Lumea în bucăți

Războiul Ōnin s-a stins în 1477, dar nu a readus ordinea. Kyōto rămăsese pe jumătate ruinat, iar shogunatul, sărac și fără oști, nu mai conta în provincii. Vreme de o sută de ani, Japonia a fost o țară în care fiecare stăpân local își făcea singur legile, iar harta puterii se schimba la fiecare generație.

Istoricii nu se înțeleg nici asupra începutului acestei epoci, nici asupra sfârșitului ei. Unii o încep în 1454, cu incidentul Kyōtoku; alții în 1467, cu războiul Ōnin; alții în 1493, când casele mari se prăbușesc. Sfârșitul este la fel de flexibil: 1568, 1573, 1600 sau 1615. În cărțile de popularizare, epoca se numește Sengoku, „țara în război”, și se întinde, prin convenție, de la 1467 la 1615. Acest capitol se oprește mai devreme, în 1568, când un stăpân din provincii intră în Kyōto.

Există însă o parte a acestei istorii care se vede rău de la înălțimea cronicilor: ce făcea omul de rând. Pentru țăranul din Owari sau din Kaga, „țara fără stăpân” nu a fost o abstracție politică, ci o problemă practică — cine repară digul, cine prinde hoțul, cine strânge orezul pentru oaste, cine îngroapă mortul. Răspunsul, timp de un secol, l-au dat satele singure.

村の自治Un sat fără stăpân

Satul japonez din secolul al XV-lea era deja o mică mașină de organizare. Oamenii care plăteau birul se strângeau în adunarea satului — yoriaiYoriai (寄合) — adunarea satului, convocată de obicei la începutul anului agricol și ori de câte ori apărea o problemă. Luau parte gospodarii cu pământ și cu bir; hotărârile se scriau, se semnau cu mâna sau cu pecetea și se păstrau în lada obștii. — și acolo se hotăra tot ce conta: cine plătește cât, cine are voie să ia apă din canal și când, ce se face cu cel care fură din recolta obștii. Deciziile se puneau în scris, iar documentele se păstrau în lăzi, cu grijă mai mare decât aurul.

Uneltele acestei autoguvernări aveau nume. Obștea satului — sōSō (惣) — obștea satului ca trup colectiv: oamenii care hotărau împreună, dețineau împreună păduri, pășuni și ape și răspundeau împreună pentru bir. Documentele vremii vorbesc despre „hotărârea obștii”, luată uneori cu jurământ scris și cu blestem pentru cel care îl rupe. — putea lua hotărâri obligatorii pentru toți locuitorii, putea da reguli despre paza de noapte, putea interzice cuiva să vândă pământ în afara satului și putea chema la răspundere colectivă pentru o datorie neplătită. Regulamentele se numeau tot sō, iar principiul din spate era simplu și aspru: satul garantează pentru fiecare, dar fiecare răspunde pentru sat.

În Kaga, în 1488, credincioșii școlii Jōdo Shinshū s-au ridicat împotriva stăpânului local și au pus mâna pe provincie. Uniunile lor — Ikkō-ikkiIkkō-ikki (一向一揆) — „ligile școlii Ikkō”, adică ale credincioșilor Jōdo Shinshū. Au condus provincia Kaga aproape o sută de ani, cu adunări, judecăți și o armată de credincioși. — au ținut Kaga aproape o sută de ani, cu adunări, cu judecăți și cu o armată de credincioși. În 1493, Hōjō Sōun, un vasal fără origine ilustră care își făcuse cariera în umbra casei Imagawa, a pus mâna pe cetatea Odawara și a întemeiat o casă care avea să stăpânească regiunea Kantō până la sfârșitul secolului al XVI-lea.

Războaiele aveau și o ordine a lor. Takeda Shingen și Uesugi Kenshin, doi dintre cei mai puternici stăpâni ai epocii, s-au înfruntat de mai multe ori, din 1553, pe câmpia de la Kawanakajima, fără ca vreunul să câștige ceva hotărâtor. În 1555, în vest, Mōri Motonari a biruit la Itsukushima o casă mult mai puternică decât a lui, printr-un atac de noapte pe insulă.

下克上Cei de jos îi răstoarnă pe cei de sus

Cuvântul care descrie cel mai bine epoca este gekokujōGekokujō (下克上) — „cei de jos îi răstoarnă pe cei de sus”. Formula descrie secolul în care vasali, intendenți și oameni de rând au luat locul stăpânilor lor, cu sabia sau cu viclenia.: „cei de jos îi răstoarnă pe cei de sus”. Un vasal își alungă stăpânul, un intendent pune mâna pe castelul familiei care l-a angajat, un om fără origine ilustră adună o ceată și se așază într-o provincie. Titlurile nu mai apără pe nimeni: dacă îți pierzi oastea, ai pierdut tot.

