Focul de la Honnō-ji

În iunie 1560, o armată mult mai mare decât orice putuse aduna vreodată Oda Nobunaga înainta spre provinciile lui. Venea din est, de la Imagawa Yoshimoto, un stăpân care ținea trei provincii și visa să ajungă la Kyōto. Nobunaga avea o cetate mică, o ceată de oameni credincioși și reputația unui om cu care nu e bine să te întreci.

Ce s-a întâmplat atunci a rămas, un secol mai târziu, lecția pe care o repetau toți stăpânii Japoniei: o armată mare, obosită și încrezătoare poate fi ruptă de una mică și hotărâtă. Nobunaga a ieșit din cetate cu oamenii lui, a mers prin ploaie și i-a lovit pe adversari în timp ce se odihneau.

Aceasta este versiunea scurtă, cea care se spune în școli. Versiunea lungă este mai interesantă, pentru că nu vorbește despre noroc, ci despre un om care a folosit exact ce știa: locul, vremea, obiceiurile adversarului și felul în care se odihnește o oaste care se crede în siguranță.

桶狭間Ploaia de la Okehazama

Oda Nobunaga se născuse în 1534, într-o familie de stăpâni mici din provincia Owari. Tinerii din casele vecine îl socoteau un ciudat: umbla îmbrăcat neglijent, vorbea cu oamenii de rând și nu dădea doi bani pe ceremonii. A rămas în conștiința epocii drept „regele demonilor”, o titulatură pe care el însuși a asumat-o cu sfidare în fața rivalilor săi.

În mai 1560, Imagawa Yoshimoto a pornit spre vest pe drumul Tōkaidō cu o oaste pe care cronicile o socotesc la douăzeci și cinci de mii de oameni. Nobunaga putea aduna, după estimările de astăzi, între două și trei mii. Cifrele se discută — istoricii japonezi observă că o parte din oastea Imagawa era împrăștiată prin cetăți și că, în fața lui Nobunaga, s-ar fi aflat direct doar cinci sau șase mii de oameni. Raportul rămâne totuși de unu la zece.

Fortărețele de graniță au căzut una după alta. Marune a fost luată de oamenii casei Matsudaira, conduși de Matsudaira Motoyasu, viitorul Tokugawa Ieyasu, care lupta atunci de partea lui Imagawa. Yoshimoto s-a oprit apoi la Dengaku-hazama, lângă satul Okehazama, într-o văgăună îngustă, ca să-și odihnească oastea și să sărbătorească victoria de până atunci.

Dimineața, Nobunaga a făcut lucrurile pe care cronicarul casei lui, Ōta Gyūichi, le-a notat mai târziu în Shinchō Kōki. A recitat o strofă din cântecul „Atsumori” — versurile despre viața omului care nu ține nici cincizeci de ani — și-a pus armura, a mâncat în picioare un bol de terci de orez și a plecat. Sunt detalii mărunte, dar de acest fel se agață cronicarii când vor să arate un om care știe că merge la moarte.

Coloana a mers de la Kiyosu prin dreptul sanctuarului Atsuta până la un templu fortificat, Zenshō-ji, dincolo de drumul Tōkaidō. Acolo Nobunaga a poruncit să se ridice steaguri multe, ca o pădure de stindarde în jurul templului: orice cercetaș al lui Imagawa care privea de departe trebuia să vadă o oaste mult mai mare decât era. Cercetași trimiși să afle unde se află tabăra inamică s-au întors cu vestea pe care o aștepta.

A urmat partea pe care nimeni nu o poate reconstitui minut cu minut, pentru că izvoarele sunt puține și târzii. Se știe că spre amiază o furtună puternică a spart cerul — unele relatări vorbesc de grindină, toate vorbesc de ploaie torențială — și că, sub ea, coloana lui Nobunaga a ocolit prin pădure și a ajuns pe muchia de deasupra văgăunii. Atacul a venit de sus, din lateral, într-o tabără în care oamenii se strânseseră la umbră și la mâncare. Imagawa Yoshimoto a fost ucis acolo, cu garda lui cu tot. O parte din oastea lui nici nu a prins lupta: aflând de moartea comandantului, s-a destrămat.

Un cronicar al casei Oda socotea cam trei mii de morți de partea Imagawa. Cifra se discută, dar efectul nu: casa Imagawa, care ținea trei provincii și visa la capitală, s-a prăbușit în câțiva ani. Matsudaira Motoyasu a trecut de partea învingătorului, iar în 1562 s-a încheiat o alianță care a ținut o viață de om: Nobunaga la vest, Ieyasu la est.

Un istoric de astăzi ar adăuga că există și alte explicații pentru înfrângere — poziția proastă a taberei, disciplina de campanie a casei Imagawa, vestea că o parte din oaste era încă în cetățile cucerite. Toate sunt plauzibile. Niciuna nu schimbă faptul că, în iunie 1560, un stăpân cu o provincie a învins o casă cu trei.

