În dimineața de 8 iulie 1853, pescarii din golful Edo au văzut ceva ce nu mai văzuseră niciodată: patru corăbii mari intrând în rada de la Uraga, două dintre ele fără pânze și fără vâsle, cu coșuri groase din care ieșeau suluri negre de fum. Erau corăbii cu aburi, iar fumul le-a dat numele sub care au rămas în istoria Japoniei: kurofuneKurofune (黒船) — „corăbiile negre”: navele americane din 1853–1854 și, prin extensie, orice noutate venită brutal din afară., corăbiile negre. Escadra era condusă de comodorul american Matthew Calbraith Perry.
Perry nu a coborât la țărm și nu a respectat protocolul. Funcționarii din Uraga i-au cerut să meargă la Nagasaki, singurul port unde se tratau treburile străine. A refuzat, a ancorat mai aproape de Edo și a tras câteva salve de tun în gol, peste apă, ca simplă demonstrație de forță. Cerea un singur lucru: ca scrisoarea președintelui Statelor Unite să fie primită. Japonia avea de ales între a se bate cu patru corăbii într-un golf plin de case de lemn și a primi o hârtie.
世直しȚara de dinaintea corăbiilor
Merită să ne oprim o clipă înainte de a urca pe corăbii, pentru că Japonia care le-a văzut apărând nu era o țară adormită, ci una obosită. Shogunatul Tokugawa intrase în secolul al XIX-lea cu o problemă de bani pe care nu a rezolvat-o niciodată: veniturile veneau din orez, fixate pe harta pământului de la începutul epocii, iar cheltuielile creșteau. Reformele se țineau lanț — Kansei, în anii 1790, apoi Tenpō, în anii 1840 — și fiecare începea prin a tăia din cheltuieli și se termina prin a constata că tăierea nu ajunge.
Foametea din anii 1780 fusese cea mai grea din epoca Edo; au urmat altele, în anii 1830, după ierni reci și recolte stricate, iar în provinciile din nord au murit zeci de mii de oameni. Răscoalele țărănești au devenit un fenomen obișnuit: câteva sute în acele decenii, cu mii de participanți, oameni care intrau în hambarele de orez ale negustorilor, ardeau registrele de datorii și plecau acasă. Cuvântul care circula atunci era yonaoshi, „îndreptarea lumii”, și spunea totul: nu cereau pâine, cereau să fie altfel rânduită lumea.
Cât costa viața în 1853
Un muncitor necalificat din Edo câștiga, într-o zi bună, câteva sute de monede de cupru — destul pentru o măsură de orez și puțină supă. Când prețul orezului se dubla, salariul rămânea același, iar diferența se plătea în mâncare mai puțină. Salariile se plăteau în monedă măruntă, dar impozitele și rentele se socoteau în argint, iar între cele două cursuri se îmbogățeau schimbătorii de bani.
Nu toată lumea o ducea rău. Edo avea în jur de un milion de locuitori și era cel mai mare oraș din lume; meșterii, negustorii mici și samuraii de rang mic cu un venit fix se descurcau. Cei care nu se descurcau erau țăranii fără pământ și locuitorii orașelor loviți de scumpete: exact oamenii care, cincisprezece ani mai târziu, aveau să dea foc depozitelor de orez.
Se citea mult. Școlile de cartier, terakoyaTerakoya (寺子屋) — școli mici de cartier, ținute de preoți, medici sau foști samurai, unde copiii orășenilor învățau scrisul și socoteala., scoseseră un nivel de alfabetizare mai ridicat decât în orice țară europeană a vremii, iar editurile tipăreau stampe, romane de dragoste, ghiduri de drum și calendare. Existau cabinete de citit, unde se închiriau cărți pe zi. Din anii 1850 au apărut și foi tipărite care anunțau noutăți: nu ziare în sensul de azi, ci coli volante, uneori cu o singură știre, vândute pe stradă. Cine le citea? Funcționari mici, negustori, preoți, dascăli, samurai fără slujbă. Publicul care avea să se înfurie pe tratate se formase înainte ca tratatele să existe.
Existau și oameni care știau ce urmează. La Nagasaki, medicii și astronomii care traduseseră cărți olandeze urmăreau de ani întregi războaiele din regiune; vestea că China fusese bătută de o flotă britanică în anii 1840 ajunsese în școlile lor prin rapoarte și hărți. Iar funcționarii de la Uraga nu erau complet nepregătiți: corăbii străine apăruseră în apele japoneze de câteva ori în deceniile dinainte, de fiecare dată alungate. Doar că acum erau patru, erau negre și fumegau.
黒船来航Negru pe orizont: corăbiile
Escadra sosită în iulie 1853 era formată din patru vase: Susquehanna și Mississippi, amândouă cu aburi și cu roți cu zbaturi, iar Plymouth și Saratoga, cu pânze. Pavilionul comodorului era pe Susquehanna, o navă cu vreo cincisprezece tunuri; toată escadra celor patru vase strângea șaizeci și cinci. Nu erau cele mai mari vase din lume, dar aveau ceva ce japonezii nu mai văzuseră pe apă: tunuri care trăgeau obuze explozive și mașini care mișcau corabia și împotriva vântului.
A existat și o scenă pe care japonezii au înțeles-o foarte bine, deși era menită altfel. Vasele trăgeau salve de tun — Perry a spus că sărbătoreau ziua națională a Statelor Unite — iar norii de fum și zgomotul s-au auzit până în oraș. Funcționarul șef al portului a scris la Edo un raport scurt: mijloacele de apărare de care dispunea erau complet insuficiente pentru a-i opri pe americani cu forța. A fost una dintre cele mai oneste hârtii din istoria shogunatului.