Exemplele nu sunt excepții, ci regula secolului. Am văzut Kaga: o provincie condusă de ligile credincioșilor, nu de o casă de războinici. Am văzut Odawara: un intendent care devine stăpân. În 1551, în provincia Suō, vasalul Sue Harukata l-a silit pe stăpânul său, Ōuchi Yoshitaka, să-și taie pântecele — un stăpân uriaș, cu flotă, cu mine de argint și cu o curte plină de poeți, înlăturat de propriul comandant. Patru ani mai târziu, în 1555, chiar acel vasal a fost spulberat la Miyajima de Mōri Motonari, care pornise de la o poziție mult mai mică.

În provincii, oamenii care au urcat astfel aveau adesea același trecut: fuseseră intendenți, adică oameni cu cheile de la hambare și cu socotelile în mână. KokujinKokujin (国人) — „oamenii țării”: stăpânii locali de rang mijlociu, cu pământ și cu oameni înarmați, care nu erau nici mari case, nici țărani. În haosul secolului, unii au devenit daimyō, alții au fost măturați., „oamenii țării”, se băteau pentru fiecare vamă și pentru fiecare moară. Cine știa să țină un registru și să plătească la timp o ceată de pedestrași putea ajunge, în două generații, să dea legi într-o provincie întreagă.

La capătul acestui secol de răsturnări stă un om care nu se trăgea din nicio casă mare și care a ajuns, în 1585, regent al împăratului: Toyotomi Hideyoshi, fiul unui țăran din Owari, care începuse ca servitor. Cariera lui nu ar fi fost posibilă într-o lume cu uși închise. Într-o lume în care ușile erau sparte, era doar o chestiune de talent și de supraviețuire.

城下町Orașul de sub castel

Stăpânii care au supraviețuit primelor decenii de haos au învățat același lucru: nu poți duce un război lung fără bani, fără oameni și fără un loc sigur unde să-i aduni. Așa au apărut orașele de sub castel — jōkamachiJōkamachi (城下町) — „orașul de sub castel”. Meșteșugarii și negustorii erau aduși, uneori cu sila, lângă cetatea stăpânului, iar orașul creștea în jurul pieței și al drumurilor. — în care meșteșugarii și negustorii erau mutați lângă cetate. Sub ziduri se vindeau orezul, sarea, fierul și mătasea; în cetate stătea cel care lua partea cea mai mare.

Acești stăpâni au dat legi gospodărești: coduri de casă care spuneau cine moștenește, cine judecă, ce pățește un vasal care nu se prezintă la război și cum se împarte prada. Au desființat vămile de pe drumurile din domeniul lor și au deschis târguri libere, după regula numită rakuichi rakuzaRakuichi rakuza (楽市楽座) — „piețe libere, bresle libere”: măsura prin care un stăpân ridica taxele de piață și monopolul breslelor, ca să aducă negustori în orașul lui. În secolul al XVI-lea, fiecare casă mare a aplicat-o în felul ei.: cine vrea să vândă, vinde, fără să plătească breslelor dreptul de a face comerț. Fiecare om din domeniu a fost trecut în registre, cu pământul și cu recolta lui. Pentru țăran, vremea aceasta a fost mai aspră decât cea de dinainte: biruri mai bine socotite, recensăminte mai dese, războaie care treceau peste el.

Orașele acestea nu erau o invenție tehnică, ci una socială. Stăpânul avea nevoie de fierari, de dulgheri, de tăbăcari, de negustori de orez și de cămătari; meșteșugarii aveau nevoie de un zid, de o piață și de scutiri. De aici târgul: vii, lucrezi sub protecția mea, nu plătești vamă la poartă, iar în schimb îmi vinzi mie la nevoie și îmi dai oameni când chem. Nu toți au venit de bunăvoie. Documentele vremii pomenesc orașe întregi mutate cu sila, meșteri luați de la casele lor și așezați sub cetate, ca o unealtă prețioasă care nu are voie să lipsească.

Negustorii nu au stat multă vreme la ușa curții. Au apărut familii care înțelegeau războiul mai bine decât unii războinici: cei care aprovizionau oastea cu orez, cei care împrumutau bani stăpânilor înainte de campanie, cei care cumpărau mătase în China și o revindeau în porturile din vest. Un război lung, cu o sută de stăpâni care se bat, este o piață excelentă pentru oricine vinde hrană, cai, fier și cizme. În epoca următoare, unii dintre acești oameni vor cumpăra titluri de samurai; acum strângeau bani.

