Tărâmul zeilor

Înainte să aibă istorie scrisă, Japonia a avut o poveste. Iar povestea aceea nu a fost un moft de poet: a fost, timp de mai bine de o mie de ani, actul de identitate al unei țări întregi. Din ea s-a tras dreptul unei dinastii de a conduce, din ea s-au luat numele zeilor, ale munților, ale provinciilor, ale templelor și ale sărbătorilor. De aceea începem capitolul de față cu ceva ce nu s-a întâmplat niciodată — dar în care, în mod oficial, japonezii au crezut până în 1945.

Miturile acestea nu s-au păstrat însă într-o singură carte sfântă, ci în două cronici alcătuite la începutul secolului al VIII-lea, la cererea curții: Kojiki, „însemnări despre lucruri vechi”, terminată în 712, și Nihon Shoki, „cronicile Japoniei”, terminată în 720. Amândouă adună povești care circulaseră secole întregi pe gură, în familii de naratori și de preoți, și le așază într-o ordine care convine puterii. Nu sunt deci nici simple basme, nici procese-verbale. Sunt amândouă: o colecție de povești foarte vechi, cusute cu grijă în forma unui act de proprietate asupra insulelor.

天地開闢Lumea născută dintr-o lance

La început, spun textele vechi, nu era nici pământ, nici cer, ci o masă de apă și ceață, „ca un ocean de unt care plutește”. Când cerul s-a ridicat și pământul s-a așezat, s-au ivit primii zei. În Kojiki apar pe rând, singuri, fără să facă mare lucru: stăpânul centrului cerului, zeul care naște și zeița care naște, ascunși în cer ca niște funcționari care nu ies din birou. Ultimii dintre aceștia, un frate și o soră — IzanagiIzanagi (伊邪那岐) — „cel care invită”. Împreună cu Izanami, este zeul care a dat naștere insulelor Japoniei. Numele se scrie și 伊弉諾. și IzanamiIzanami (伊邪那美) — „cea care invită”. Moare dând naștere zeului focului și devine stăpâna tărâmului umbrelor, Yomi. — au primit o sarcină: să dea formă lumii de jos. Li s-a dat o lance împodobită cu pietre scumpe, numită „lancea cerească”. Cei doi au stat pe podul plutitor al cerului, au învârtit lancea în apa de dedesubt și au ridicat-o. Din picăturile care s-au scurs de pe vârf s-a născut prima insulă.

Pe insula aceea au coborât, au ridicat un stâlp și o casă, și au făcut o înconjurare rituală a stâlpului. La întâlnire, Izanami a vorbit prima — un semn rău, spune povestea. Copilul lor s-a născut fără oase, ca o meduză, și a fost pus într-o barcă de trestie și lăsat în voia apei. Cei doi au cerut sfatul zeilor, au repetat ceremonia și de data aceasta a vorbit Izanagi. Copiii care s-au născut atunci au fost insulele Japoniei și, mai apoi, zeii care le locuiesc: zeul mării, zeul vântului, zeița munților, zeul focului.

Povestea aceasta are o structură de o eficacitate uimitoare. Ea explică, într-o singură scenă, de ce insulele sunt acolo unde sunt, de ce sunt lovite de taifunuri și de cutremure, și de ce, în tot ce urmează, o femeie și un bărbat vor împărți puterea. Japonia nu este, în acest mit, o cucerire și nicio creație din nimic: este rezultatul unei ceremonii repetate până când iese bine. Este un detaliu care spune multe despre felul în care oamenii aceia își înțelegeau lumea: nu ca pe un dat, ci ca pe o lucrare de întreținut.

Aici povestea ia o întorsătură pe care o regăsim în mitologiile întregii lumi: izgonirea din rai și moartea. Nașterea zeului focului a ars-o pe Izanami dinăuntru. Ea a murit și a coborât în YomiYomi (黄泉) — tărâmul umbrelor, al morților. Izanagi coboară acolo ca să-și readucă soția și o găsește descompusă: moartea devine, în acest mit, ireversibilă., tărâmul întunecat. Izanagi a coborât după ea și a găsit-o — dar a găsit-o putredă, plină de larve, cu opt zeități ale tunetului crescând din trupul ei. Îngrozit, a fugit. Ea a trimis după el o armată de umbre; el a aruncat în urmă un pieptene care s-a prefăcut în tufiș de bambus, apoi, la ieșire, a rostogolit o stâncă uriașă peste gura peșterii. De o parte și de alta a stâncii, cei doi soți au rostit jurăminte de dușmănie veșnică: ea va lua o mie de vieți pe zi; el va dărui o mie cinci sute de nașteri.

Din acea socoteală de vieți se naște, de fapt, toată religia japoneză de mai târziu. Moartea nu este o pedeapsă și nu este o poartă către ceva mai bun: este o murdărie, ceva ce se lipește de om și de locuri, ceva de spălat. De aceea, în shintō, accentul nu cade pe mântuire, ci pe curățire: apa, sarea, focul, hotarul. Iar stânca rostogolită peste gura Yomi-ului este primul hotar din istoria religioasă a Japoniei: un prag pe care nu se trece. Toate sanctuarele care vor veni mai târziu nu sunt altceva decât repetări mărunte ale acelui gest.

De acolo, din scena următoare, se naște panteonul Japoniei. Ca să se curețe de atingerea morții, Izanagi s-a scăldat într-un râu. Când și-a spălat ochiul stâng s-a ivit Amaterasu, zeița soare; din ochiul drept, zeul lunii; din nas, Susanoo, zeul furtunii. Frumoasă, luminoasă, responsabilă: Amaterasu a primit cerul. Susanoo, turbulent, certăreț, a primit marea — și a stricat tot ce i s-a dat, până când a fost izgonit pe pământ.

Discuția despre nașterea insulelor are însă și o latură pe care mitul nu o știe: arheologia. Insulele Japoniei nu au fost niciodată „făcute” o dată pentru totdeauna; ele sunt vârfurile unor munți submarini, scufundate și ridicate de mișcările plăcilor, unite cu continentul în timpul glaciațiunilor, când marea era mai jos, și dezmembrate din nou când gheața s-a topit. Vânătorii Jōmon din capitolul trecut au putut ajunge pe insule pe uscat. Cei care au venit după ei, cu orezul, cu fierul și cu poveștile, au venit cu barca. Iar în mijlocul acestei geografii mișcătoare, mitul așază un cuplu care se ceartă, un copil fără oase lăsat pe apă și o stâncă pusă la gura morților. Este o cosmogonie de oameni care trăiesc pe un pământ care se clatină și, totuși, nu se tem de el.