天下布武Un shōgun de pus în vitrină

În 1568, Nobunaga a intrat în Kyōto cu oastea lui, într-o campanie pe care o putea justifica printr-un singur lucru: un candidat la shogunat, Ashikaga Yoshiaki, ceruse ajutor împotriva celor care îi luaseră locul. Nobunaga l-a instalat ca shōgun, l-a lăsat să domnească sub supraveghere și a plecat înapoi la oștile lui. Pe sigilii folosea patru caractere: tenka fubuTenka fubu (天下布武) — „stăpânirea întregii țări prin puterea armelor”. Deviza lui Nobunaga, care stipula că nicio mănăstire, nicio ligă țărănească și nicio casă veche nu mai are dreptul la o armată proprie., adică „stăpânirea întregii țări prin puterea armelor”.

Ca să ajungă acolo, a fost nevoie de un pretext bun și de o scuză scrisă. Yoshiaki, fratele shōgunului alungat, ceruse ajutorul mai multor case; Nobunaga a fost singurul care l-a dat, iar condițiile le-a pus el. Capitala era, în acel an, o pradă disputată de câteva case din apropiere, iar intrarea oștirii Oda a fost precedată de o lună de tratative cu curtea. Oamenii din Kyōto au văzut, în toamna lui 1568, o oaste disciplinată care plătea cu bani buni și nu jefuia — lucru atât de neobișnuit încât cronicarii l-au notat.

Un lucru pare curios la un om cu aceste ambiții: nu s-a făcut shōgun. Titlul l-a luat Yoshiaki, iar Nobunaga a rămas, oficial, un stăpân de provincie care dădea ordine în capitală. Nici nu avea nevoie de titlu. Avea nevoie de legitimitate, iar legitimitatea se putea împrumuta: un shōgun recunoscător, un împărat bine dispus, o curte care primea reparații la palate și daruri la sărbători. Nobunaga plătea pentru curte, curtea îl lăuda, iar provinciile vedeau că la Kyōto cineva are din nou bani.

Yoshiaki nu s-a mulțumit cu rolul de figură. A cerut ajutor stăpânilor puternici din vest, a trimis scrisori, a încercat să-și facă propria rețea de aliați. A reușit exact atât cât să pună la un loc o coaliție care, în 1570, s-a strâns împotriva lui Nobunaga la Anegawa: pe de o parte Azai Nagamasa și Asakura Yoshikage, pe de alta Nobunaga și Ieyasu. Bătălia s-a dat pe un câmp îngust, cu un râu între linii, și s-a terminat cu înfrângerea casei Azai și a casei Asakura. S-a luptat cu apa până la genunchi, linia s-a rupt de mai multe ori și s-a refăcut de mai multe ori. Nobunaga a scăpat, dar a învățat ce avea să repete toată viața: nu poți stăpâni capitala dacă lași în spate un inamic viu. Din acel an nu a mai făcut pace pe termen lung cu niciun vecin care îi putea amenința spatele.

În 1573 a venit sfârșitul. Nobunaga l-a alungat pe Yoshiaki din Kyōto, iar shogunatul Muromachi, care se târâse mai bine de două secole, s-a terminat. Odată cu el s-a terminat și ideea că un shōgun, oricât de slab, este necesar.

比叡山Muntele care a ars

În 1571, Nobunaga a făcut un lucru pe care contemporanii nu l-au uitat niciodată. Mănăstirea Enryaku-ji, așezată pe muntele Hiei, deasupra Kyōto, era centrul școlii Tendai, o instituție de aproape opt secole, cu mii de călugări, cu o bibliotecă, cu o academie și cu o armată proprie de sōheiSōhei (僧兵) — „călugări războinici”. Mănăstirile mari întrețineau oameni înarmați, uneori călugări, uneori mercenari, care apărau pământurile și interesele mănăstirii. Nu erau o armată regulată, dar nu erau deloc de neglijat.. Timp de decenii, muntele fusese un jucător politic: găzduise armate, negociase cu curtea, amenințase capitala. Nobunaga o folosise și el ca adăpost la un moment dat. Nu i-a iertat asta.

Muntele Hiei nu era doar o mănăstire, ci un complex întins pe mai multe văi, cu sute de clădiri, cu o academie unde se formau călugării școlii Tendai și cu pământuri scutite de taxe întinse pe câteva provincii. Nobunaga avea socoteli vechi cu el: muntele găzduise oștile dușmanilor lui, îi dăduse adăpost lui Ashikaga Yoshiaki când acesta s-a răzvrătit, iar călugării negociaseră cu toate părțile, inclusiv cu el.

A ordonat ca muntele să fie încercuit și ars. Cronicile vorbesc despre mii de morți — călugări, slujitori, femei și copii refugiați în complex — iar cifrele variază de la câteva mii până la estimări mult mai mari, imposibil de verificat. Ce se poate spune precis este ce s-a distrus: clădiri, manuscrise, arhive, biblioteca unui centru de învățătură care avea opt sute de ani. Ceea ce s-a pierdut acolo nu se poate număra în morți.