鉄砲Puștile de la Tanegashima

În 1543, o corabie chineză cu negustori străini la bord a fost împinsă de o furtună spre țărmul insulei Tanegashima, în sudul Japoniei. Străinii erau portughezi; între ei se aflau António da Mota și Francisco Zeimoto. Volumul 4 dă data de 25 a lunii a opta din epoca Tenbun, adică 23 septembrie 1543, și notează un amănunt deloc epic: interpretul lor era Wang Zhi, un negustor chinez cu un consistent trecut de pirat (Cambridge History of Japan, vol. 4, pp. 302–303). Aveau arme pe care japonezii nu le mai văzuseră: puști lungi, grele, care se încărcau cu pulbere și se aprindeau cu un fitil.

Povestea a fost scrisă de mai multe ori, cu amănunte care se bat cap în cap, de oameni care nu erau de față. Ceea ce se poate spune cu siguranță este lanțul practic: corabia a ajuns pe insulă, stăpânul locului, Tanegashima Tokitaka, a cumpărat două arme, iar una dintre ele a ajuns la un meșter care a încercat să o copieze. Prima încercare nu a ieșit: țeava a crăpat. A doua a ieșit mai bună. Când, în anii următori, negustorii portughezi și-au dat seama că pot vinde nu doar arme, ci și rețeta, au început să aducă meșteri, fier și pulbere — contra argintului japonez, care în Asia era mai căutat decât aurul.

În mai puțin de un deceniu, puștile se făceau în Japonia. La Sakai, lângă Osaka, și la Kunitomo, lângă lacul Biwa, meșterii au învățat să copieze arma și s-o îmbunătățească: țevi mai lungi, fitil ferit de ploaie, pat sprijinit în umăr. Pentru stăpânii care nu aveau destui războinici călare, pușca a fost o șansă: un om de rând instruit putea doborî un călăreț cu o singură lovitură.

Schimbarea în război s-a simțit în trei locuri. Întâi, în bani: o pușcă, pulberea și plumbul costau, iar cine nu avea port nu putea cumpăra. Apoi, în oameni: oastea nu mai era o adunare de vasali cu cai, ci o linie de pedestrași — ashigaruAshigaru (足軽) — „picioare ușoare”: pedestrașii luați din sate, cu suliță, arc sau pușcă. Cu timpul devin o clasă de războinici de rang mic, cu soldă și cu reguli scrise. — ținuți în formație, hrăniți și plătiți. Și, în sfârșit, în tactici: ziduri de lemn, tranșee, foc pe rânduri, atacuri de noapte asupra taberelor unde se odihneau pușcașii.

Controlul asupra puștilor a devenit o chestiune politică de prim rang. Cele mai mari centre de producție erau orașe de negustori, nu curți de stăpâni; Negoro și Saika, comunități de călugări războinici și de oameni liberi, au devenit puteri militare pentru că aveau arme și oameni care le mânuiau. Un stăpân care voia să lupte serios trebuia să cumpere de la cineva pe care nu-l putea stăpâni. Ceea ce, pentru un om ca Oda Nobunaga, însemna un singur lucru: să pună mâna pe orașe.

南蛮Crucea și tunurile

Tot pe mare au venit și alții. În 1549, Francis Xavier, un iezuit din Navarra, a debarcat la Kagoshima și a început să propovăduiască. Câțiva stăpâni din Kyūshū — Ōtomo Sōrin, Arima, Ōmura — au primit botezul, pentru credință, pentru comerțul portughez sau pentru amândouă. Alții i-au alungat pe misionari și i-au ucis pe convertiți. Pe aceleași ape umblau pirații pe care chinezii îi numeau wokou, negustorii de sclavi și oamenii de arme gata să lupte pentru cine plătește.

De ce a prins creștinismul tocmai aici și tocmai acum? Pentru că un stăpân din Kyūshū care se boteza primea, în ordine: corăbii care intrau în portul lui, tunuri, praf de pușcă, meșteri, hărți, medicamente și un canal de legătură cu cea mai bună tehnologie a vremii. Plus ceva ce nu se cumpăra: o legătură directă cu o lume de dincolo de China, într-o vreme când China nu mai impresiona pe nimeni. Iar misionarii nu erau doar predicatori: învățau japoneza, scriau dicționare, deschideau școli, tipăreau cărți și țineau socoteli.