天岩戸Soarele care se ascunde

Susanoo nu s-a potolit. Trimis să trăiască pe pământ, a trecut pe la sora lui, în cer, și a început să facă dezastru: a stricat ogoarele de orez, a umplut canalele de irigație cu pământ, iar la urmă a jupuit de viu un cal și l-a aruncat în atelierul unde Amaterasu țesea veșmintele zeilor. Zeița soare s-a supărat atât de tare încât s-a ascuns într-o peșteră și a astupat intrarea cu o stâncă.

Lumea s-a întunecat. Fără soare, ogoarele au înghețat, zeii s-au adunat îngrijorați pe malul râului ceresc și au pus la cale un plan care seamănă izbitor cu teatrul: au adus un cocoș care cântă, o oglindă mare, coliere de pietre curbe și au întins o frânghie împletită. Pe o cuvă întoarsă cu fundul în sus a urcat zeița Uzume și a început să danseze atât de comic, cu gesturi atât de necuviincioase, încât toți zeii au izbucnit în râs. Curioasă — ce se petrece acolo, de ce se veselesc fără mine? — Amaterasu a crăpat ușa peșterii. I s-a întins oglinda: „Uite, a apărut o zeiță mai frumoasă decât tine.” A ieșit să vadă, iar zeii au tras-o afară cu frânghia și au sigilat peștera. Lumina s-a întors în lume.

În acest mit, care este și cea mai veche scenă de teatru din Japonia, stau trei lucruri pe care le vei reîntâlni mereu: oglinda ca obiect sacru, frânghia împletită de paie — shimenawaShimenawa (注連縄) — frânghia de paie răsucită care marchează spațiul sacru: o vezi astăzi deasupra intrării sanctuarelor, la început de an, pe fațadele caselor. — care marchează astăzi intrarea în orice sanctuar, și ideea că lumea se poate întuneca, dar revine la lumină printr-un efort comun al zeilor și al oamenilor.

Mai departe, mitul devine genealogie. Nepotul Amaterasei, Ninigi, este trimis pe pământ cu cele trei insigne ca semn al dreptului ceresc asupra insulelor. Strănepotul lui, pe care tradiția îl numește Jimmu, pornește din Kyūshū spre est, cucerește regiunea Yamato și devine, în anul 660 î.Hr., primul împărat al Japoniei. Populația nici nu se născuse atunci; vitejia lui este povestită cu amănunte, dar dovezile lipsesc cu desăvârșire. Data în sine a fost calculată șapte secole mai târziu, de funcționari care aveau nevoie de un an rotund și memorabil. Din 1873 până în 1948, ziua de 11 februarie a fost sărbătoarea națională a întemeierii; astăzi se sărbătorește din nou, sub alt nume, tot pe 11 februarie.

Este locul să spunem lucrul cel mai important despre acest calendar, pentru că el explică toată această cursă a vechimii de care ne lovim de acum înainte. Curtea care a comandat cronicile nu avea nevoie doar de un mit frumos: avea nevoie de un mit mai vechi decât al vecinilor. De aceea, în Kojiki și în Nihon Shoki, domniile primilor împărați sunt lungi, rotunde și imposibile — unii ar fi trăit peste o sută de ani, alții ar fi urcat pe tron la șaptezeci. Cifrele nu sunt minciuni ale unor naivi, ci unelte de cancelarie. Iar consecința este că Himiko, regina din secolul al III-lea despre care avem mărturii contemporane, ajunge contemporană cu împărați legendari care ar fi trăit cu șapte sute de ani înaintea ei. Cronicile oficiale nu știu ce să facă cu ea: nu o pomenesc deloc, sau o strecoară într-un colț, sub alt nume. Un stat care își scrie singur certificatul de naștere are grijă să nu lase pe nimeni mai vechi decât dinastia.

八岐大蛇Furtuna și șarpele cu opt capete

Pe pământ, Susanoo s-a răzbunat pe lume într-un mod care i-a adus, paradoxal, faima. A găsit un cuplu de bătrâni plângând pentru că un șarpe cu opt capete și opt cozi le mâncase deja șapte fiice și urma să o ia pe a opta. Susanoo le-a cerut să prepare opt butoaie de sake, le-a așezat în spatele a opt porți și a așteptat. Șarpele a băut, s-a îmbătat și a adormit; atunci zeul l-a tăiat în bucăți, iar din coada lui a scos o sabie — sabia care, de atunci, face parte din insignele imperiale.

Este povestea cea mai cunoscută din mitologia japoneză, și merită citită cu atenție, fiindcă nu este deloc o poveste despre eroism. Susanoo nu învinge șarpele luptându-se cu el. Îl învinge punându-i o capcană cu băutură. Un zeu al furtunii, care până atunci stricase tot ce atinsese, își salvează reputația printr-un truc de cârciumă. Iar din trupul monstrului nu iese un trofeu oarecare, ci exact obiectul care va sta, timp de un mileniu și jumătate, în centrul legitimității imperiale.

Detaliile acestei povești au o viață lungă. Șarpele cu opt capete are ochii „ca niște fructe de iarnă”, iar pe spinare crește mușchi și chiparoși; când se mișcă, se întinde peste opt văi și opt dealuri. Sunt, de fapt, imagini de peisaj: un râu care se varsă, o furtună care vine din opt direcții, un munte acoperit de pădure. Mitul nu descrie un animal fantastic, ci un dezastru natural cu opt guri. Iar fata salvată, Kusinada-hime, se căsătorește cu Susanoo, iar urmașii lor sunt zeii din Izumo, pe coasta de vest a insulei Honshū — adică familia de zei a unei regiuni care, în tot ce urmează, va fi mereu a doua: puternică, respectată, niciodată stăpână.