Unii istorici japonezi au nuanțat tabloul: au arătat că nu toate clădirile complexului au fost arse, că o parte din călugări se refugiaseră deja, că Nobunaga a dat vina pe complicitatea muntelui cu dușmanii lui. Toate acestea nu schimbă reacția lumii de atunci. Enryaku-ji devenise, în câteva zile, exemplul pe care îl invocau toți cei care se temeau de Nobunaga. Un stăpân care nu se teme nici de sfinți nu era un stăpân cu care se negociază; era un stăpân în fața căruia nu aveai de ales: te supuneai sau piereai.

Probabil tot acel an a marcat și relația lui cu puterea religioasă de alt tip. La Nagashima, în delta râurilor de lângă mare, ligile credincioșilor școlii Jōdo Shinshū ținuseră piept oștilor lui ani la rând, într-o rețea de fortărețe pe insule. În 1574, după un asediu lung, apărarea a cedat. Represaliile au fost cumplite; cronicile vorbesc despre zeci de mii de oameni uciși, iar discuția despre cifre continuă și astăzi. Ce a rămas sigur în memoria epocii este altceva: Nobunaga nu făcea deosebire între oaste și populație atunci când hotăra că un loc trebuie să dispară.

Războiul cu ligile credincioșilor nu s-a terminat nici atunci. Fortăreața lor cea mare, Ishiyama Hongan-ji, de la gura râului care intră în mare lângă Osaka, a rezistat unsprezece ani, hrănită pe mare de negustori și de pirați, apărată de credincioși din toată țara. Nobunaga a trebuit să-și clădească, pentru asta, o flotă cu care să rupă aprovizionarea. Până la urmă, fortăreața a capitulat în 1580. Nu prin asalt, ci prin oboseală și negociere.

長篠Ce s-a întâmplat la Nagashino

În 1575, Takeda Katsuyori, fiul lui Shingen, a asediat cetatea Nagashino, în estul provinciei Mikawa. Nobunaga a venit în ajutor, împreună cu Ieyasu, și a ales o poziție întărită cu palisade, în spatele unui râu, cu pușcașii așezați în spatele lemnului. Mulți dintre ei erau ashigaruAshigaru (足軽) — „picioare ușoare”: pedestrașii recrutați din sate. Cu o pușcă în mână, un țăran instruit ajungea mai de preț decât un călăreț., pedestrași luați din sate. Împotriva lor a atacat cavaleria casei Takeda, vestită în toată țara.

Relatările vremii vorbesc despre aproximativ trei mii de pușcași cu fitil, împărțiți pe grupe care trăgeau pe rând, în timp ce celelalte se reîncărcau. Aceasta este imaginea pe care o știe toată lumea: salve rotative, o linie care nu tace niciodată. Istoricii de azi nu sunt de acord cu ea. Cea mai veche cronică a casei Oda, Shinchō Kōki, scrisă de Ōta Gyūichi, nu pomenește nicăieri tragerea pe rânduri; descrie doar pușcași care trag din spatele palisadelor. Prima relatare detaliată a „celor trei rânduri” apare într-un text militar mult mai târziu, iar cercetători ca Fujimoto Masayoshi au arătat cât de fragile sunt dovezile.

Argumentele împotriva salvelor rotative sunt practice. O pușcă cu fitil se încarcă în douăzeci-treizeci de secunde, cu pulbere, glonț și fitil; un rând întreg care trage simultan, apoi se retrage ca să încarce, cere o instrucție pe care oastea epocii abia o avea. S-a propus și o altă explicație: fiecare pușcaș trăgea când era gata, din poziție, iar efectul de „foc continuu” venea din numărul mare de țevi, nu din coregrafie. Nimeni nu contestă însă un lucru: palisada a contat enorm. Lemnele au oprit elanul cailor, au dat pușcașilor un sprijin pentru țeavă și au prefăcut o linie subțire de pedestrași într-o poziție greu de luat.

Nobunaga nu a venit singur. A adus oastea lui, pe cea a lui Ieyasu și contingente de la casele care se supuseseră, iar pe câmp s-au strâns, după socotelile epocii, câteva zeci de mii de oameni. Lucrurile care contează într-o astfel de zi sunt plictisitoare și hotărâtoare în același timp: cine ajunge primul pe poziție, cine are lemn destul pentru palisadă, cine are apă, cine are pulbere uscată. Toate acestea se rezolvă cu bani, nu cu vitejie.

De cealaltă parte, casa Takeda a atacat de mai multe ori, în valuri, într-o zi de vară. Printre morți s-au numărat mulți dintre cei mai buni comandanți ai lui Katsuyori. Casa Takeda nu a dispărut atunci, dar nu și-a mai revenit niciodată complet. Pentru contemporani, lecția nu a fost despre tehnologie, ci despre bani și organizare: cine poate cumpăra mii de puști, cine poate hrăni mii de pușcași și cine poate construi o palisadă într-o noapte, acela câștigă. Războiul nu se mai câștiga doar prin curaj individual.