Botezul era, pentru un daimyō, o decizie de politică externă. Ōtomo Sōrin a trimis la Roma o solie de tineri nobili — patru băieți din Kyūshū care au ajuns, în 1585, în fața papei. Nu au plecat ca pelerini, ci ca ambasadori ai unei puteri care își negocia locul pe harta lumii. S-au întors opt ani mai târziu, iar unul dintre ei nu a mai apucat să predice nimic: între timp, politica din Japonia se schimbase.

Pe de altă parte, creștinii au deranjat din motive la fel de concrete. Mănăstirile buddhiste pierdeau donatori și oameni; în unele provincii, convertiții refuzau să se închine la templele locale, iar asta rupea o rețea întreagă de obligații și de bani. Un călugăr războinic de pe Hiei sau un predicator al ligilor Ikkō nu avea nevoie de teologie ca să vadă în misionari o putere rivală. Iar un stăpân care nu se boteza avea un argument simplu: creștinii răspund, în ultimă instanță, unui om de la Roma.

Epoca s-a terminat, pentru creștinismul japonez, mai târziu și mai urât. În 1587, Hideyoshi a poruncit misionarilor să părăsească țara; în 1597, la Nagasaki, douăzeci și șase de oameni au fost crucificați. Politica aceasta nu a venit din senin: ea s-a născut exact din combinația pe care Kyūshū o arătase tuturor — credință străină, comerț străin, tunuri străine, într-o provincie care nu se supunea ușor.

倭寇Pirați, sclavi și negustori

Pe mările din estul Asiei, secolul al XVI-lea a fost vârful unei economii fără steag. WakōWakō (倭寇) — pirații de pe coastele Chinei și Coreei, numiți în cronicile chineze „pirați pitici”, adică japonezi. În secolul al XVI-lea, majoritatea erau chinezi, amestecați cu japonezi, portughezi și oameni din insulele din sud. — cuvântul chinezesc pentru pirații japonezi — acoperea, de fapt, un amestec: chinezi din Fujian care-și ocoleau propria interdicție de comerț, japonezi din Kyūshū și din insule, portughezi cu corăbii mari, oameni fără port de origine. Se băteau, transportau mărfuri, vindeau hrană flotelor și, uneori, răpeau oameni.

Un lucru mai puțin plăcut, de care se vorbește rar: în această epocă, Japonia a fost și furnizor de sclavi. Negustorii portughezi cumpărau oameni în Kyūshū și îi vindeau în Macao, în Goa, în Malacca și în Europa. Iezuiții înșiși au fost implicați în discuții despre asta — unii au condamnat practica, alții au închis ochii, iar misionarii au cumpărat uneori oameni ca să-i elibereze. Abia la sfârșitul secolului, sub Hideyoshi, au venit interdicțiile care au oprit, în mare, exportul de oameni.

Și tot pe mare a ieșit Japonia în lume. Negustorii din Sakai și din Kyūshū au căpătat, în deceniile acestea, dreptul să meargă cu corăbiile lor până în Annam, Siam sau Cambodgia; în orașele din sud-estul Asiei s-au format colonii de japonezi, cu cartiere proprii, cu conducători proprii și cu biserici. Ei nu întrebau cine e rege acasă; întrebau cine cumpără. Argintul japonezilor a ajuns, prin aceste rețele, să miște prețurile din Canton până în Malacca — iar drumul pe care mergea argintul a devenit, mai târziu, unul dintre motivele pentru care unificatorii au vrut să controleze toate porturile.

Pentru stăpânii din provincii, marea era, în același timp, sursă de avere și de nesiguranță. Un port aducea bani, puști și idei; aducea însă și oameni care nu se supuneau nimănui. De aici încolo, toată istoria unificării se poate citi și ca o încercare de a pune stavilă mării: cine ține porturile, ține țara.

侘茶Ceaiul în mijlocul războiului

În mijlocul acestor războaie, câteva camere mici din Sakai și din Kyōto au devenit cele mai liniștite locuri din Japonia. Murata Jukō, negustor și călugăr zen, a dat ceremoniei ceaiului o formă nouă: mai puține obiecte, mai puțin fast, mai multă atenție la fiecare gest. Mai târziu, Takeno Jōō a mers mai departe, până la ideea care avea să rămână: un bol simplu, făcut de un olar anonim, prețuiește mai mult decât unul chinezesc cu preț de comoară.

Această estetică se numește wabiWabi (侘び) — frumusețea lucrurilor simple și neîmpodobite, uneori chiar neîndemânatice, care poartă urme de vârstă și de mână omenească. Împreună cu sabi, dă numele esteticii wabi-sabi.: frumusețea lucrurilor simple, neîmpodobite, cu o istorie a lor. Un perete de lut, o floare singură într-un vas, un bol cu urme de copt. Într-o țară în care casele ardeau la fiecare război, a cere lucrurilor să fie veșnice era o nebunie; a le cere să fie frumoase acum, pentru o oră, avea sens.