În primele zile, comodorul a refuzat să primească funcționari de rang mic: spunea că are o scrisoare de la președinte și nu discută decât cu cineva cu destulă autoritate ca să ducă răspunsul mai departe. Japonezii aveau interpreți de olandeză, pentru că olandeza fusese limba prin care intraseră cunoștințele europene; engleza se preda în câteva locuri, de puțini ani. Americanii au refuzat orice discuție la Nagasaki și au insistat că scrisoarea trebuie primită lângă capitală. Perry a lăsat să se înțeleagă că, altfel, va debarca trupe și va merge la Edo să predea scrisoarea personal.
La 14 iulie 1853, a coborât la Kurihama cu două sute cincizeci de marinari și infanteriști marini, după o salvă de treisprezece tunuri. Scrisoarea președintelui Fillmore a fost primită de un ofițer de rang înalt și de un guvernator de provincie.
Shogunatul a încercat să câștige timp: a trimis scrisoarea la Kyōto și a întrebat stăpânii de domenii ce e de făcut. Aici se află, poate, momentul care a decis tot restul. Shōgunul era bolnav, muribund; responsabilitatea a căzut pe consiliul bătrânilor, condus de Abe Masahiro, care a făcut un lucru fără precedent: a cerut părerea tuturor stăpânilor de domenii, ca hotărârea să nu pară a fi a lui singur. Din șaizeci și unu de răspunsuri cunoscute, nouăsprezece erau pentru a accepta cererile americanilor, nouăsprezece împotrivă, iar restul se împărțeau între formule vagi și „faceți cum hotărâți dumneavoastră”. Ce s-a câștigat din asta nu a fost un răspuns, ci o impresie care a circulat apoi în toată țara: guvernul nu știe ce să facă. Singura recomandare pe care au dat-o toți a fost să se întărească apărarea coastelor, și asta s-a și făcut: s-au ridicat în grabă baterii de tunuri la intrarea în golf, pe insulele de pământ care astăzi se numesc Odaiba.
Perry s-a ținut de cuvânt. S-a întors în februarie 1854, nu cu patru vase, ci cu nouă, și cu circa o mie șase sute de oameni. Între timp, vice-amiralul rus Putiatin trecuse pe la Nagasaki, iar britanicii și francezii anunțaseră că vor veni și ei. Japonia nu avea de ales între a primi și a nu primi străini. Avea de ales doar cu cine vorbește prima.
Negocierile s-au ținut la Yokohama, într-o sală construită special, pentru că Perry a refuzat orice alt loc, iar japonezii au refuzat Edo. Apoi au urmat trei săptămâni de discuții, întrerupte de daruri. Americanii au adus un model de locomotivă cu aburi, un aparat de telegraf, unelte agricole, arme mici, ceasuri, sobe, o sută de galoane de whisky și cărți despre Statele Unite. Japonezii au răspuns cu mobile lăcuite cu aur, obiecte de bronz, mătase și brocart, pocaluri de porțelan și — aflând că Perry colecționa — o colecție de scoici. Între daruri, marinarii americani au jucat un spectacol de varietăți, iar japonezii au adus luptători de sumo.
Curiozități de la prima întâlnire
Modelul de locomotivă era prea mic ca să ducă un om, dar destul de mare ca să sperie pe toată lumea: s-a spus că funcționarii s-au dat înapoi când a pornit pe șinele circulare puse pe pământ, iar copiii s-au suit pe ea. Aparatul de telegraf a produs alt tip de mirare — un fir întins între două clădiri, și un mesaj care ajungea la capătul lui fără ca nimeni să alerge.
Un detaliu de protocol, care arată cine avea răbdare și cine avea ceas: americanii au adus și o sută de galoane de whisky, băutură pe care japonezii o cunoșteau din comerțul olandez, dar o beau rar și în cantități mici. Whisky-ul a fost, probabil, singurul cadou pe care gazdele l-au primit cu mai multă curtoazie decât entuziasm.
La 31 martie 1854 s-a semnat tratatul de la Kanagawa: doisprezece articole, fără un cuvânt despre comerț. Se deschideau două porturi — Shimoda și Hakodate — pentru aprovizionarea corăbiilor străine, se prevedea predarea naufragiaților fără pedeapsă și se lăsa deschisă ușa unui consul american la Shimoda. Era puțin, dar rupea regula care ținuse două sute de ani. Problema nu era ce scria în text, ci faptul că fusese semnat: shogunatul luase singur o hotărâre în treburile țării, fără încuviințarea curții imperiale.
După plecarea escadrei, lucrurile s-au înrăutățit repede la vârf. Shōgunul Tokugawa Ieyoshi a murit la câteva zile după sosirea lui Perry, iar locul i-a fost luat de fiul său bolnăvicios, Iesada. Conducerea a rămas în mâinile consiliului bătrânilor, care nu putea hotărî nimic fără să pară că uzurpă. În 1856 a sosit la Shimoda primul consul american, Townsend Harris. A stat acolo doi ani, într-un templu, învățând despre țară și despre oamenii care o conduceau. Rezultatul a fost un al doilea tratat, semnat la 29 iulie 1858.
不平等条約Tratatele inegale, pe înțeles
Tratatul Harris, așa cum i se spune, deschidea porturi pentru comerț — Hakodate, Kanagawa, Nagasaki, Niigata și Hyōgo, pe rând —, lăsa străinii să locuiască și să facă negoț acolo, fixa taxele vamale prin învoială între guverne și dădea străinilor dreptul de a fi judecați de propriii consuli. În Japonia li se spune fubyōdō jōyakuFubyōdō jōyaku (不平等条約) — „tratatele inegale”: învoielile din 1854–1858 care limitau vămile Japoniei și scoteau străinii de sub legea japoneză., tratatele inegale. În același an și în cel următor, Marea Britanie, Rusia, Olanda și Franța au primit automat aceleași condiții, prin clauza națiunii celei mai favorizate: ce dădeai unuia, dădeai tuturor.