Dacă vrei să vezi unde se termină mitul și începe geografia, du-te la Izumo, pe malul Mării Japoniei. Acolo se află unul dintre cele mai vechi sanctuare ale țării, Izumo-taisha, cu un calendar propriu de zei: în luna a zecea a anului, spune tradiția, toți zeii Japoniei își părăsesc sanctuarele și se adună la Izumo, ca să hotărască cine se căsătorește și cine se ceartă în anul următor. În restul țării, luna aceea se numește „luna fără zei”. Este o urmă de istorie religioasă foarte veche: înainte de a fi o țară cu un panteon ordonat, Japonia a fost o pluralitate de centre, fiecare cu zeii lui.

天孫降臨Coborârea nepotului ceresc

Ultima mișcare a mitului este cea care interesează direct puterea. Amaterasu hotărăște să trimită pe pământ un urmaș al ei, ca să stăpânească insulele pe care le născuseră Izanagi și Izanami. Primul trimis se sperie de haosul de jos și se întoarce; al doilea este trimis cu o escortă de zei și cu un mesaj care seamănă cu un act de proprietate: pământul acesta este al meu, ia-l în stăpânire. Coborârea se face pe un munte din Kyūshū, iar în mâinile trimisului sunt puse cele trei insigne: oglinda, sabia și piatra curbată — magatamaMagatama (勾玉) — „piatra curbată”, podoabă în formă de virgulă, făcută din jad, agat sau cuarț. Se purta ca bijuterie și ca talisman, iar mai târziu a devenit una dintre cele trei insigne imperiale..

Coborârea nepotului ceresc este, în fond, o scenă de investitură: cineva coboară dintr-o lume mai bună, aduce cu el obiectele care dovedesc cine l-a trimis și preia un teritoriu. Fiecare element al scenei are, de altfel, un echivalent foarte pământesc în secolele care urmează. Oglinda este obiectul care „prezintă” zeitatea, sabia este obiectul care apără hotarul, piatra curbată este obiectul care se dăruiește. Iar oamenii care vor purta, peste câteva sute de ani, aceste obiecte în procesiuni vor repeta, fără să-și pună prea multe întrebări, gestul unui zeu care s-a mutat dintr-o lume în alta.

Oglinda are o istorie separată, fiindcă este singurul dintre cele trei obiecte despre care avem dovezi materiale din epoca potrivită. Ea călătorește, în tradiția consemnată de Nihon Shoki, cu o prințesă, Yamatohime, care o poartă prin mai multe locuri până când așezarea potrivită se dovedește a fi pe malul râului Isuzu, în peninsula Ise. Acolo se află astăzi sanctuarul interior al lui Ise, Naikū, și acolo, într-o clădire de lemn pe care nimeni nu o vede, se păstrează oglinda. Tradiția dă acestui eveniment un echivalent în ani, în jurul secolului al IV-lea, dar nu este o dată istorică: este o așezare târzie a unei povestiri. Cert este altceva, și este mai spectaculos decât orice dată: clădirea care adăpostește oglinda este demolată și reconstruită din lemn nou, pe un teren alăturat, la fiecare douăzeci de ani, de mai bine de o mie trei sute de ani — o tradiție atestată documentar din 690 și ținută, cu mici întreruperi, până astăzi. Japonia are, așadar, un monument care este vechi de treisprezece secole și, în același timp, nu are niciodată mai mult de douăzeci de ani.

Din acest punct, mitul coboară spre istorie. Nimănui de la curte nu i-a trecut vreodată prin cap să scrie o teologie: nu se discută despre natura zeilor, nu se explică de ce există răul, nu se compară zeii cu cei ai vecinilor. Se păstrează genealogia, obiectele, locurile și calendarele. Este un fel de a gândi religia care va marca definitiv Japonia: mai puțină teorie, mai multă procedură.

祭りCum se ruga lumea, de fapt

Ceea ce am povestit până aici este mitologia curții: povești despre zei, insule și dinastii, adunate în două cărți, la cererea unui stat. Dar în satele Japoniei, religia arăta altfel. Nu se citea nimic, nu se predica nimic și, în mare parte, nu se construia nimic. Un sanctuar, în cele mai vechi timpuri, nu avea clădiri: avea un loc. O stâncă înconjurată de frânghie, o cascadă, un vârf de munte, un copac bătrân, o insulă de piatră în mijlocul apei. Acolo cobora zeul, kamiKami (神) — zeii și spiritele din religia shintō: forțe ale naturii, strămoși, eroi, locuri. Nu sunt atotputernici și nu sunt morali în sensul nostru; sunt prezenți., iar oamenii veneau să-i vorbească.

Cum arăta practica obișnuită? În primul rând, curățenia. Omul care se apropia de un loc sacru se spăla: pe mâini, pe față, pe gură, uneori cu totul, în mare sau în cascadă. Gestul are un nume, misogiMisogi (禊) — purificare cu apă, actul ritual de spălare care șterge murdăria și atingerea morții. Stă la baza obiceiului de a te spăla pe mâini la intrarea în sanctuar., și derivă direct din scena în care Izanagi se scaldă în râu ca să scape de atingerea tărâmului morților. Astăzi, același gest se face, în formă mică, la fiecare sanctuar: te oprești la un bazin, iei apă cu un polonic de lemn, te speli pe mâini, clătești gura. Cei care practică versiunea severă — stând iarna sub o cascadă de munte, cu apă de câteva grade — repetă exact același lucru.

În al doilea rând, sărbătoarea, matsuriMatsuri (祭り) — sărbătoarea de sanctuar sau de cartier, cu procesiuni, care purtat pe ulițe, dansuri, muzică și tarabe. Fiecare localitate are ale sale, legate de recoltă sau de un zeu local.. Un matsuri nu este o slujbă: este o mutare. Zeul este scos din locul lui, așezat într-un palanchín și purtat prin sat sau prin cartier, ca să vadă cum stau lucrurile și ca să fie văzut. Oamenii îl însoțesc, dansează, mănâncă, beau, se ceartă pe ultimul loc la tarabă. La sfârșit, zeul se întoarce acasă. În aceste procesiuni s-au păstrat, de fapt, cele mai vechi straturi ale religiei japoneze: nu credința în ceva, ci circulația dintre oameni, zeu și hotarele satului.