De ce exact atunci? Pentru că ceaiul era, în această epocă, un limbaj al politicii. Camerele de patru covoare și jumătate — chashitsuChashitsu (茶室) — încăperea de ceai, de obicei de patru covoare și jumătate, cu o ușă atât de joasă încât și un stăpân de provincii trebuia să se aplece. Tocmai de aceea camera a ajuns locul în care rangurile puteau fi lăsate la intrare. — erau locul în care un stăpân putea vorbi cu un negustor bogat fără să piardă nimic din prestigiu, iar un negustor putea intra în casa unui stăpân fără să pară un cerșetor. Bolul simplu și peretele de lut nu erau sărăcie; erau o declarație că omul care le prețuiește știe ce e important. Snobismul s-a mutat dinspre aur chinezesc spre lut japonez, ceea ce, pentru negustorii din Sakai care vindeau lutul, a fost o afacere excelentă.

Camerele de ceai erau și o insulă de ordine. Se intra plecat, se lăsau săbiile la ușă, se aștepta, se privea, se vorbea puțin. Într-o vreme când nimeni nu știa ce se întâmplă mâine, cineva a inventat un loc în care totul se întâmpla exact la fel ca data trecută. Un secol mai târziu, când Sen no Rikyū a dus ceremonia la forma pe care o știm, această formă avea deja în spate o sută de ani de războaie.

水墨Pictorul care a lăsat golul

Tot atunci a trăit cel mai mare pictor al epocii, Sesshū. A învățat în China, a pictat peisaje în tuș, în care munții se ridică din ceață și o barcă singură traversează un golf, iar la bătrânețe a lucrat pentru stăpânii din vestul țării. Pictura lui și bolul de ceai au același principiu: mult spațiu gol, puține linii, nimic de prisos.

Sesshū s-a născut în 1420, în provincia Bitchū, s-a făcut călugăr zen și a ajuns la Kyōto, unde a lucrat în atelierele marilor mănăstiri. În 1467 — exact anul în care Kyōto a luat foc — a plecat în China, într-o călătorie pe care a făcut-o ca pelerin și ca ucenic. S-a întors în 1469 cu o convingere care, în epocă, era aproape o impertinență: meșterii japonezi nu mai aveau nevoie să copieze. Puteau picta munți japonezi, cu pensulă învățată în China.

Pictura în tuș — sumi-eSumi-e (墨絵) — „pictură în cerneală”: peisaje făcute doar cu tuș negru pe hârtie sau mătase, fără culoare. Bogăția vine din grosimea liniei, din udul pensulei și din locurile lăsate albe. — se potrivea acestei lumi mai bine decât orice artă fastuoasă. Cerea puțin material, puțin spațiu și un perete de hârtie; se putea face într-o mănăstire de munte sau într-o casă de negustor. Și, mai ales, nu cerea un comanditar bogat. Cerea un om care să știe să se oprească la timp.

Sesshū a lucrat la bătrânețe pentru Ōuchi, casa care stăpânea vestul insulei Honshū și care avea un port bogat, cu legături până în Coreea și în China. Când Sue Harukata și-a răsturnat stăpânul, în 1551, atelierul pe care Sesshū îl făcuse faimos a rămas fără comanditari. Pictorul murise de patruzeci și cinci de ani; ucenicii lui s-au împrăștiat. Pictura, însă, s-a răspândit mai departe: în secolul următor, pereții castelelor și ai camerelor de ceai au fost împodobiți de pictori care învățaseră din linia lui subțire.

暮らしCe mâncau, ce costau, ce răbdau

Pentru majoritatea oamenilor, secolul acesta nu s-a măsurat în bătălii, ci în recolte. Mâncarea de bază era orezul, dar orezul alb era, pentru mulți țărani, o marfă, nu o hrană: se vindea ca să se plătească birul, iar familia mânca mei, hrișcă, orz, soia, legume și, la nevoie, rădăcini și coajă de copac. Carnea era rară și, în multe locuri, prost văzută din motive religioase; peștele, uscat și sărat, ținea iarna. Sarea era scumpă; sosul de soia se răspândește tocmai în această perioadă, pentru că dă gust mâncării fără carne.