Merită spus, fiindcă discuția despre Nagashino se încinge repede: The Cambridge History of Japan, vol. 4, scrie negru pe alb că pușcașii lui Nobunaga, împărțiți în trei rânduri care trăgeau pe rând, i-au zdrobit pe călăreții casei Takeda și că înfrângerea elitei războinice de către cel mai de jos strat al aceleiași clase a însemnat o revoluție în felul de a purta războiul (vol. 4, p. 54). Volumul al patrulea preia așadar versiunea pe care cercetări mai recente, citate în paginile de mai sus, au pus-o sub semnul întrebării. Nu este o contradicție între volume, ci între generații de istorici; paginile acestui capitol urmează discuția cea mai nouă, iar cititorul care vrea să judece singur are amândouă versiunile la îndemână.

安土城Castelul ca manifest

În anul următor, 1576, Nobunaga a început să-și clădească o cetate nouă pe malul lacului Biwa: AzuchiAzuchi (安土) — cetatea și orașul clădite din 1576 pe malul lacului Biwa, cu turn înalt, ziduri de piatră și apeducte. Numele ei dă jumătatea de epocă „Azuchi-Momoyama”.. Turnul lui — tenshukakuTenshukaku (天守閣) — turnul principal al castelului, cu acoperișuri suprapuse, așezat pe o temelie de piatră. Era locuința de ceremonie a stăpânului și, totodată, un semn de putere văzut de departe. — avea mai multe etaje și acoperișuri suprapuse, și camere împodobite cu aur. Se vedea de departe, iar asta era tot rostul lui: cine stăpânește Azuchi se vede din toată provincia.

Interiorul era gândit ca un program politic. Pe pereți, pictori din atelierul lui Kanō Eitoku au pus aur, lei, dragoni, păsări, flori și scene cu înțelepți chinezi; în camerele de sus, stăpânul se arăta oaspeților într-o lumină de aur — la propriu, fiindcă foița de aur de pe pereți și tavane schimba felul în care arăta un om într-o cameră. În complex se afla și o cameră de ceai, cu tot ce trebuie: un bol, un ibric, un perete de lut. Un stăpân care arde o mănăstire și își clădește un palat de aur își făcea, în același timp, o cameră mică de patru covoare și jumătate, în care se intra plecat.

Construcția a fost o operațiune de război în sine. Sute de pietrari au fost aduși din toată regiunea, iar pietrele uriașe ale terasei au fost cărate și așezate fără mortar, una peste alta, după reguli pe care le știau doar câțiva oameni. La lucrări au fost puși să lucreze vasali ai stăpânilor vecini, ca tribut de muncă — o formă elegantă de a le arăta, în același timp, cine comandă și cât de scumpă este supunerea.

Amănuntul cel mai lăudat de contemporani nu era turnul, ci apa. Azuchi avea apeducte de piatră, cu țevi, care aduceau apă în cetate și în oraș. Într-o țară în care oastea se îmbolnăvea de la apă și în care un asediu se câștiga prin sete, asta nu era o extravaganță; era o decizie militară. Dar și una de imagine, pentru că zidurile de piatră, turnul luminos și orașul întins la poalele lui se vedeau de departe. Azuchi era reclama unui om nou care nu se mai ascundea după titluri vechi.

Sub ziduri s-a așezat un oraș de meșteșugari și negustori, scutit de vămi, cu rakuichi rakuzaRakuichi rakuza (楽市楽座) — „piețe libere, bresle libere”: piețe ținute în zile anume, cu vămile scoase și cu breslele lăsate fără privilegii. Nobunaga a aplicat regula la Azuchi și în orașele pe care le stăpânea, ca să scoată comerțul din mâinile breslelor și să aducă negustori sub zidurile lui. — piață liberă în zile stabilite — și cu drumuri reparate. Nobunaga a mutat acolo oameni, a chemat meșteri, a dat scutiri și a scos vămile, ca să scoată comerțul din mâinile breslelor. Snobismul castelului și pragmatismul târgului erau două fețe ale aceleiași politici: un centru care nu depinde nici de curtea veche, nici de mănăstiri, nici de bresle.

Castelul nu a supraviețuit mult după stăpânul lui. În 1582, după moartea de la Honnō-ji, Azuchi a fost mistuit de un incendiu; au rămas temeliile de piatră și modelul. Modelul a fost copiat în deceniile următoare de aproape toți stăpânii Japoniei, cu turn, cu ziduri de piatră înclinate și cu oraș la poale. Astăzi se mai văd, pe locul lui, pietrele uriașe ale terasei.