Ce însemna, în practică, un tratat inegal
Două clauze contau cel mai mult. Taxele vamale se stabileau prin învoială între guverne, nu prin legea japoneză: Japonia nu-și putea proteja producătorii și nici nu-și putea crește veniturile. În anii 1860, nivelul a ajuns la circa cinci procente — printre cele mai mici din lume — ceea ce însemna, concret, că o marfă britanică putea intra în Japonia aproape fără taxă, în timp ce mătasea japoneză plătea taxe în Anglia. A doua clauză: extrateritorialitatea. Un străin care încălca legea pe pământ japonez era judecat de consulul țării lui, nu de judecătorii japonezi. Dacă un negustor străin nu plătea o datorie sau lovea pe cineva, tribunalul japonez nu se putea ocupa de el.
Pentru un mic negustor japonez dintr-un port deschis, asta a însemnat trei lucruri, simțite pe piele. Concurență cu capital pe care nu-l avea. Un cumpărător care putea oricând să spună că nu se înțelege cu el, fără să se teamă de judecată. Și un curs de schimb care se mișca sub picioarele lui, pentru că aurul japonez era schimbat după un curs oficial vechi de două secole, iar în lume raportul dintre aur și argint era de trei ori mai mare. Cine avea argint străin putea cumpăra aur japonez ieftin și îl vindea departe, cu câștig uriaș. Cursul oficial a fost corectat; moneda a rămas, însă, slăbită ani întregi.
Revizuirea tratatelor a fost, patru decenii, obiectivul principal al diplomației japoneze. Extrateritorialitatea a fost desființată abia în 1899, iar tarifele au fost recuperate treptat, până în 1911.
Prețurile au luat-o razna. Mătasea brută, pe care străinii o cumpărau în cantități mari pentru fabricile din Europa, s-a scumpit acasă; ceaiul s-a scumpit; orezul a urmat, pentru că toate se plăteau în bani, iar banii se stricaseră. Shogunatul a încercat să dreagă lucrurile bătând monedă cu mai puțin metal în ea — o soluție care a funcționat pentru câțiva ani și a stricat totul pentru următorii zece. Oamenii care aveau salarii fixe, adică exact samuraii, sărăceau cel mai repede; negustorii care știau să joace cursul se îmbogățeau cel mai repede. Într-o țară în care rangul fusese totul două secole, asta însemna că ordinea socială se răsturna fără ca nimeni să dea o lege.
尊王攘夷Tineri samurai cu o lozincă
Shogunatul semnase, dar nu toată lumea era convinsă. La Kyōto, curtea imperială refuza să dea binecuvântarea pentru tratate — împăratul Kōmei, un om cu vederi vechi și cu o poziție pe care nimeni nu o mai luase în serios de secole, a început să scrie scrisori și să protesteze. Iar în domeniile din sud-vest se formase o generație de tineri samurai care citiseră altfel istoria țării: împăratul este stăpânul legitim, iar pământul japonez nu se dă nimănui. Lozinca lor avea două părți și un singur nume: sonnō jōiSonnō jōi (尊王攘夷) — „cinstește-l pe împărat, izgonește barbarii”: lozinca tinerilor samurai din Satsuma și Chōshū., „cinstește-l pe împărat, izgonește barbarii”.
Cine erau acești tineri? De obicei nu moștenitorii marilor case, ci fiii mai mici, samuraii de rang mic, cei cu un venit de câteva zeci de măsuri de orez pe an, care nu aveau nicio șansă să ajungă la conducerea domeniului. Mulți fuseseră educați în școli unde se citeau Confucius și istoria Chinei, iar acolo învățaseră un lucru primejdios: în istorie, regii care ascultă de sfetnici răi pierd mandatul cerului. Shogunii semnau tratate cu străini, deci shogunii erau sfetnicii răi. Simplu, pentru o minte de nouăsprezece ani.
Răspunsul lor a luat trei forme. Prima a fost școala: s-au deschis academii unde se preda tot ce se putea afla despre Occident, iar unii tineri au plecat în străinătate fără voie — în 1863, cinci tineri din Chōshū au urcat clandestin pe o corabie britanică la Yokohama și au ajuns să studieze la Londra, deși legea japoneză interzicea călătoria în afară. Gestul era o infracțiune capitală, comisă de oameni care voiau să salveze țara de la dezastru. Unul dintre ei, Itō Hirobumi, avea să redacteze, douăzeci și șase de ani mai târziu, constituția Japoniei.
A doua formă a fost sabia. Fanatismul s-a organizat în grupuri de shishiShishi (志士) — „oameni cu voință”: tinerii patrioți radicali ai anilor 1860, care combinau studiul cărților occidentale cu lupta împotriva străinilor și a shogunatului., „oameni cu voință”, care au început să ucidă. În 1860, la poarta de zăpadă din fața castelului Edo, un grup din Mito l-a asasinat pe Ii Naosuke, regentul care semnase tratatele. Au urmat alți funcționari, negustori străini, japonezi bănuiți de simpatii străine. În 1862, un britanic a fost ucis pe drumul Tōkaidō. În 1867, unul dintre cei mai iscusiți mijlocitori ai vremii, Sakamoto Ryōma, a fost ucis la Kyōto, la o lună după ce shogunatul se predase. Asasinatele se făceau pe stradă, în plină zi, cu sabia, de oameni care lăsau uneori la locul faptei hârtii scurte, ca să se știe cine a făcut-o și de ce.
A treia formă a fost armata. Chōshū a format unități de voluntari, kiheitaiKiheitai (奇兵隊) — „trupa neobișnuită”: unitatea de voluntari din Chōshū, în care erau primiți și țărani și orășeni, nu numai samurai., în care erau admiși atât țărani, cât și orășeni, ceea ce scandaliza rânduielile: cine lupta trebuia să aibă rang. Satsuma a făcut altceva, mai eficient: a cumpărat corăbii cu aburi și tunuri, iar apoi a trimis nouăsprezece tineri să studieze în Anglia, în 1865, cu riscul de a fi declarați trădători dacă ar fi aflat stăpânul domeniului.