Banii se socoteau, în mare, în unități de orez și în monede de bronz chinezești, care circulau mai mult decât cele bătute local. Prețurile se schimbau cu recolta și cu războiul: un an bun de orez însemna hrană ieftină și chirii mai mici; un an prost însemna cămătari, vânzarea pământului și oameni pe drumuri. În lipsa unui stat care să bată monedă bună, fiecare provincie avea cursul ei, iar negustorii câștigau și din diferența dintre ele.

Un om care apare des în documentele acestei epoci și care nu apare deloc în picturile eroice este samuraiul fără stăpân — rōninRōnin (浪人) — „om val”, războinic fără stăpân. Rămâneau fără ocupație când casa lor era nimicită, când stăpânul murea sau când erau concediați pentru economie. Mulți se înrolau ca pedestrași, alții se făceau instructori, hoți sau pirați.. Când o casă mare cădea, sutele ei de războinici rămâneau pe drumuri, cu armură, cu sabie și fără venit. Unii s-au înrolat ca pedestrași, alții s-au făcut instructori de arte marțiale, alții au intrat în cete de hoți sau în echipaje de pirați, alții s-au pus în slujba primului stăpân care plătea. Numărul lor a crescut după fiecare război mare; în a doua jumătate a secolului, un stăpân ambițios putea recruta o armată întreagă din oameni cu experiență militară și fără nicio loialitate de moștenire.

Peste toate acestea a trecut vremea rea. Climatologii care citesc inelele de creștere ale copacilor și sedimentele lacurilor au reconstruit pentru această perioadă un interval cu ierni reci și veri umede, parte din așa-numita „mică eră glaciară”. Recoltele se stricau, orezul nu se cocea, iar foametea nu venea singură: venea cu epidemiile, cu prețurile mari și cu oameni care își vindeau copiii pentru hrană. Izvoarele japoneze pomenesc ani de foamete în mai multe rânduri în secolele XV–XVI, cu jafuri și răscoale; foametea cea mai cumplită din această perioadă a lăsat sate întregi goale. Cronologiile volumelor Cambridge sunt mai reținute: înregistrează foamete în 1459 și o foamete mare, la scară națională, în 1540 — legată de recoltele rele și de epidemiile din acel an — iar pentru anii 1530 notează doar un nou val de răscoale ale ligilor Ikkō în Kaga (Cambridge History of Japan, vol. 3, pp. 37–39).

Iar oamenii aceștia — țărani care-și apărau canalul, negustori care vindeau puști ambelor tabere, călugări care botezau stăpâni, rōnin fără stăpân, pictori care lăsau goluri albe — sunt cei care au făcut din secolul războaielor un secol al construcției. Când, în 1568, un stăpân din provincia Owari pe nume Oda Nobunaga a intrat în Kyōto cu oastea lui, contemporanii au văzut, probabil, încă o schimbare de tabere într-un război care nu se mai termina. Nimeni nu putea bănui că începe ultimul act al epocii Sengoku și că drumul spre o țară unită trece prin foc, prin măsurători de pământ și prin legi scrise pentru negustori.

検地Cum se organiza un domeniu

Un stăpân care supraviețuia două generații nu mai putea trăi din vitejie. Trebuia să știe câte sate are, cât rodește fiecare ogor, câți oameni înarmați poate scoate din ele și cine răspunde cu buzunarul când socoteala nu iese. De aici începe partea cea mai puțin povestită a epocii: administrația.

Instrumentul central se numea kandakaKandaka (貫高) — valoarea pământului exprimată în monede de bronz (kanmon). Un stăpân care socotea așa știa exact ce serviciu militar poate cere: atâția oameni pentru atâta kandaka. Takeda, Imagawa și Hōjō din est au dus metoda cel mai departe.: valoarea pământului unui vasal, scrisă în bani, nu în saci de orez sau în obiceiuri vechi. Pe baza ei se calcula serviciul militar — gunyaku — datorat de fiecare. Casa Takeda din Kai, casa Imagawa din Suruga și Hōjō din Kantō au făcut din asta o mașină de socoteli: măsurători, registre, verificări. Un vasal care declara mai puțin pământ decât avea plătea la următoarea campanie. (Cambridge History of Japan, vol. 3, pp. 296–297)

Măsurătoarea nu era o socoteală de birou, ci o operație de teren. Echipele stăpânului intrau pe pământurile vasalilor, dar și pe cele ale mănăstirilor și ale caselor nobiliare, măsurau parcelele, hotărau calitatea pământului și adunau la un loc două taxe care fuseseră până atunci separate: birul vechi și kajishiKajishi (加地子) — o taxă suplimentară pe care o lua, peste bir, cel care avea drepturi asupra pământului: un țăran mai bogat, un intendent, o mănăstire. Stăpânul a transformat-o într-o datorie publică și a dat-o ca răsplată unor țărani bogați, cu condiția să slujească., taxă suplimentară luată de cei cu drepturi asupra ogoarelor. Rezultatul a fost un singur bir, socotit după cifre. Pământul nou desțelenit, care înainte scăpa de socoteală, a intrat în domeniul direct al stăpânului, adică exact pământul cu care se puteau plăti slujbele următorilor. Uneltele erau banale: frânghii cu noduri, țăruși, hârtie.