検地Legile lui Nobunaga

Nobunaga a lăsat în urmă mai puține poezii decât legi. A desființat breslele și vămile în orașele pe care le stăpânea, a deschis piețe libere, a poruncit măsurători de pământ — kenchiKenchi (検地) — măsurătoarea ogoarelor. Se măsura fiecare parcelă, se nota recolta și proprietarul, iar birul se calcula după cifre, nu după vorbele celui care le strângea. — a unificat măsurile și moneda și a reparat drumuri și poduri. Un om ca Toyotomi Hideyoshi, care începuse ca țăran, a ajuns general pentru că Nobunaga se uita la ce știe un om să facă, nu la cine îi fuseseră părinții.

Registrele au schimbat viața satului. Până atunci, cine strângea birul putea să rotunjească socoteala; după măsurătoare, fiecare parcelă avea o dimensiune scrisă, o clasă de calitate și o recoltă estimată în unități standard. Cambridge dă pentru poruncile de măsurătoare doi ani foarte concreți: 1580, pentru provinciile Yamato și Harima, și 1582, pentru Yamashiro — de unde a pornit, după moartea lui Nobunaga, marea măsurătoare a lui Hideyoshi, cu registre care fixau pentru fiecare sat suprafața, calitatea pământului și numele celui care răspundea de bir. Satul, nu moșia, a rămas de atunci unitatea de bază a țării (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. xvii–xviii, 43; vol. 3, pp. 321–322). Vama la poarta orașului a dispărut acolo unde stăpânul a hotărât așa, iar negustorii au început să meargă pe drumuri reparate și păzite, cu un singur set de măsuri. Un negustor care înainte plătea taxe la fiecare barieră putea acum să socotească un preț care ținea de la un capăt la altul al domeniului.

Pentru țăran, câștigul a fost mai mic decât pentru negustor. Birul se calcula mai precis, adică mai greu de ocolit; recensământul nu mai lăsa niciun ogor neînregistrat; iar legile care legau omul de pământ au început să apară tocmai ca urmare a acestor măsurători. Nobunaga a interzis ca satele să-și facă singure ligi și a desființat autonomia multor obști; cine fusese obișnuit să-și hotărască birul în adunarea satului a ajuns să-l primească scris. Măsurătoarea care a făcut ordine în socoteli a făcut, în același timp, o țară mai ușor de controlat.

Măsurile și moneda au mers împreună. Nobunaga a încercat să impună unități de măsură proprii în orașele lui și să atragă în circulație monede bune — în martie 1569 a și fixat, pentru prima dată în istoria țării, cursul oficial între aur, argint și moneda de bronz (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 61) —, iar mai târziu, sub Hideyoshi, aceste încercări s-au transformat în reforme la scară națională. Efectul cel mai vizibil, în timpul vieții lui, a fost la Azuchi și la Sakai: orașe în care se putea vinde, cumpăra și împrumuta fără să treci prin zece rânduri de taxe. O bună parte din bogăția care a plătit războaiele de după 1570 a venit din aceste orașe, nu din ogoare.

人柄Meritul, cruzimea și Yasuke

Cea mai bună dovadă a politicii de promovare după merit este un om. Toyotomi Hideyoshi, născut într-o familie de țărani din Owari, a intrat în slujba casei Oda ca servitor și a ajuns, la sfârșitul vieții lui Nobunaga, unul dintre cei mai puternici generali ai țării. (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 1, dă 1536 ca an al nașterii; cronologia aceluiași volum, la pp. xvii–xviii, adaugă rezerva „probabil”, iar alte lucrări, și capitolul următor al acestui site, oscilează între 1536 și 1537.) Nu se poate spune că Nobunaga a inventat promovarea după merit; se poate spune că a folosit-o mai consecvent decât orice stăpân al epocii. Oameni de origine mică au ajuns comandanți, administratori și strângători de biruri, iar oameni cu blazon vechi au fost dați la o parte dacă nu erau buni.

Cruzimea lui Nobunaga nu a fost o legendă de mai târziu; aparține dosarului. Enryaku-ji, Nagashima, execuții, orașe arse, rude și urmași ai adversarilor uciși. Cât a contat pentru succes este o întrebare la care se poate răspunde prudent: cruzimea a funcționat repede acolo unde Nobunaga voia să închidă o problemă. Un oraș care se preda după ce văzuse ce s-a întâmplat altundeva nu mai cerea condiții. Dar cruzimea a produs și dușmani pe viață, a încurajat dezertări și i-a făcut pe unii dintre cei mai apropiați oameni să se întrebe când le vine rândul. O parte din explozia de la Honnō-ji se explică și așa.

Curtea lui era deschisă spre lumea de dincolo de mare, pe care japonezii o numeau nanbanNanban (南蛮) — „barbarii din sud”: portughezii, spaniolii și, mai târziu, olandezii, cu negustoria, tehnica și religia lor. Moda, mâncarea și obiectele venite pe această cale se numesc, în arta epocii, „stil nanban”., „barbarii din sud”. Îi plăceau lucrurile europene, armurile, hărțile și obiectele aduse de iezuiți, iar în suita lui a ajuns, în 1581, un bărbat african adus de misionari, căruia i s-a spus Yasuke. În orașele lui se vindeau puști, argint și mătase.