Al treilea element, și cel mai puțin spectaculos, este hotarul. Intrarea într-un spațiu sacru este marcată de o poartă, toriiTorii (鳥居) — poarta de lemn sau de piatră, de obicei roșie, care marchează trecerea din spațiul obișnuit în cel sacru. Nu este o ușă: nu are canaturi și nu se închide niciodată., iar locul propriu-zis este închis de frânghia de paie răsucită din mitul peșterii. Deasupra multor sanctuare atârnă, la Anul Nou, frânghii noi, împletite de localnici. Nimic din toate acestea nu are legătură cu mitul curții: sunt practici de sat, foarte vechi, care au supraviețuit pentru că erau utile. Omul care se spală la intrare, care aduce o ofrandă de orez nou și care cere sănătate pentru copii nu are nevoie de o teologie. Are nevoie de un loc, de o regulă și de un vecin care să fi făcut la fel.

Iar la capătul acestei religii a locurilor stă o întrebare la care japonezii au răspuns altfel decât europenii: unde se roagă omul? La sanctuarele shintō, de regulă, nu se intră în sala zeului. hondenHonden (本殿) — sala interioară a sanctuarului, unde se păstrează obiectul sacru. Rămâne închisă; credinciosul se roagă în fața ei, din sala de rugăciune sau de la poarta interioară., clădirea cea mai importantă, este de obicei goală pe dinăuntru, închisă și nevăzută; oamenii se opresc în fața ei, bat din palme, se înclină și pleacă. Zeul nu este un spectator al slujbei, iar credinciosul nu este un participant la un spectacol: sunt două lumi care se ating, la un hotar, pentru câteva clipe. Este un aranjament discret, care explică foarte bine de ce Japonia a putut primi, mai târziu, o religie complet diferită fără să simtă că renunță la ceva.

卑弥呼Regina care lipsește din mituri

Dacă mitul explică de ce Japonia se crede o țară a zeilor, istoria propriu-zisă intră în scenă printr-un document scris de altcineva. În jurul anului 297, la curtea din China, funcționarii din dinastia Wei au adunat într-o cronică tot ce se știa despre popoarele vecine. Un capitol întreg este despre Wa, oamenii de dincolo de mare. Acolo, pentru prima dată, apare o societate japoneză descrisă din exterior: peste o sută de mici regate, războaie continue, oameni care se hrănesc cu orez și pește, care beau sake și își plâng morții cu mare zgomot, care își acoperă trupul cu tatuaje și se judecă prin probe de apă clocotită.

Raportul acesta — cunoscut astăzi sub numele de Wajinden, „tratatul despre oamenii din Wa” — este scris de un funcționar care nu a fost niciodată în arhipelag. El adună relatările solilor, ale negustorilor și ale interpreților, iar distanțele pe care le dă sunt, după cum au arătat cercetătorii moderni, imposibile: drumul descris de la comandamentul chinez din Coreea până la Yamatai nu se leagă nici pe hârtie, nici pe mare. De aceea, chiar și valoarea documentului este discutată. În schimb, detaliile mărunte sunt atât de neobișnuite încât este greu să fie inventate: felul în care se fac judecățile, obiceiul de a păstra socotelile cu mărgele, felul în care se plâng morții, felul în care se salută. Un om care scrie din auzite poate greși distanțele; nu inventează de obicei cinci feluri de a mânca pește.

Și, în mijlocul acelui tablou, apare ea: Himiko, stăpâna regatului Yamatai. Cronica spune că, obosiți de războaie, oamenii au hotărât să pună o femeie în frunte. Himiko era șamană: îi vindeca pe cei bolnavi și vorbea cu duhurile, nu se căsătorise niciodată și trăia retrasă într-un palat cu sute de slujnice, dintre care doar una îi aducea mâncarea. Guvernarea propriu-zisă o făcea fratele ei, mult mai tânăr, împreună cu un ministru. A urcat pe tron în jurul anilor 180–189, iar în 239 a trimis primii soli la curtea Wei, cu daruri de sclavi și țesături; în anul următor a primit înapoi titlul de „stăpână a lui Wa, prietena lui Wei” și o sută de oglinzi de bronz. Alte solii au plecat spre China în 243, 245 și 247. În ultimul an cerea ajutor împotriva unui regat rival; a murit în 247 sau 248. Cronica notează, cu un amestec de uimire și dezaprobare, că în mormântul ei uriaș au fost îngropați peste o sută de slujitori. După moartea ei, a fost pusă regină o fetiță de treisprezece ani, iar țara a recăzut în haos.

Detaliile acestea au, privite din altă parte, o coerență tulburătoare. O șefă care nu se căsătorește, care nu se arată, care nu guvernează direct și care vorbește cu invizibilul este exact tipul de conducător care apare în societățile în care puterea religioasă și puterea militară sunt ținute deliberat separate. Ea nu are armată, are autoritate; fratele ei are administrație, dar nu are legitimitate. Iar palatul cu o mie de femei și un singur bărbat la ușă este o mașinărie de păstrat un secret: nimeni, în afară de zei, nu are acces la persoana care vorbește cu zeii. Cronica chineză notează aceste lucruri ca pe niște curiozități. Pentru istoria Japoniei, ele sunt prima descriere a unei instituții care va rezista un mileniu: puterea care se exercită prin intermediul altcuiva.

Unde se afla Yamatai? De peste un secol, istoricii japonezi se ceartă. Unii îl așază în nordul insulei Kyūshū, acolo unde satele fortificate din epoca Yayoi se potrivesc cu descrierea; alții, în regiunea Kansai, în inima viitoarei puteri Yamato. Oglinzile de bronz din cronică oferă un indiciu: în mormintele din secolul al III-lea s-au găsit sute de oglinzi cu margine triunghiulară, majoritatea în Kansai. Candidatul cel mai discutat pentru mormântul ei este movila Hashihaka, din prefectura Nara — o movilă uriașă, în formă de gaură de cheie, printre cele mai vechi de acest fel. Nu este o dovadă, este o urmă; manualele japoneze, prudente, preferă să nu aleagă.

Iar dacă te uiți la movilă, poți vedea de ce dezbaterea nu se termină niciodată. Cronicile vorbesc despre un mormânt „uriaș”, iar Hashihaka este uriaș: aproape 280 de metri, cu un volum de pământ de sute de mii de metri cubi. Dar movila aceasta este și cel mai vechi exemplar cunoscut al formei de gaură de cheie, iar datarea ei oscilează, după metoda folosită, între mijlocul secolului al III-lea — adică exact pe vremea lui Himiko — și secolul al IV-lea. Pe scurt: fie mormântul se potrivește cu regina, fie regina este prea devreme pentru mormânt. Iar peste această ceartă academică se așază o piedică administrativă: Agenția Casei Imperiale nu permite săpături în movilele considerate morminte imperiale, iar Hashihaka este una dintre ele. Cea mai importantă întrebare a antichității japoneze stă, deci, într-un pământ pe care nimeni nu are voie să-l sape.