Un singur lucru nu au prevăzut tinerii cu lozinci: că lupta lor va da naștere la două tabere care se urau mai mult decât urau străinii. Unii voiau să izgonească străinii imediat și să pună la loc curtea imperială. Alții — mai puțin visători, mai buni administratori — voiau să folosească puterea împăratului ca să răstoarne shogunatul, iar apoi să învețe de la străini tot ce se putea învăța. Neînțelegerea dintre cele două tabere a durat ani și, uneori, s-a rezolvat cu sabia.
攘夷Kagoshima și Shimonoseki
Primele ciocniri nu au fost cu flotele, ci pe drumuri. La 14 septembrie 1862, un negustor britanic, Charles Lennox Richardson, călărea pe Tōkaidō, lângă satul Namamugi, împreună cu alți trei britanici. Oficialii îi sfătuiseră să nu meargă pe drumul acela în ziua aceea, pentru că trecea procesiunea unui stăpân important: Shimazu Hisamitsu, regentul domeniului Satsuma. Cei patru nu au coborât de pe cai și au intrat în mijlocul coloanei. Unul dintre gărzi l-a lovit pe Richardson, care a căzut de pe cal; i s-a dat lovitura de grație. Clark și Marshall au fost răniți grav, dar au scăpat. Examinarea trupului a găsit zece răni mortale.
De ce conta moartea unui singur om? Pentru că lovea exact în clauza pe care străinii o socoteau cea mai importantă: prin tratate, ei erau scoși de sub legile japoneze, deci nu puteau fi pedepsiți de samurai după obiceiul locului, care dădea războinicilor dreptul de a lovi pe oricine îi jignea. Britanicii au cerut despăgubiri de la shogunat și de la Satsuma, scuze publice și judecarea vinovaților, iar la Londra răbdarea a ținut un an. Satsuma a refuzat: susținea că purtarea englezilor fusese o jignire și că răspunsul fusese legitim.
Satsuma a refuzat, dar shogunatul a plătit. În iulie 1863, de frică să nu-și vadă capitala bombardată, bakufu-ul a achitat o sută de mii de lire sterline, aproximativ o treime din venitul anual al guvernului. Apoi, la 15 august 1863, o escadră a Marinei Regale, cu șapte vase, a intrat în golful Kagoshima. Britanicii au capturat trei corăbii comerciale ale domeniului, iar japonezii, care evacuaseră orașul mai dinainte, au deschis focul din bateriile de coastă. Tunarii din Kagoshima au tras mai bine decât se aștepta oricine: o singură ghiulea a ucis, pe nava-amiral, căpitanul și comandantul secund. Britanicii au bombardat orașul aproximativ două ore, au distrus circa cinci sute de case și cinci corăbii de comerț din Ryūkyū care nu aveau nicio legătură cu conflictul, apoi au plecat pentru că rămăseseră fără muniție. Pierderile: cinci morți de partea japoneză, treisprezece morți și șaizeci și nouă de răniți de partea britanică. Ambele tabere și-au anunțat victoria.
Aparent pierdere pentru ambele, bombardamentul de la Kagoshima a produs cel mai puțin probabil rezultat din toată povestea. Satsuma a plătit până la urmă cele douăzeci și cinci de mii de lire cerute pentru victime — bani împrumutați de la shogunat și niciodată restituiți — și nu a predat niciodată vinovații. În schimb, a cumpărat corăbii de război de la britanici și a legat o prietenie care avea să conteze enorm peste cinci ani. Cineva din anturajul lui Shimazu a observat că tunurile englezești trăseseră mai bine și mai repede decât ale lor, și a tras concluzia corectă: nu tunurile sunt problema, ci fabricile care le fac.
La Shimonoseki, povestea a fost mai aspră. Chōshū a luat în serios ordinul imperial de izgonire a barbarilor și, din iunie 1863, a început să tragă fără avertisment în orice corabie străină care trecea prin strâmtoarea dintre Honshū și Kyūshū. Au fost lovite un vapor comercial american, o navă franceză, un vas olandez. Răspunsurile au venit pe rând: fregata americană Wyoming a intrat singură în strâmtoare la 16 iulie 1863, a luptat aproape două ore, a scufundat două vase ale domeniului și a plecat cu patru morți și șapte răniți; la 20 iulie, francezii au debarcat două sute cincizeci de oameni și au distrus o baterie și un sat. Apoi, în septembrie 1864, a venit flota unită: nouă vase britanice, patru olandeze și trei franceze, două mii de oameni, sub comanda amiralului Kuper. În două zile, 5 și 6 septembrie, bateriile de pe țărm au fost distruse, iar Chōshū a cedat. Pierderile aliate au fost de circa șaptezeci de morți și răniți; de partea japoneză, optsprezece morți și douăzeci și nouă de răniți, plus două vase scufundate și șaizeci de tunuri pierdute.
Prețul păcii a fost usturător: o despăgubire de trei milioane de dolari, sumă pe care shogunatul nu o putea plăti — echivala cu vreo treizeci de vapoare — și care a fost plătită, în fapt, deschizând încă un port străinilor și coborând toate tarifele la cinci procente. Pentru un domeniu care strigase „izgoniți barbarii”, rezultatul a fost că barbarii au intrat mai adânc.
Shogunatul a încercat și el să pedepsească Chōshū, cu două expediții. Prima, pornită în 1864 după ce trupele din Chōshū încercaseră să pună mâna pe porțile palatului imperial din Kyōto și fuseseră respinse, s-a încheiat fără luptă: conducătorii atacului au fost nevoiți să se sinucidă. A doua, în 1866, a fost un dezastru: armata shogunatului, numeroasă dar cu ofițeri slabi și cu provizii proaste, a fost oprită de trupele din Chōshū reorganizate pe model european, iar shōgunul Iemochi a murit în timpul campaniei. Războiul s-a stins fără tratat, ceea ce însemna, în limbajul vremii, că guvernul pierduse.