Succesul depindea de un lucru care nu se vede în hărți: cât de adânc intrase statul în viețile oamenilor. În est, unde marile moșii nobiliare se destrămaseră de mult, case ca Hōjō, Takeda și Imagawa au putut măsura tot domeniul și l-au putut administra. În vest, Mōri Motonari s-a lovit de stăpânii locali, care țineau bine pământurile și se târguiau la fiecare cerere. Iar în provinciile centrale, unde moșiile nobiliare erau înrădăcinate, stăpâni ca Rokkaku în Ōmi, Matsunaga în Yamato sau Miyoshi în Settsu au rămas cu un domeniu pe hârtie mai mult decât în realitate; moșiile vechi au supraviețuit acolo până târziu, în plin secol al XVI-lea. (Cambridge History of Japan, vol. 3, pp. 296–297)

Sub măsurători stătea satul. Stăpânul nu vorbea cu fiecare gospodar, ci cu obștea; obștea răspundea pentru birul întregului sat, iar în schimbul acestei răspunderi își păstra dreptul de a-și împărți singur povara. Din acest schimb a ieșit o lume nouă: stăpânii au desființat ligile țărănești și au strâns frâiele obștilor, iar țăranii cu stare — jizamurai — au fost luați în rândul oamenilor stăpânului, ca slujbași de sat și luptători de rezervă. Ierarhia veche, cu moșii și stăpâni de moșii, a fost înlocuită cu alta, mai simplă și mai eficientă: un stăpân, un domeniu, iar dedesubt satele care plătesc. (Cambridge History of Japan, vol. 3, pp. 341–343)

Cel mai mare dar al noilor stăpâni nu a fost birul mic, ci digul. Pentru un sat, cine repară canalul și cine judecă o ceartă de apă conta mai mult decât cine stă pe un scaun la Kyōto. Stăpânii au pus țăranii la lucrări de stăvilire a apelor și de irigații, au împărțit apele între sate și au plătit din belșug tocmai acea muncă pe care proprietarii de moșii, nobili care locuiau în capitală, nu o plătiseră niciodată. În schimb, au cerut oameni, recunoaștere și supunere. Țăranii au văzut în ei nu doar niște hoți mai bine organizați, ci și stăpâni care le țineau ogoarele în funcțiune; stăpânii și-au spus singuri „autoritate publică” — kogi. Pentru mulți istorici, acest schimb de servicii este momentul în care se naște statul japonez modern. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 342)

Măsurătoarea din anii 1560–1580 a avut însă și o altă față. Birul era socotit mai precis, dar mai greu de ocolit; oamenii nemulțumiți de taxe au început să fugă în orașe sau în domeniile vecine, iar stăpânii au răspuns legând oamenii de pământ mai strâns decât o făcuseră vreodată proprietarii de moșii. De aici încolo, cine nu figurează în registru nu există ca birnic, iar cine figurează nu are unde pleca. Această socoteală, începută de stăpânii locali, a fost dusă la capăt de Hideyoshi după 1582, sub numele de Taikō kenchi: satul a rămas unitatea de bază a țării, iar moșia medievală a fost ștearsă din socoteli. (Cambridge History of Japan, vol. 3, pp. 297, 321)

銭Economia războiului

Un război de o sută de ani cere mai mult decât oameni hotărâți: cere hrană, fier, cai, cizme, puști, praf de pușcă și bani pentru toate. Secolul acesta a fost, în ciuda a tot ce se scrie despre el, un secol al negustorilor.