倭の五王Cinci regi și o scrisoare

După Himiko, cronicile chineze tac aproape o sută cincizeci de ani. În 413, un rege al lui Wa trimite din nou soli, iar de aici până în 502, în documentele dinastiei Song, apar cinci nume de regi: San, Chin, Sai, Kō și Bu. Istoricii japonezi îi numesc „cei cinci regi ai lui Wa” și îi identifică, cu prudență, cu o parte dintre împărații din secolele al IV-lea și al V-lea. Nu se știe exact cine a fost fiecare. Se știe însă foarte exact ce cereau, pentru că documentele chineze păstrează lista titlurilor pe care le primeau — și lista este, citită astăzi, aproape comică prin lăcomie.

Iată, de pildă, cum arăta o titulatură cerută de unul dintre ei: „împuternicit cu bătaia de bici, comandant suprem al armatelor din șase țări — Wa, Paekche, Silla, Mimana, Chinhan și Mahan —, mare general care liniștește Estul, regele lui Wa”. Fiecare cuvânt este o pretenție. Comandant suprem peste șase țări, dintre care unele nu-i aparțineau deloc; „mare general care liniștește Estul”, un grad pe care curtea chineză îl dădea vasalilor de rangul al treilea, sub cel al regelui de Goguryeo și sub cel al regelui de Baekche; și „regele lui Wa”, care e singurul titlu pe care îl avea într-adevăr. Unii cercetători au citit ierarhia gradelor date celor trei regi ca pe o dovadă că Japonia era privită drept cea mai mică dintre puteri. Alții au observat că ordinea gradelor urma, de fapt, ordinea în care fiecare stat trimisese primul soli. Oricum ar fi, imaginea este limpede: regii arhipelagului făceau coadă la o cancelarie de la celălalt capăt al lumii ca să primească diplome.

Unul dintre ei — pe care istoricii îl identifică, probabil, cu împăratul Yūryaku — scrie în 478 o scrisoare lungă și plină de mândrie despre cuceririle sale. Aceste rânduri sunt primele urme sigure ale unei puteri japoneze care se comportă ca un stat: cu armată, cu diplomație, cu ambiție regională. Scrisoarea merită citită pentru ton, care este al unui om care se plânge și se laudă în aceeași frază. Regele povestește că strămoșii lui au purtat armura și au străbătut munți și râuri fără să aibă liniște; că el însuși a cucerit „cincizeci și cinci de țări de barbari din est” și „șaizeci și șase de țări din vest”, că a trecut marea și a supus popoarele de dincolo de ea; că, de-a lungul drumului, s-a întâlnit cu armate dușmane fără să aibă niciodată ghinion; și că, totuși, titlurile pe care le cere nu i s-au dat încă. Cei care au scris scrisoarea știau foarte bine ce fac: se adresau unui împărat care avea nevoie de aliați în est și îi ofereau, în schimbul unui titlu pe hârtie, o promisiune de ordine pe mare.

Din scrisoare se vede și cum se vedea curtea din Yamato pe ea însăși. Regele spune că strămoșii lui au cârmuit țara „îmbrăcați în armură” și că „supunerea și răscoala” se hotărau cu sabia. Nu vorbește despre zei, nu vorbește despre Amaterasu, nu vorbește despre vreun drept ceresc: vorbește despre campanii, despre pedestrași, despre corăbii. Cu alte cuvinte, una este limba pe care curtea o folosea cu China și alta este limba pe care a folosit-o, un secol și jumătate mai târziu, în fața propriei țări. În scrisorile către continent conta forța. În cronicile scrise acasă conta descendența. Amândouă erau, în felul lor, instrumente.

Pe lângă cronici, avem acum și izvoare scrise de japonezi — pe obiecte. O sabie de fier găsită într-o movilă din prefectura Saitama, cu o sută cincisprezece caractere chinezești încrustate cu aur, spune povestea unui clan de provincie care slujise șapte generații la curte și care îl ajutase pe „marele rege Wakatakeru” să-și stăpânească țara. O alta, găsită în Kyūshū, poartă un text asemănător. În amândouă apare un titlu pe care nu îl găsim în documentele chineze: domnitorul se numește „mare rege care guvernează toate lucrurile de sub cer”. Nimeni, la acea dată, nu-l numea încă împărat: dovada că un suveran japonez a fost numit tennō apare abia în Codul Taihō din 701, iar tradiția care îl leagă de împăratul Tenmu este și astăzi discutată.

氏Curtea din Yamato

În secolele al IV-lea și al V-lea, în regiunea Yamato din centrul insulei Honshū, se conturează deci un stat. Dar „stat” este un cuvânt prea ordonat pentru ce se vede în documente. Ce se vede este o federație de familii mari — ujiUji (氏) — clanul: o familie mare, cu zeul ei protector, cu meseria ei și cu oamenii care depindeau de ea. Unitatea de bază a societății din Yamato. — fiecare cu un zeu protector, cu un teritoriu și cu o meserie. Un clan toarnă bronzul, altul țese, altul scrie, altul luptă, altul are grijă de movilele funerare și de înmormântări. Șeful celui mai puternic dintre ele, căruia istoricii îi spun, cu un titlu tradus aproximativ, „mare ministru”, stă lângă rege și, în practică, guvernează. Istoricii au numele unor astfel de oameni din secolul al VI-lea; cel mai faimos dintre ei, Soga no Iname, apare în documente din 536.

Curtea aceasta avea un fel de ierarhie de titluri, numite kabaneKabane (姓) — titluri ereditare care arătau rangul unui clan față de curte: „mare ministru”, „ministru”, „șef de breaslă”, „mai-marele unui grup de meșteșugari”. Sistemul a fost reorganizat în secolul al VII-lea., care se dădeau familiilor și care spuneau, în ordine, cine e mai aproape de rege. Nu era un sistem de funcții, ci de statut: fiul moștenea titlul, nu funcția. Aceasta este diferența uriașă față de statul care va veni mai târziu, când rangul se va da, măcar pe hârtie, după merit. Pentru moment, Yamato este o rețea de familii care negociază permanent, iar regele este cel care ține echilibrul între ele. Se căsătoresc între ei, își trimit copiii la curte, își construiesc movile mai mari sau mai mici în funcție de poziție. Puterea nu este o piramidă, ci o masă de negocieri.