Povestea lui Yasuke este scurtă și bine consemnată în două locuri. A venit în Japonia în 1579, în suita vizitatorului iezuit Alessandro Valignano, probabil ca servitor înarmat, și a ajuns la Kyōto în 1581. Prima întâlnire cu Nobunaga este pomenită de cronicari, iar miezul ei este aproape comic: Nobunaga nu a crezut că pielea omului e neagră și a poruncit să fie frecat. După ce s-a convins, l-a primit în slujbă. Un martor european, iezuitul Luís Fróis, a scris că lui Yasuke i s-a dat o casă, bani și slujitori — și că mulți se așteptau ca Nobunaga să-l ridice și mai sus.

Cât de „samurai” a fost Yasuke rămâne o discuție între istorici, pentru că termenul însemna și un statut social, nu doar un om înarmat. Cert este că a purtat armă în suita stăpânului, că a fost plătit și că a luptat, în iunie 1582, alături de el. Când atacatorii au intrat în Honnō-ji, Yasuke a fost printre puținii care au luptat. A fost prins mai târziu și lăsat în viață — un fapt care spune ceva despre felul în care era văzut: nu era considerat un rebel japonez, ci un străin, și ca atare nu merita executat.

Cealaltă jumătate a curții lui Nobunaga a fost ceaiul. Nobunaga a folosit ceremonia ca pe un instrument politic: obiectele prețioase, ceainicele și bolurile se dădeau ca răsplată pentru fapte de război, iar cine primea un ceainic primea, de fapt, o distincție publică. Maestrul lui de ceai a fost negustorul din Sakai Sen no Rikyū, un om care a dus la capăt estetica wabi a secolului precedent: cameră mică — chashitsuChashitsu (茶室) — camera de ceai la Nobunaga și la Hideyoshi: pereți de lut, un bol fără preț de comoară și o ușă atât de joasă încât nimeni nu putea intra mândru. Obiectele scumpe de ceai se dădeau acolo ca răsplată, în loc de pământ. —, bol simplu, un singur gest făcut bine. În 1581, Nobunaga a organizat la Kyōto o paradă militară pe care o știm din cronica lui Ōta Gyūichi: mii de oameni în ordine, cu steaguri, arme și cai, sub ochii curții. Ceaiul și parada erau același mesaj, spus în două registre: nu mai există decât o singură putere, iar ea știe și să calce frumos.

都市Administrația și orașele

Intrarea în Kyōto nu a fost o paradă, ci o preluare de instituții. În a noua lună a anului 1568, Nobunaga a intrat în capitală cu vreo cincizeci de mii de oameni aduși din Mino, Owari și provinciile vecine. L-a instalat ca shōgun pe Ashikaga Yoshiaki — al cincisprezecelea al casei —, iar Yoshiaki i-a propus imediat să fie adjunctul lui, kanrei. Nobunaga a refuzat. Era o alegere cu înțeles: un adjunct este vasal, iar el nu voia să fie vasalul cuiva. În 1569 a mers mai departe și a dat reguli scrise pentru oamenii din casa shōgunului și pentru judecățile ținute în reședința construită pentru Yoshiaki; era prima dată când un simplu războinic impunea reguli casei shogunale și obliga shōgunul să le accepte. Curtea, îngrijorată, a încercat să-i împace; un memoriu al vremii notează însă sec că puterea reală, politică și militară, era deja la Nobunaga și că shōgunul rămânea cu rolul de participant la ceremonii. (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 41–43)

A urmat partea care nu se vede în cronicile de război: orașele. Nobunaga a trimis administratori — daikan — la Sakai, la Ōtsu, la Kusatsu și în alte orașe, scoțându-le de sub stăpânirea caselor care le ținuseră până atunci. Locuitorilor din Kyōto le-a dat împrumuturi în orez, iar dobânda a fost destinată casei imperiale; totodată a garantat stăpânirea pământurilor nobilimii de curte și ale templelor din zona capitalei. Era o combinație calculată: bani pentru curte, respect pentru proprietatea veche, control pentru sine. Oamenii din capitală, obosiți de un secol de jafuri, au primit oastea lui ca pe o ușurare — cronicarii notează că soldații plăteau și nu jefuiau. (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 42)