Aici stă întorsătura care decide restul poveștii. Domeniile care strigaseră cel mai tare „izgoniți barbarii” au fost exact cele bombardate. Lecția nu a venit de la profesori, ci de la obuze: dacă vrei să scapi de străini, trebuie să ai corăbiile, tunurile și școlile lor.
薩長同盟Alianța celor doi dușmani
Domeniile din sud-vest se urau între ele de secole. Satsuma și Chōshū stăteau de o parte și de alta a unei rivalități cu rădăcini în secolul al XVII-lea, iar urmașii celor două case nu-și vorbeau.
Apropierea s-a făcut greu, prin oameni de rang mic. Cel mai cunoscut dintre ei a fost Sakamoto Ryōma, samurai sărac din Tosa, un domeniu care nu avea nici puterea lui Satsuma, nici hotărârea lui Chōshū. Ryōma ajunsese să fie ascultat pentru un singur motiv: nu cerea nimic pentru sine. În ianuarie 1866, la Kyōto, în casa unui negustor de armament, s-a semnat o înțelegere secretă în șase articole între Satsuma și Chōshū: dacă shogunatul atacă unul dintre domenii, celălalt trimite armată. Ryōma a fost mijlocitorul, iar înțelegerea a fost, practic, sfârșitul shogunatului — nu pentru că armele erau multe, ci pentru că doi dușmani de două secole făcuseră pace.
Ryōma nu a apucat să vadă rezultatul. A fost ucis la Kyōto în decembrie 1867, la o lună după predarea puterii, într-o cameră de han, de atacatori care nu au fost niciodată identificați cu certitudine. Avea treizeci și unu de ani.
世直し一揆Foamete și scumpete, 1866
Anul 1866 nu a fost anul marilor hotărâri, ci al orezului. Recoltele au fost rele în mai multe regiuni, prețurile au crescut repede — se spune că s-au dublat și mai bine în câteva luni — iar foametea s-a simțit mai întâi în orașe. Tulburările care au urmat au primit un nume, uchikowashiUchikowashi (打ちこわし) — „dărâmarea”: atacarea și jefuirea depozitelor de orez, a caselor de bani și a registrelor de datorii în anii de scumpete., „dărâmarea”, ale căror ecouri au zguduit marile centre urbane.
Ce cereau cei revoltați? Nu cereau republici și nu vorbeau despre tratate. Cereau orez ieftin, anularea datoriilor, uneori alungarea negustorilor bogați din oraș. Nu era o revoluție. Era foamea, organizată pe cartiere, cu reguli. Și, ca de obicei în anii grei, oamenii au fugit: documentele vorbesc despre sate care își pierdeau locuitorii, pentru că tinerii plecau la oraș, unde se plătea cu bani și unde nu te prindea impozitul pe pământ.
Foametea nu doboară singură un guvern. O foamete care vine în același an cu o expediție militară pierdută și cu o alianță a dușmanilor tăi, da.
Cifrele de care nu se vorbește
De la 94 la 267 de ryō. Prețul mătăsii brute la Kiryu, centrul țesutului de mătase, a sărit de la 94 la 267 de ryō piculul în primul an de comerț liber; la Suwa, de la 80 la 200. Cifrele nu spun cât s-a îmbogățit țesătorul, ci cât a rămas din materia lui primă: magistratul orașului se aștepta la revoltă și a poruncit negustorilor bogați să deschidă bucătării de supă pentru țesătorii rămași fără lucru. (Cambridge History of Japan, vol. 5, cap. 9, p. 603)
50 la sută. Salariul real al unui dulgher din Ōsaka, în 1865, era jumătate din cel din anii 1840. Cu banii aceia se cumpăra jumătate de orez, și asta s-a întâmplat în anii în care tâmplăria se plătea mai bine decât media. Volumul avertizează că datele de salarii nu sunt neapărat reprezentative. (vol. 5, cap. 9, p. 603)
26 la sută. Atâta ar fi scăzut valoarea banilor aflați în circulație — circa 14 milioane de ryō — dacă shogunatul ar fi dus până la capăt retopirea monedelor mărunte de argint, proiect anunțat în 1859 și retras în fața protestelor consulilor străini. S-a făcut invers: s-a retopit aurul, iar cantitatea de monedă în circulație a crescut aproape de două ori și jumătate. (vol. 5, cap. 9, p. 602)
500.000 de ryō. Aurul ieșit din Japonia în șase luni, imediat după deschiderea porturilor, pe socoteala cursului prin care în tratat un dolar de argint se schimba, la greutate, în monede de argint care reprezentau în Japonia trei sferturi de ryō de aur. Volumul notează că guvernul britanic a prezentat mai târziu scuze pentru toată povestea. (vol. 5, cap. 9, p. 602)
21 milioane de ryō. Atât au împrumutat băncile din Ōsaka administrațiilor de domenii între 1850 și 1867. Suma e atât de mare încât instrumentele de credit bancar, socotite în aur, și-au pierdut jumătate din valoare în aceiași ani, deși moneda de aur se înmulțise de trei ori. Aici a stat, mai mult decât în tiparnițe, motorul scumpetei. (vol. 5, cap. 9, p. 603)
125.000 de lire sterline. Două despăgubiri, plătite de doi vinovați diferiți: 100.000 de lire achitate de shogunat pentru moartea lui Richardson, în iulie 1863, în jur de o treime din venitul anual al guvernului, și 25.000 de lire plătite până la urmă de Satsuma, bani împrumutați de la shogunat și niciodată restituiți. (vol. 5, cap. 5, pp. 292, 342)
Un an, două morți și o predare
Anul 1866 a adus, pe lângă foamete și scumpete, două morți care au schimbat socoteala politică. În august a murit shōgunul Tokugawa Iemochi, în timpul campaniei împotriva lui Chōshū. În decembrie a murit împăratul Kōmei, omul care refuzase să binecuvânteze tratatele. Tronul a trecut la un băiat de paisprezece ani, Mutsuhito, iar shogunatul a trecut la Tokugawa Yoshinobu, un om inteligent, cu reputația unui reformator, care a înțeles mai repede decât ai lui ce se întâmplă.