Ceea ce ținea la un loc toată această lume nu era frica de rege, ci accesul la continent. Corăbiile care plecau din porturile din nordul Kyūshū aduceau fier, care în Japonia lipsea; aduceau mătase, unelte, cai, țigle, cărți, medicamente, meșteri. Aduceau, mai ales, oameni care știau să facă lucruri ce nu se învățau pe insule: să toarne clopote de bronz, să ardă țigle, să scrie documente, să citească un calendar. Cronicile japoneze numesc aceste valuri de veniți toraijinToraijin (渡来人) — „oamenii care au venit de dincolo”, imigranți sosiți mai ales din peninsula coreeană între epoca Yayoi și epoca Kofun, aducători de scris, fier, țesut și administrație., iar între ei pomenesc familii întregi cu specializări: clanuri de țesători, de fierari, de olari, de scribi. Un stat care nu știa să scrie și-a cumpărat, practic, un cancelar.

În secolul al VI-lea, lupta dintre marile familii devine deschisă. Iar subiectul ei nu este un teritoriu, ci o religie. În anul 538 sau 552 — Nihon Shoki dă 552, o altă cronică, mai veche, dă 538, iar istoricii moderni înclină spre data mai timpurie —, regele din Paekche trimite împăratului o statuie de Buddha și câteva suluri de sutre. Clanul Soga, care controlează comerțul cu continentul, vede în religia nouă o șansă de putere și o adoptă cu entuziasm; clanurile Mononobe și Nakatomi, care trăiesc din vechile ritualuri, o resping cu furie.

Ce s-a întâmplat în anii următori se citește astăzi aproape ca un dosar de presă. Nihon Shoki povestește că Soga no Iname a așezat statuia într-un mic sanctuar de lemn, lângă casa lui; că, la un moment dat, Iname s-a îmbolnăvit, iar o divinație prin os ars a arătat că boala vine de la zeul strămoșilor, supărat că fiul nu cinstea îndeajuns obiectul sacru adus de tatăl lui; că Iname a poruncit atunci să se facă o statuie mai mare și să se ridice un loc de cult. Apoi a venit o molimă, iar Mononobe no Moriya și Nakatomi no Katsumi au cerut împăratului să oprească noua credință: în 585, templul ridicat de Soga a fost ars, iar statuia a fost aruncată în canalul din portul Naniwa. Cronicile buddhiste de mai târziu povestesc și ce s-a întâmplat după aceea: în timp ce Mononobe raporta împăratului că a distrus statuia și templul, un fulger ar fi lovit palatul și l-ar fi aprins. Este o completare pioasă, scrisă de partea învingătoare. Dar ea arată ce miză era în joc: nu o statuie de bronz, ci fulgerul.

Certurile devin război. În 587, Soga no Umako, fiul lui Iname, îl înfruntă pe Mononobe no Moriya și îl ucide. Cinci ani mai târziu, în 592, nepoata lui Umako, o femeie de aproape patruzeci de ani pe nume Suiko, urcă pe tron: prima împărăteasă care domnește în nume propriu în istoria Japoniei. Lângă ea, ca regent, stă nepotul ei, un tânăr de nouăsprezece ani pe care istoria îl va ține minte ca prințul Shōtoku.

De aici, povestea zeilor se termină și începe povestea legilor.

鉄Fierul, ogoarele și rangurile

Un lucru trebuie spus de la început, fiindcă schimbă felul în care citim tot restul: niciunul dintre regii din Yamato nu s-a numit „împărat”. În secolul al V-lea, două inscripții pe săbii — cea de la Inariyama, în est, și cea de la Edafuna-yama, în Kyūshū — îl numesc ōkimi, „mare rege”. Iar dovada că un suveran japonez a fost numit tennō, împărat, apare abia în Codul Taihō din 701 (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 108, nota 1). Tradiția îl leagă pe Tenmu de acest titlu și discuția dintre cercetători continuă, dar un lucru este sigur: la mijlocul secolului al VI-lea nimeni nu vorbea despre un „împărat al Japoniei”. Se vorbea despre un mare rege care avea în jurul lui familii.

Această lume funcționa pe ranguri ereditare. Fiecare clan avea un titlu, kabane, iar titlurile cele mai înalte — omi și muraji — erau rezervate șefilor de clanuri puternice care slujeau direct regele și locuiau lângă capitală. Regele Yūryaku, în secolul al V-lea, a folosit din plin acest instrument: a înmulțit acordările de titluri, iar în timpul lui clanul Katsuragi, cândva dominant, a fost înlocuit la curte de Heguri, Ōtomo și Mononobe, familii apreciate pentru puterea lor militară (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 136–137). Titluri au primit și căpeteniile din regiunile îndepărtate: dovada stă pe două săbii cu inscripție, una găsită în estul Japoniei, alta în Kyūshū. Un titlu dat unui șef de provincie este, în realitate, o anexă: spune că omul acela a intrat în sistem.

Sub clanuri, ca și mai devreme, lucrau grupurile de meserie. Proprietarul sabiei de la Inariyama era șeful unui grup de purtători de sabie care păzea palatul marelui rege (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 133). Logica acestui sistem se vede limpede: puterea și prestigiul conducătorilor lui Yamato, la fel ca ale șefilor de clan din toată țara, se bazau pe numărul și pe tăria grupurilor pe care le aveau (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 162). Printre ele erau grupuri de imigranți din Paekche care lucrau fierul, creșteau cai, făceau scuturi (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 140). Nu întâmplător, multe nume de clanuri conțin cuvântul be.