Piețele libere au fost instrumentul cel mai discutat, și cel mai prost înțeles. Nobunaga a desființat, în orașele pe care le stăpânea, taxele de piață și privilegiile breslelor, a scutit negustorii de o listă întreagă de dări — taxa de piață, taxa de negoț, impozitul pe locuință, impozitul pe avere, darurile de recunoștință cerute pentru dreptul de a face comerț — și le-a garantat libertatea de a călători și de a vinde. Dar același om a confirmat privilegiile breslelor din Kyōto, Sakai și din restul regiunii Kinai. Nu era o contradicție, ci o selecție: breslele care aduceau lucruri de import, produse meșteșugărești scumpe, orez și ulei — adică exact ce le trebuia oastei și orașului — au fost păstrate, iar cele care stânjeneau circulația mărfurilor au fost desființate. Orașul nu era lăsat liber din dragoste de libertate; orașul trebuia să fie un nod de aprovizionare. (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 57–59)

Azuchi a fost proiectul-pilot. Nobunaga a mutat drumul mare Nakasendō ca să treacă prin orașul de sub castel, a poruncit ca negustorii să treacă prin Azuchi și să înnopteze acolo, a dat reguli noi pentru pedepsirea hoților și pentru recuperarea datoriilor — un cadru în care comerțul se putea face fără să te judeci singur — și i-a mutat pe vasali în oraș, cu locuințe clădite de el. Cine nu s-a mutat de bunăvoie a avut parte de o convingere administrativă: casele din sat i-au fost arse. Metoda spune destul despre epocă, dar și despre scop: un oraș de cumpărători și de meșteșugari, ținut aproape de ziduri, hrănește o armată mai ieftin decât o provincie întreagă. (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 57–58)

Aceeași politică a avut și o față culturală, mai puțin citată. În 1573, Nobunaga a trimis ca dar lui Uesugi Kenshin o pereche de paravane pictate la atelierul lui Kanō Eitoku, cu orașul Kyōto și împrejurimile lui; pe ele apar două sute douăzeci și trei de clădiri și locuri însemnate, identificate prin inscripții. Capitala devenise un obiect de lux care se putea împacheta și trimite. Iar stăpânii din provincii, imitându-l, și-au poreclit orașele „micul Kyōto”: străzi în caroiaj, un Gion local, un Kiyomizu-dera clădit după model. Urbanismul epocii a fost, în bună parte, un exercițiu de copiere după capitală. (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 733–734)

兵站Războiul ca socoteală

De ce a câștigat Nobunaga nu se explică numai prin îndrăzneală. Volumul al patrulea dă, pentru prima jumătate a carierei lui, două explicații foarte concrete: mobilitatea și banii. Nobunaga a lărgit și a reparat drumurile strategice — între Gifu și Kyōto, între Kyōto și Azuchi —, a construit poduri de pontoane peste râuri și a pus pe lacul Biwa corăbii mari, cu o sută de vâsle, pentru transportul oștirii și al materialelor. O armată care ajunge prima pe poziție, cu pulberea uscată și cu proviziile la timp, bate o armată mai mare care ajunge obosită. (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 54)

Oastea lui era alcătuită din unități specializate: pedestrași cu sulița, arcași, pușcași — teppōtai — și, în jurul stăpânului, garda călare, umamawari. Sub Nobunaga, generalii lui comandau oști aproape independente; sub Hideyoshi, unitatea de socoteală devine provincia sau domeniul, iar după măsurători serviciul militar se calculează la suta de koku. În 1592, pentru expediția din Coreea, s-a aplicat pentru prima dată un plan național: stăpânii din Kyūshū dădeau cinci oameni la fiecare sută de koku, cei din Shikoku și Chūgoku patru. Războiul se transformase într-o formulă. (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 52–56)

Iar formula se plătea. Când Hideyoshi a pregătit campania împotriva casei Hōjō, un magistrat pe nume Natsuka Masaie a fost însărcinat cu aprovizionarea: a închiriat o flotă întreagă, a strâns două sute de mii de koku de orez și furaje pentru douăzeci de mii de cai și a cheltuit zece mii de monede de aur pe provizii. Până atunci, fiecare ceată de războinici își căra mâncarea de acasă; de acum, oștile depindeau de ofițerii stăpânului și de negustorii care semnau contracte de transport. Efectul a fost politic, nu doar logistic: cine plătește provizia ține oștile în mână, iar un stăpân cu oști în mână poate cere supunere fără să tragă un foc. (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 55)

Banii aceștia trebuiau scoși din ceva. În al treilea an de la intrarea în Kyōto, în martie 1569, Nobunaga a fixat cursurile oficiale între aur, argint și moneda de bronz — zece ryō de aur la cincisprezece kanmon de bronz, zece ryō de argint la două kanmon — și a hotărât ca mărfurile de import, între ele mătasea brută, medicamentele și bolurile de ceai, să se plătească doar în aur și argint. Niciun shōgun al casei Ashikaga nu mai încercase așa ceva; sistemul celor trei monede, care avea să țină până în secolul al XIX-lea, începe aici. Nobunaga l-a pus pe negustorul Imai Sōkyū să conducă mina de argint de la Ikuno, în Tajima, aflată sub stăpânirea lui directă, iar casa Gotō a bătut monede de aur. Cei care făceau războiul plăteau, în fond, cu metal din munți. (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 61–62)

