece emisiuni, dintre care opt în veacurile Heian. Monedele valorau, prin lege, mai mult decât metalul din ele, se schimbau una nouă pe zece vechi, iar în secolul al IX-lea s-au tot micșorat, cu mai mult plumb și mai puțin cositor, până au ajuns, practic, plumb. Autoritățile au recurs la porunci și la răsplăți ca să le facă primite; lumea le-a ascuns pe cele bune, a bătut monedă pe ascuns, iar după ultima emisiune, în 958, moneda japoneză a căzut din uz. În provinciile depărtate a fost păstrată ca podoabă și folosită ca leac. Locul ei a fost luat de banul chinez de cupru, mai ales de cel al dinastiei Song, după ce în 1074 curtea chineză a ridicat interdicția de a-l scoate din țară. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 162–165 și cronologia, p. xx) Până atunci, și multă vreme după, târgul din Heian se făcea prin troc, prin orez, prin bucăți de pânză și, uneori, pe încredere.

国司Provinciile, de aproape

Japonia avea, în 823, șaizeci și opt de provincii, inclusiv două insulare, fiecare cu un sediu administrativ condus de un guvernator, și fiecare împărțită în opt sau nouă districte, cu cancelaria lor. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 1–2) La sediul provinciei lucra, după lege, o echipă întreagă: guvernator, viceguvernator, secretari, arhivar, șefi de birouri, un medic și un profesor. Ultimii doi erau „numiri neregulamentare”, adică oameni de care statul avea nevoie, dar cărora nu le găsise un loc în ierarhie (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 277), iar într-una dintre cele mai mici provincii un simplu scrib putea ține locul guvernatorului, dacă amândoi șefii lui lipseau. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 279) Pentru un sat, toată această rânduială se reducea la un om care semna, unul care număra și, în zilele rele, unul care avea oameni înarmați.

Adesea, guvernatorul rămânea la Kyōto și trimitea în provincie un delegat care strângea dările și răspundea cu capul pentru ele. Acest delegat era adevăratul stăpân al locului: el socotea cât iese din ogoare, el hotăra cât se trimite la capitală, el rămânea cu diferența. Diferența era, tehnic, ilegală, dar i se spunea pe nume, fără ocolișuri: pentru a-și îndeplini obligațiile legale, guvernatorii erau nevoiți să încalce legea. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 316) De aici înainte, orice discuție despre morala administrativă a epocii trebuie citită cu grijă: „corupția” unui guvernator era, uneori, exact ceea ce aștepta de la el capitala.

În secolul al XI-lea, însă, lucrurile se schimbaseră din nou. Boierii mici de la curte care trăiseră din leafa pentru o provincie au devenit, tot mai des, clienții marilor case — iar marile case au început să scoată banii direct din pământ, prin moșii și prin oameni care le administrau. Pe la 1040, cei care număraseră dările în provincii aveau averi proprii, iar cuvântul pentru ei — „purtătorii de nume”, cei care țineau pe numele lor ogoarele din acte — apare în documente. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 244) Un om care ținea pe numele lui un ogor putea să-l dea mai departe, să-l ia înapoi, să-l împartă, să ceară pentru el un act de scutire. Satul a învățat repede: acolo unde nu se putea scăpa de dări, se putea cel puțin negocia cine le strânge.

Administrația capitalei a pierdut, în acest timp, mai mult decât un argument. Pe la mijlocul secolului al X-lea, aproximativ jumătate dintre birourile centrale prevăzute de codurile din secolul al VIII-lea fuseseră părăsite (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 61); provinciile continuau să existe, dar tot mai mult ca o afacere de familie între oamenii locului. La 1091, curtea a interzis trupelor din provincii să mai urce la capitală și a oprit stăpânii de pământ să-și pună moșiile sub ocrotirea războinicului Minamoto no Yoshiie (cronologia volumului, p. xxii). Era ca și cum cineva ar fi dat o lege împotriva apei care urcă. Despre toată această epocă există o formulă pe care e greu să o citești fără un zâmbet amar: provincialii se plângeau mereu la curte de guvernatorii lor, dar plângerile erau tot mai puțin ascultate, fiindcă puțini mai aveau interes să asculte. Un funcționar la care nu mai ajunge niciun impozit rămâne, tehnic, un funcționar. Practic, devine un martor.

Se cuvine spus, fiindcă istoricii încă se ceartă, că nu toată lumea era de acord cu tabloul acesta. Unii cercetători japonezi au văzut în secolele X–XI o „descompunere” a statului antic; alții — printre care Cornelius Kiley, colaboratorul acestui volum — au preferat să vadă o adaptare, o înțelegere între curte, funcționari și elitele locale, care a ținut țara în funcțiune. (Cambridge History of Japan, vol. 2, p. 10) Pentru un sat, diferența dintre cele două teorii se simțea în faptul că nimeni nu mai venea să-l apere, în vreme ce toți veneau să-l numere.

Viața la sat mergea însă înainte, cu obiceiurile ei. Bărbații și femeile se căsătoreau de tineri, adesea imediat după pubertate, fetele uneori la unsprezece sau doisprezece ani, iar băieții cu un an sau doi mai mari; în multe case de la țară soțul continua să locuiască în casa părinților lui și să-și vadă soția noaptea, la ea acasă, iar copiii creșteau în casa mamei. O asemenea rânduială explică mărimea neobișnuită a gospodăriilor de la sat — opt până la zece oameni — și fluiditatea neobișnuită a familiei; căsătoria nu avea contract scris și nu era sfințită de nicio autoritate, fiind un fapt domestic, nu un act public. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 135–137, 157, 218–219) Copiii mureau, iar moartea lor era tratată altfel decât a adulților: unui nobil adult i se făceau ceremonii lungi, în timp ce, pentru un copil mai mic de opt ani, sfatul primit de părinți de la cunoscătorii rânduielilor era, de regulă, să lase trupul afară, în câmp, iar la țărani obiceiul se aplica uneori și adulților. (Cambridge History of Japan, vol. 2, pp. 173–174)

• 794Heian-kyō: capitala se mută definitiv, pentru o mie de ani.
• 858Fujiwara no Yoshifusa devine primul regent care nu are sânge imperial.
• 905Kokinshū, prima antologie imperială de poezie, cu prefață în japoneză.
• 935–941Revoltele lui Taira no Masakado și ale lui Fujiwara no Sumitomo.
• c. 1002–1008Cartea pernei și Genji Monogatari, scrise de două doamne de la curte.
• 1019Invazia Toi: corăbii străine jefuiesc insulele din Kyūshū.
• 1052–1053Începutul calculat al epocii de decădere; sala Fenixului de la Byōdō-in.
• 1051–1087Războaiele din nord ridică numele familiei Minamoto.
• 1086Shirakawa abdică și începe guvernarea împăraților retrași.
• secolul XIIMoșiile scutite se înmulțesc, iar provinciile trec pe mâna oamenilor cu arme.