Rangul se putea și pierde, iar statul a găsit o metodă de verificare care astăzi pare o scenă de film: proba cu apă clocotită. Regele Ingyō a poruncit ca toți cei care se declară șefi de clan să se purifice și să-și pună mâinile într-un cazan așezat pe un deal, cu asigurarea că cel care spune adevărul nu se va opări. Cronicile spun că mulți dintre cei cu pretenții false au fugit (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 137–138). Decretul regelui merită o propoziție, fiindcă este unul dintre primele texte în care un suveran japonez recunoaște, cu voce tare, că nu știe cine este cine: au apărut mii de clanuri și mii de titluri, iar deosebirea dintre pretențiile adevărate și cele false a devenit imposibil de făcut.

Banii nu existau încă; existau pământul, oamenii și recolta. Moșiile regale erau pământuri cu tot ce se afla pe ele, ale regelui, cu drept ereditar, administrate fie direct de curte, fie prin guvernatorii provinciilor. După rebeliunea lui Iwai, curtea a înființat asemenea moșii în provinciile îndepărtate — simultan surse de venit și instrumente de control militar. O listă din 535 pomenește moșii în peste o duzină de provincii, iar în 536 moșiile din trei provincii din Kyūshū au fost contopite într-una singură, numită Nanotsu. La nevoie, chiar și marele Soga no Iname a fost rugat să trimită grâne (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 152–153).

Rebeliunea aceea merită povestită, fiindcă arată unde se rupea sistemul. Guvernatorul din Tsukushi, un om pe nume Iwai, a refuzat să dea oameni și provizii pentru expediția împotriva Sillei; cronicile adaugă, cu amărăciune, că luase mită de la Silla. Armata adunată pentru Coreea a trebuit să fie folosită împotriva lui și, în câteva luni, Iwai era învins și ucis (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 149). Iar expediția din 527 fusese gândită pentru șaizeci de mii de oameni (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 168) — o armată care nu a ajuns niciodată în Coreea. În 591, curtea a adunat din nou peste douăzeci de mii de soldați împotriva Sillei; nu se știe exact ce s-a întâmplat după ce au ajuns în Kyūshū, dar se pare că nu au fost niciodată transportați peste strâmtoarea Tsushima, iar comandantul s-a întors acasă abia în 595 (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 189). Un imperiu care nu reușește să-și îmbarce armata este, la urma urmei, o hartă cu o problemă de logistică.

Fierul era motivul pentru care toate expedițiile acelea aveau sens. Fierul era rar pe insule și esențial în război și în agricultură — pentru săpat, plivit, arat, pentru defrișat pământ și mărit recolta; cine controla sursa de fier controla creșterea economică pe care se sprijinea puterea clanurilor (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 309). De aceea Kaya, pe care japonezii o numeau Mimana, a contat atât de mult, și de aceea pierderea ei nu a fost doar o umilință diplomatică.

Partea cea mai puțin vizibilă a acestei lumi este hârtia. Curtea nu avea încă un cancelar bine închegat, dar a început să angajeze oameni care știau să numere și să scrie. În timpul regelui Kimmei, un coreean pe nume Wō-jin-mi a primit sarcina să țină evidența impozitelor pe transporturi (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 311). Iar dovada că aceste grupuri de meserie nu erau o închipuire de cronicar a venit, ca atâtea altele, din pământ: fragmente de registre de gospodării din anul 721 conțin 618 nume de oameni care aparțineau grupului Anaho, creat cu două secole și jumătate mai devreme de regele Ingyō pentru fiul său (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 161). Un registru care supraviețuiește două sute cincizeci de ani este, pentru vremea aceea, aproape o minune administrativă.

出土Ce au scos săpăturile la iveală

Toată povestea de mai sus este construită din lucruri mici, scoase din pământ de oameni răbdători. Iată câteva dintre ele — și, la sfârșit, ce nu se știe încă.

Sabia de la Inariyama. A fost găsită în 1968 într-o movilă din prefectura Saitama; abia zece ani mai târziu, la curățare, sub rugină au apărut 115 caractere chinezești încrustate cu aur — cel mai lung text scris păstrat din Japonia acelor secole (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 454, 531). Inscripția începe cu o dată din ciclul sexagenar care corespunde anului 471 (dar ar putea fi cu șaizeci de ani mai târziu), cuprinde șapte nume — fiecare dintre ultimele șase fiind fiul celui dinainte — și spune că aceste șapte generații de șefi ai unui grup de purtători de sabie au slujit, generație după generație, regi ca Wakatakeru, pe care istoricii îl identifică, probabil, cu Yūryaku (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 531). Un detaliu deloc lipsit de importanță: bunurile găsite în mormânt arată că sabia nu a fost îngropată cu omul pentru care fusese făcută, ci cu o căpetenie de mai târziu (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 133). Obiectul a supraviețuit, așadar, două înmormântări și un mileniu și jumătate de rugină.

Oglinda de la Suda Hachiman. Pe o oglindă de bronz păstrată la un sanctuar din prefectura Wakayama sunt patruzeci și opt de caractere chinezești, cu o dată citită ca 443, iar între ele apar numele și titlul unui șef de clan: Kawachi no Atai (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 157). Împreună cu sabia de la Inariyama, oglinda dovedește că sistemul clanurilor și al titlurilor nu este o reconstrucție târzie a cronicarilor, ci o realitate a secolului al V-lea.

Mormântul lui Iwai. Aici textul și arheologia se potrivesc aproape suspect de bine. O descriere din secolul al VIII-lea spune că rebelul a fost îngropat într-o movilă înaltă de circa douăzeci și unu de metri, lungă de 180 de metri de la est la vest și de 120 de la nord la sud, cu șaizeci de figuri de piatră — oameni și scuturi — pe fiecare parte, cu un mic sanctuar și, în fața lui, trei cai de piatră, trei palate de piatră și trei hambare de piatră. Pe un deal de lângă orașul Yame, arheologii au găsit o movilă lungă de 176 de metri, lată de 110 metri în spatele rotund și de 130 în fața pătrată, cu o extindere pătrată de patruzeci de metri exact în colțul unde descrierea așază sanctuarul: cea mai mare movilă din nordul Kyūshū și a treia din toată insula (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 149–151). Istoricii au crezut multă vreme că Iwai este o figură literară. Piatra a avut altă părere.

Movila de la Fujinoki. Are doar patruzeci de metri în diametru, dar ascunde o cameră funerară de șaisprezece metri lungime, aflată la trei sute cincizeci de metri de locul unde prințul Shōtoku avea să ridice un templu. Hamurile și ornamentele descoperite acolo sunt, după specialiști, de import coreean: japonezii de atunci nu ar fi știut nici ce însemnau modelele de pe șa, nici cum să le facă (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 198). Este una dintre cele mai bune dovezi că la curte nu ajungeau doar obiecte, ci oameni care știau să le producă.