Un detaliu care se uită ușor: praful de pușcă și plumbul se importau. Hideyoshi avea să interzică pirateria în 1588 și să-și asume controlul asupra tuturor celor care umblau pe mare, tocmai ca să prindă în mână aceste materiale. Un stăpân care nu stăpânea porturile putea avea cei mai buni pușcași din țară și, în a treia zi de luptă, niciun glonț. (Cambridge History of Japan, vol. 4, p. 63)

本能寺Focul de la Honnō-ji

În primăvara lui 1582, Nobunaga stăpânea mai bine de jumătate din Japonia. Cealaltă jumătate era a stăpânilor care nu se supuseseră încă. În iunie a plecat spre vest, ca să-l ajute pe unul dintre generalii lui, Hashiba Hideyoshi, care asedia o cetate din provincia Bitchū. S-a oprit la Kyōto, la templul Honnō-ji, cu o gardă mică.

Acolo l-a ajuns vestea că un general al lui, Akechi Mitsuhide, în loc să meargă spre vest, întorsese oastea spre capitală. În dimineața de 21 iunie 1582 — data este după calendarul de atunci; în calendarul gregorian de astăzi ar fi 1 iulie — Honnō-ji a fost încercuit. Nobunaga a luptat, apoi a dat foc templului. Trupul nu i-a fost găsit niciodată. Avea patruzeci și șapte de ani.

Ordinea lucrurilor din acea dimineață se poate reconstitui în linii mari. Mitsuhide a pornit spre vest cu oastea lui, a schimbat direcția și a mărșăluit toată noaptea spre Kyōto, iar la zori a încercuit templul. Nobunaga avea cu el câteva zeci de oameni. Fiul lui, Nobutada, se afla în alt loc din oraș, la reședința Nijō, cu mai mulți oameni; a fost și el încercuit și a murit în aceeași zi. Yasuke a luptat lângă Nobunaga, apoi lângă Nobutada, a fost rănit și prins. Nu se știe ce a fost după aceea.

De ce a făcut-o Mitsuhide rămâne, după patru secole, cea mai discutată întrebare a istoriei japoneze. S-au propus răzbunarea pentru umilințe publice, ambiția personală, nemulțumirea unor vasali ai lui, o înțelegere cu alte case, un calcul greșit despre cine îl va sprijini. Niciuna dintre explicații nu are dovezi care să închidă discuția. Răspunsul onest este că nu știm, și că nu vom ști niciodată cu certitudine.

Urmarea a fost însă rapidă. Hideyoshi a încheiat în grabă asediul cetății Takamatsu, a mărșăluit înapoi cu oastea lui și, după un drum făcut cu o viteză care i-a uimit pe contemporani, l-a înfruntat pe Mitsuhide la Yamazaki. Mitsuhide, care nu a reușit să adune în jurul lui stăpânii pe care îi socotise aliați, a pierdut. A fost ucis la scurt timp după bătălie; de la lovitura de la Honnō-ji trecuseră câteva săptămâni, nu ani.

Focul de la Honnō-ji a schimbat totul și, totodată, aproape nimic. Hideyoshi a pus mâna pe moștenirea politică a lui Nobunaga și a dus unirea mai departe, cu alte metode; Ieyasu, aliatul din tinerețe, a avut răbdare încă aproape douăzeci de ani. Dar legile, măsurătorile de pământ, piețele fără vamă și drumurile au rămas în picioare, iar cine voia să conducă Japonia trebuia să pornească de la ele. Un om ars într-un templu a lăsat după el o țară mai ușor de unit decât o găsise.

• 1534Se naște Oda Nobunaga, într-o familie de stăpâni mici din Owari.
• 1560Okehazama: în ploaie, oastea casei Imagawa este distrusă, iar Imagawa Yoshimoto moare.
• 1562Alianța cu Matsudaira Motoyasu (viitorul Tokugawa Ieyasu), care va ține o viață de om.
• 1568Intră în Kyōto și îl instalează ca shōgun pe Ashikaga Yoshiaki.
• 1570La Anegawa, îi bate pe Azai și pe Asakura, împreună cu Ieyasu.
• 1571Arde mănăstirea Enryaku-ji de pe muntele Hiei, cu oamenii dinăuntru.
• 1573Îl alungă pe Yoshiaki: shogunatul Muromachi se sfârșește.
• 1574După un asediu lung, ligile credincioșilor de la Nagashima sunt nimicite.
• 1575Nagashino: pușcașii din spatele palisadei opresc cavaleria casei Takeda.
• 1576Începe construcția castelului Azuchi, primul cu un turn înalt și cu apeducte.
• 1581Paradă militară la Kyōto; în suita lui Nobunaga apare Yasuke.
• 158221 iunie: Akechi Mitsuhide încercuiește Honnō-ji; Nobunaga moare în incendiu.