Yoshinobu a făcut o încercare de modernizare pe cont propriu: a comandat o misiune militară franceză, a cumpărat un vas blindat, a încercat să reformeze armata. A cheltuit, în ultimii doi ani ai regimului, mai mulți bani pe reforme decât pe orice altceva, și nu i-a ajuns niciunul. Când ai două sute de ani de datorii, un an de reformă nu te salvează.
御救米Cum era plătită țara
Revoltele aveau însă o pricină care nu se vedea pe stradă. Ca să înțelegem de ce s-a prăbușit un regim care nu pierduse niciun război hotărâtor, trebuie să urmărim drumul orezului până la ban. Venitul shogunatului era socotit în orez, după un cadastru vechi de două secole, dar cheltuielile se făceau în bani. Între recoltă și cheltuială stăteau negustorii din Ōsaka, care schimbau orezul în monedă, creditau domeniile și vindeau hârtie. În vârful acestui sistem stăteau zece case de schimb, care făceau, în fapt, treaba unei bănci centrale: împrumutau guverne de domenii, țineau cursul între moneda de aur și creditul de argint și puteau, la nevoie, să salveze de la faliment o casă mai mică. Guvernul nu putea să aresteze prețul orezului fără să lovească exact în oamenii de care depindea. (Cambridge History of Japan, vol. 5, cap. 9, pp. 585–586)
O administrație care se plângea de scumpete își bătea singură monedă mai proastă. Între 1818 și 1841, statul a redus conținutul de metal prețios al unor monede cu până la jumătate, iar cantitatea de bani din țară a crescut cu vreo optzeci la sută. Prețurile din Edo au urcat în același răstimp cu cincizeci–șaizeci la sută, adică vreo doi la sută pe an — puțin, dar destul ca să topească, an cu an, leafa unui om cu venit fix. Proiectul era vechi și conștient: un funcționar al vremii scria negru pe alb că scumpetea vine din prea multă monedă, fiindcă marfa se face într-un anume fel, iar banii se pot face oricând. (vol. 5, cap. 9, p. 593)
Domeniile nu aveau voie să bată monedă, așa că făceau altceva: tăiau din lefurile samurailor, împrumutau de la negustori, puneau taxe noi, vindeau prin monopoluri proprii tot ce creștea mai bine decât orezul, iar la nevoie tipăreau bani de hârtie — hansatsuHansatsu (藩札) — bani de hârtie emiși de domenii, acceptați ca plată în interiorul lor; în anii 1860 circulau cu o reducere mare față de monedă.. Satsuma, domeniul care se ținea mai bine decât oricare, avea în 1820 datorii de cinci milioane de ryō, cam cât venitul lui pe zece ani. Ceilalți stăteau mai rău. Când s-au deschis porturile, toate aceste hârtii au ieșit la suprafață deodată. (vol. 5, cap. 9, pp. 578, 590)
Ce s-a întâmplat apoi se poate spune în trei propoziții. În 1859 consulii au cerut ca dolarul de argint să se schimbe la greutate, iar monedele mărunte japoneze valorau, în țară, mult mai mult decât metalul din ele. Shogunatul a încercat să dreagă lucrurile, a fost oprit de proteste și a rezolvat problema exact invers: în aprilie 1860 a scos monede de aur de trei ori mai mici, iar cantitatea de bani în circulație s-a înmulțit aproape de două ori și jumătate. Prețurile au urcat cu peste treizeci la sută într-un an și, în 1866, erau de peste patru ori mai mari decât înainte de deschiderea porturilor. (vol. 5, cap. 9, p. 602)
Prețurile care au luat-o razna nu erau o nenorocire impersonală, ci un transfer cu destinatar cunoscut. Cei care aveau aur au câștigat de pe urma reformei monetare cam două sute la sută; negustorii de export s-au îmbogățit; muncitorii și samuraii de rang mic, cu venituri statornice, au plătit factura. Mătasea brută s-a scumpit acasă de trei ori în primul an de comerț, iar din producție se exporta între treizeci și cincizeci la sută. Kyōto, capitala țesutului de mătase, a rămas fără materie primă, iar magistratul orașului a poruncit negustorilor mai bogați să deschidă bucătării de supă pentru țesătorii rămași fără lucru: o măsură de prevedere care spune mai mult despre anul 1860 decât orice raport oficial. (vol. 5, cap. 9, p. 603)
Aici se vede și cine plătea, de fapt, scumpetea. În orașe, cam jumătate dintre locuitori erau samurai cu familiile lor — oameni cu venituri fixe, măsurate în orez, într-o piață în care totul se vindea din ce în ce mai scump, iar leafa rămânea aceeași. La sate, povara a căzut pe cei cu pământ puțin, care munceau și la războiul de țesut sau la filaturi. Satele din care oamenii plecau — spre orașe, spre porturi, spre pescuit sau spre muncile sezoniere — trimiteau un semnal pe care autoritățile l-au citit ca pe o criză de morală. Era, de fapt, o socoteală. (vol. 5, cap. 8, p. 505; cap. 9, p. 572)
Porturile deschise nu au adus doar mărfuri, ci și o felie de suveranitate străină. În 1862, locuitorii din Yokohama s-au organizat singuri într-un consiliu orășenesc care se ocupa de canalizare, de iluminatul străzilor și de paza locală — lucruri pentru care, în orice alt oraș japonez, răspundea magistratul shogunului. În doi ani de la deschidere, așezarea avea club, hipodrom și cameră de comerț. Tribunalul consulilor, care judeca pricinile cu străini, se făcea după modelul din porturile chineze: Marea Britanie, singura putere care a încercat să dea sistemului un aer profesionist, a înființat în 1865 o Curte Supremă cu jurisdicție în ambele țări, care de obicei ținea ședințe la Shanghai. Consulii care judecau la fața locului, puțini dintre ei cu studii juridice, își începuseră cariera tot în China. Iar porturile aduceau boli: holera a venit pe corăbii, iar holera nu ține seama de clauze. (vol. 5, cap. 4, pp. 297–304)