Banii circulau în monede de bronz chinezești, iar stăpânii care le controlau controlau și piețele. Din 1393, shogunatul strângea o dare anuală de șase mii de kanmon de la cămătarii și berarii din Kyōto și din jurul lui — o sumă uriașă, când multe moșii plăteau în total mai puțin de o sută de kanmon pe an. Vârful acestei lumi erau circa 370 de berari și 300–400 de cămătari din capitală, pe care epoca i-a botezat, cu o ironie pe care nimeni nu pare să o fi remarcat atunci, „oameni de virtute”. (Cambridge History of Japan, vol. 3, p. 378)

Capitala era un oraș uriaș pentru vremea ei. Cercetările citate în volum estimează populația Kyōto la peste 200.000 de locuitori înainte de războiul Ōnin — când Londra nu trecea de 50.000. Alături, alte orașe și porturi creșteau: Nara 10.000–15.000, Tennōji 35.000, Sakai cel puțin 20.000, Hakata în Kyūshū 30.000–50.000. Nu erau orașe industriale; erau noduri de drumuri, de apă și de taxe. Cine le ținea avea bani, iar cine avea bani putea cumpăra oaste. (Cambridge History of Japan, vol. 3, pp. 377, 381)

Rețeaua de transport era făcută din apă. Orezul, sarea, hârtia, lemnul, peștele și susanul din vest ajungeau la Kyōto pe râul Yodo, prin porturile Hyōgo, Amagasaki și Sakai; mărfurile din est și din nord veneau prin Obama și Tsuruga, apoi peste lacul Biwa la Sakamoto și Ōtsu. Produsele din Mino și Owari — hârtie, porțelan, lemn, stofe — veneau pe uscat. Erau nouă rute maritime mari, iar cine le stăpânea lua vamă din fiecare drum. De aici, din aceste taxe mărunte pe orez, pe sare și pe pește, s-au plătit puștile epocii. (Cambridge History of Japan, vol. 3, pp. 381–382)

Creditul era obișnuit, și la fel de obișnuită era ura față de el. Cultivatorii care se împrumutau ca să plătească birul în bani ajungeau la dobânzi de peste 25% pe an; negustorii de bani strângeau adesea în mâini și colectarea birului, iar proprietarii de moșii le încredințau socotelile cu totul. Când un administrator își lua angajamentul să strângă 150 de kanmon pe an și, în douăzeci de ani, a predat 791 din cele 3.000 promise, nimeni nu se mai mira de nimic: contractul rămânea pe hârtie, iar hârtia valora mai puțin decât recolta. (Cambridge History of Japan, vol. 3, pp. 295, 372)

Nemulțumirea se plătea în monedă proprie: răscoala pentru ștergerea datoriilor, tokusei ikki. Între 1428 și sfârșitul secolului, volumul numără douăzeci și șase de răscoale mari, fiecare cu cel puțin câteva sute de oameni; cea din 1428 a început cu cărăușii din Ōmi și a cuprins câteva mii de țărani care au ars registrele de datorii și au jefuit depozitele cămătarilor. Nu cereau o altă lume; cereau ca hârtia care îi ținea datori să ardă. (Cambridge History of Japan, vol. 3, pp. 388–389)

Sub toate aceste socoteli era pământul. Un ogor de orez de calitate slabă dădea cam un koku la un tan; orezul era cultivat cu îngrășământ, cu soiuri noi, cu două și uneori trei recolte pe an, iar după culesul orezului se semăna orz. Câmpurile uscate dădeau mei, hrișcă, soia și legume, iar până la răspândirea culturii bumbacului, în secolul al XVI-lea, cânepa rămânea materialul de îmbrăcăminte al oamenilor obișnuiți. Un tan era socotit 360 de bu — cam doisprezece ari —, un koku, adică zece to, cam 150 de kilograme de orez, iar birul obișnuit era de trei până la cinci to la fiecare tan: între o treime și jumătate din recolta estimată. Cine crede că Evul Mediu japonez a fost blând cu țăranul poate face socoteala singur. (Cambridge History of Japan, vol. 3, pp. 313, 315–316)

• 1467Începe războiul Ōnin: unsprezece ani de lupte care lasă Kyōto în ruine.
• 1477Războiul se stinge fără învingător; provinciile rămân să se guverneze singure.
• 1488În Kaga, ligile credincioșilor iau provincia și o țin aproape o sută de ani.
• 1493Hōjō Sōun ia cetatea Odawara, în regiunea Kantō.
• 1506Moare Sesshū, pictorul care a dus tușul japonez la desăvârșire.
• 1543O corabie cu portughezi ajunge la Tanegashima; puștile cu fitil intră în Japonia.
• 1549Francis Xavier debarcă la Kagoshima și începe propovăduirea creștină.
• 1551La Suō, un vasal îl silește pe stăpânul său să-și taie pântecele: un exemplu de manual de gekokujō.
• 1553Încep înfruntările dintre Takeda Shingen și Uesugi Kenshin la Kawanakajima.
• 1555Mōri Motonari biruie la Itsukushima o casă mult mai puternică decât a lui.
• 1568Oda Nobunaga intră în Kyōto: începe unificarea.