Oglinzile cu dată. Cinci oglinzi de bronz cu ani din dinastia Wei au fost găsite în Japonia — două datate 239, trei datate 240 — în morminte din Ōsaka, Shimane, Gunma, Hyōgo și Yamaguchi; au între douăzeci și doi și douăzeci și trei de centimetri în diametru (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 315). Este posibil ca unele să fie chiar dintre cele o sută trimise lui Himiko. „Posibil”, fiindcă nimeni nu poate dovedi că o oglindă anume, dintr-un mormânt anume, a fost un cadou diplomatic: în arheologie, cel mai frumos „poate” este și cel mai greu de închis.

Insula Okinoshima. Pe o insuliță din golful Genkai, exact pe ruta dintre Kyūshū și vârful Coreei, s-au găsit ofrande în douăzeci și trei de locuri, depuse în patru etape, din secolul al IV-lea până în secolul al IX-lea: la început pe vârfuri de stânci, apoi la umbra bolovanilor, apoi în aer liber. Printre ele sunt mărgele, oglinzi chinezești și imitații japoneze, arme și unelte de fier, inele de aur, hamuri asemănătoare celor din mormintele din Silla — și fragmente dintr-un bol de sticlă persană din epoca sasanizilor, ajuns aici de la celălalt capăt al Asiei (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 312–314). Insula este astăzi monument al patrimoniului mondial și, ca orice loc sacru care a fost în același timp o vamă, este mai puțin pitorească decât pare: cine ținea strâmtoarea ținea și fierul.

Ce rămâne nesigur. Cercetătorii o spun deschis, iar cinstea cere să repetăm: nimeni nu știe care rege este îngropat în care movilă; locul regatului Yamatai se caută de peste un secol, iar distanțele din cronica chineză nu se leagă nici pe hârtie, nici pe mare; iar teoria unei invazii a călăreților veniți din nord-estul Asiei, susținută de Egami Namio, a fost contestată de arheologi care arată că regatul lui Yamato exista mai devreme și că nu s-au găsit dovezi convingătoare ale unei cuceriri (Cambridge History of Japan, vol. 1, pp. 108–110). Chiar și mormântul lui Himiko are, în același volum, două descrieri: una vorbește despre o movilă de circa o sută de metri în diametru, la care ar fi fost jertfiți o mie de slujitori (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 120), alta despre o movilă de 145 de metri, cu peste o sută de slujitori îngropați (Cambridge History of Japan, vol. 1, p. 314). Când aceeași carte nu se pune de acord cu ea însăși, cititorul are dreptul să afle.

• 660 î.Hr.Data tradițională a urcării pe tron a lui Jimmu, calculată de funcționari șapte secole mai târziu.
• c. 180–189O femeie-șamană, Himiko, este pusă în fruntea regatului Yamatai, după decenii de războaie.
• 239–247Solii lui Himiko la curtea Wei: titluri, o sută de oglinzi de bronz și o cerere de ajutor militar.
• 247/248Moare Himiko; urmează o regină-copil de treisprezece ani și un nou haos.
• 413–502„Cinci regi ai lui Wa” trimit solii în China și cer titluri peste șase țări.
• 478Scrisoarea regelui Yūryaku: cincizeci și cinci de țări cucerite în est, șaizeci și șase în vest.
• 538 / 552Paekche trimite o statuie de Buddha și sutre; curtea se împarte în două tabere.
• 585–587Templul clanului Soga este ars, statuia ajunge în canal, iar doi ani mai târziu Soga câștigă războiul.
• 592Suiko, prima împărăteasă domnitoare; lângă ea, regentul Shōtoku.

大和Cum mitul a devenit lege

Ar fi o greșeală să închidem capitolul crezând că mitologia a fost doar o încălzire pentru politică. Ea a fost, în schimb, infrastructura. Gândește-te ce înseamnă să conduci, în secolul al VII-lea, o țară lungă de trei mii de kilometri, fără drumuri bune, fără o limbă scrisă proprie, cu o populație care vorbește dialecte diferite și cu o aristocrație în care fiecare clan se consideră urmașul unui zeu local. Într-o asemenea lume, nu te ține la putere nici armata, nici banii. Te ține o poveste.

Și nu orice poveste: una care așază toate clanurile într-un singur arbore genealogic. După Kojiki și Nihon Shoki, zeii care protejează fiecare familie importantă nu sunt zei rivali, ci rude: unchi, veri, frați mai mici ai zeiței soare. Ierarhia cerească repetă ierarhia de la curte, iar fiecare clan își găsește un loc în ea — mai sus sau mai jos, dar în ea. Este o operațiune de inginerie politică pe care istoricii o văd limpede: cronicile au fost comandate de împăratul Tenmu, care luase tronul după un război civil, și terminate sub împărăteasa Genmei, și au fost scrise de funcționari care aveau, pe masă, interesele curții.

Din acest motiv, capitolul acesta a fost nevoit să meargă pe două linii paralele, iar cititorul face bine dacă le ține minte împreună. Pe linia poveștii: lancea, peștera, șarpele, nepotul coborât din cer, strănepotul care cucerește Yamato. Pe linia dovezilor: o movilă de secol III pe care nu se poate săpa, o cronică chineză care greșește distanțele, o scrisoare de la 478, câteva săbii cu aur încrustat și câteva zeci de mii de movile funerare împrăștiate pe tot arhipelagul. Niciuna dintre cele două linii nu o explică singură pe cealaltă. Împreună, însă, spun povestea cea mai interesantă pe care o poate spune istoria: cum o lume de sate cu șanțuri a ajuns să creadă despre sine că este o țară a zeilor, și cum a reușit, timp de mai bine de o mie de ani, să facă această poveste să funcționeze.

Când Suiko a urcat pe tron, în 592, această poveste se transmitea încă prin viu grai, nu prin scris. O generație mai târziu avea să fie scrisă, și tot atunci avea să fie turnată în legi, în cenzusuri, în temple și în cariere de funcționar. Este exact momentul în care intră în scenă darul regelui din Paekche, cu statuia lui Buddha în brațe.