Cele patru puteri care semnaseră tratatele nu aveau însă același interes. Pentru britanici, Japonia era o piață și o escală — de departe cel mai mare cumpărător de mătase și vânzător de textile. Pentru francezi, care legau mătasea de fabricile din Lyon, era o sursă de materie primă și, din 1867, un teren de instrucție militară. Pentru ruși, întrebarea era unde se termină Sahalin și unde începe insula de la nord; pentru americani, războiul civil și apoi reconstrucția le-au răpit pentru un deceniu interesul pentru Pacific. Așa se explică o ciudățenie a anilor 1860, pe care contemporanii au simțit-o pe piele: aceeași flotă care bombardase Kagoshima putea, peste doi ani, să vândă Satsumei corăbii de război și să-i dea ofițeri instructori. Politica externă a Japoniei nu se juca în două tabere, ci în cinci, iar fiecare dintre ele socotea altfel raportul dintre mătase, tunuri și insule. (vol. 5, cap. 4, pp. 304–307; cap. 5, pp. 335–342)
打ちこわしRevoltele din 1866
În 1866 s-au suprapus trei lucruri care, fiecare în parte, se mai văzuseră: recolte proaste, prețuri mari și o expediție militară pierdută împotriva lui Chōshū. Rezultatul a fost cel mai greu an de până atunci pentru locuitorii orașelor. La Edo, la Ōsaka, la Yokohama și în porturile deschise, oamenii au dat năvală în depozitele de orez, au spart casele de bani și casele de schimb valutar, au ars registrele de datorii și au jefuit prăvăliile negustorilor bogați; tulburările au durat săptămâni. Gestul avea o logică a lui: dacă prețul orezului nu poate fi coborât, măcar hambarul care îl ține ascuns poate fi spart. (Cambridge History of Japan, vol. 5, cap. 6, pp. 427–431)
Vara lui 1866, lună cu lună
prețurile, răscoalele și represiunea
- maidupă o recoltă slabă și după deschiderea porturilor, prețul orezului se dublează; în orașe se vorbește despre „anul în care orezul a luat foc”
- iuniese sparg depozitele de orez și casele negustorilor de cereale; la Ōsaka și la Edo ies pe stradă mii de oameni
- iulieîn provincii, răscoalele cer scăderea dărilor, nu răsturnarea stăpânirii; la Chōshū și la Satsuma oștile rămân în cazarmă
- augustreprimarea e dură: arestări, condamnări, registrele dărilor arse în câteva districte
- iarnaprețurile rămân mari; samuraii săraci vând din ce mai au, iar domeniile se împrumută la negustori
Nu se cerea altă ordine: se cerea orez și hârtii arse. Anul următor, când pornesc trupele spre Kyōto, orașele nu mai opun rezistență — foametea din 1866 a slăbit și stăpânirea, și răbdarea.
Figură tipografică făcută pentru acest proiect.Cine intra în curtea unui negustor bogat nu cerea doar un preț mai bun la orez. În provinciile din est, aceleași tulburări s-au numit yonaoshiYonaoshi (世直し) — „îndreptarea lumii”: numele revoltelor din anii 1860, care cereau nu doar orez, ci și anularea datoriilor și o rânduială mai dreaptă., „îndreptarea lumii”: mulțimea își împărțea bunurile negustorului, rupea hârtiile de datorie și, uneori, își punea unul dintre ai ei în frunte, cu un nume luat din vechile cronici. Forma tradițională a protestului era ikkiIkki (一揆) — „ridicare împreună”: răscoala țărănească strânsă pe sate, cu fruntași, reguli și, de obicei, o petiție la capăt., răscoala care se strângea pe sate, avea fruntași, avea reguli și se termina, de obicei, cu o petiție și cu arestarea fruntașilor. Noutatea anilor 1866–1867 a fost că satele au sărit peste ultima parte.
În anii aceia s-au suprapus și alte nenorociri. În 1858, odată cu porturile, a venit holera: numărul nașterilor din 1861 a fost cu douăsprezece la sută mai mic decât în anul dinainte, iar în unele provincii centrale scăderea a ajuns la optzeci la sută — urmele unei epidemii se citesc mai bine în registrele de botez decât în cele de morți. S-au adăugat cutremurele din Edo din 1854 și 1855, incendiile mari și recoltele rele din 1866 și 1869. Volumul încheie socoteala acestor ani cu o propoziție care merită repetată: ultimii ani ai stăpânirii Tokugawa au fost grei pentru cei mai mulți japonezi. (vol. 5, cap. 5, p. 341)
戊辰戦争Sfârșitul: Boshin și Ezo
La 9 noiembrie 1867, ultimul shōgun, Tokugawa Yoshinobu, a făcut un pas pe care nimeni nu-l aștepta: a predat puterea împăratului. Actul se numește taisei hōkanTaisei hōkan (大政奉還) — „restituirea puterii de guvernare”: actul din 9 noiembrie 1867 prin care shōgunul a predat împăratului autoritatea politică., restituirea puterii de guvernare. Nu era o capitulare: Yoshinobu rămânea cel mai mare proprietar de pământ din țară, cu armata lui. Era un pariu că adunarea stăpânilor, convocată sub ochii împăratului, îl va păstra în frunte. Ideea îi aparținea, se pare, unui stăpân din Tosa, care spera la o împăcare generală.
Pariul a fost pierdut în trei luni. În ianuarie 1868, trupele din Satsuma și Chōshū au ocupat porțile palatului imperial din Kyōto, iar la 3 ianuarie, în numele împăratului de cincisprezece ani, un decret a luat puterea de la shōgun și a desființat casa Tokugawa.
Yoshinobu a trimis o armată spre Kyōto. La Toba-Fushimi, la intrarea în oraș, în ultimele zile ale lui ianuarie, coloanele shogunatului s-au oprit. Aveau de trei ori mai mulți oameni, aveau castelul Ōsaka în spate și cea mai puternică flotă din Asia în golf; fuseseră instruiți, parțial, de ofițeri francezi. Dar trupele din Chōshū și Satsuma erau echipate complet modern — obuziere Armstrong, puști Minié, câteva mitraliere Gatling — și luptau cu un steag pe care nimeni nu-l putea contesta.
În a doua zi a luptei s-a întâmplat lucrul care a decis totul, și nu a fost o manevră militară. Taberei imperiale i s-a dat un steag roșu și alb, iar un prinț din familia imperială a fost numit comandant suprem nominal: armata care se bătea devenea, oficial, armată a împăratului, iar cei care i se opuneau deveneau dușmani ai curții. Stăpânii veniți să lupte pentru Tokugawa s-au trezit că trag într-o armată care se bătea în numele suveranului. În februarie, domeniile Yodo și Tsu au trecut de partea imperială. Yoshinobu a părăsit câmpul de luptă pe mare, cu vasul Kaiyō Maru, retrăgându-se la Edo, iar armata lui s-a destrămat. A fost o bătălie mică, cu consecințe definitive.
Războiul care a urmat se numește Boshin, după anul din calendarul tradițional în care a început. A fost un război civil scurt, cu aproximativ o sută douăzeci de mii de oameni mobilizați, circa opt mii două sute de morți și peste cinci mii de răniți. Nu a fost o revoluție sângeroasă, dar nici nu a fost lipsit de sânge, și fiecare cifră de aici este un om.
În mai 1868, Edo a capitulat fără luptă. Lucrul acesta nu s-a întâmplat de la sine: a fost rezultatul unei discuții duse de doi oameni care se cunoșteau și se respectau. Katsu Kaishū, ministrul armatei al shogunatului, un bărbat care fusese de mai multe ori în America și care știa exact ce fel de război ar fi urmat într-un oraș de un milion de locuitori din lemn și hârtie, a cerut să vorbească cu Saigō Takamori, comandantul armatei imperiale care încercuise orașul. S-au întâlnit, au discutat câteva zile, iar înțelegerea a fost simplă: castelul se predă, orașul nu se apără, iar în schimb se garantează viața lui Tokugawa Yoshinobu și liniștea locuitorilor.
Nu toți au acceptat. Unitățile de gardă ale shogunatului, rămase credincioase, s-au baricadat pe înălțimile de la Ueno și au fost spulberate în iulie 1868. La nord, o coaliție de domenii a rezistat până în toamnă. Iar pe mare, comandantul flotei shogunatului, Enomoto Takeaki, a refuzat să predea toate corăbiile: a predat patru, apoi a plecat spre nord cu opt vase cu aburi și vreo două mii de oameni, însoțit de câțiva ofițeri francezi care demisionaseră din armata proprie ca să meargă cu el. În decembrie 1868, pe insula Hokkaidō, au întemeiat o republică — cu președinte ales, după model american, primul și singurul stat republican din istoria Japoniei.
Republica de Ezo a ținut până în iunie 1869. Avea o flotă, avea o fortăreață în formă de stea la Hakodate și avea, în frunte, oameni care credeau în ce făceau. Nu avea însă nicio șansă împotriva unui stat care cumpărase un vas blindat — Kōtetsu, construit pentru marina confederată în războiul american — și care folosea mitraliere Gatling împotriva samurailor care încercau să urce pe punți cu sabia. Enomoto a vrut să reziste până la moarte; adjunctul său, Ōtori Keisuke, l-a convins că a trăi după înfrângere e mai greu decât a muri. A semnat capitularea la 27 iunie 1869.
În toamnă, împăratul Meiji s-a mutat de la Kyōto în fostul castel al shogunilor, iar orașul și-a schimbat numele: Edo a devenit Tōkyō, „capitala de est”.
Iar oamenii de rând? Au fost, în cea mai mare parte, spectatori. Nu au fost întrebați dacă vor restaurare sau shogunat, nu au primit pământ și nu au scăpat de impozit. În satele prin care au trecut coloanele, țăranii au vândut orez și au ascuns provizii, au fost rechiziționați pentru cărat și au fugit, când au putut. Vestea schimbării le-a ajuns târziu, pe la târguri, de la oameni care nici ei nu erau siguri.
奥羽越列藩同盟Țara de după corăbii
Dacă războiul s-a hotărât la Kyōto, el s-a câștigat în sate. Coloanele imperiale care au urcat spre nord în 1868 au trăit din rechiziții, iar oamenii care le-au hrănit nu aveau niciun motiv să prefere un stăpân nou unuia vechi: impozitul rămânea, iar plata lui se cerea, de acum, în bani. De aceea „spectatorii” din fraza de mai sus nu au fost chiar spectatori, ci furnizori. (Cambridge History of Japan, vol. 5, cap. 5, pp. 353–360)
Adevărata moștenire a anilor 1853–1868 nu a fost transferul puterii, ci o listă de probleme nerezolvate, predată intactă guvernului nou. Shogunatul își pierduse controlul asupra prețurilor, a cursului și a comerțului exterior; nu reușise să impună un monopol al exporturilor nici măcar în porturile pe care le stăpânea; acumulase datorii la negustorii din Ōsaka pe care nu le putea plăti; iar proiectele lui de reformă economică la scară națională fuseseră blocate de domenii. Domeniile, la rândul lor, aveau armate, școli, monopoluri și datorii. Toate acestea au intrat în inventarul noului stat — care le-a rezolvat, în deceniul următor, cam în felul în care fuseseră plănuite în 1843: prin desființarea domeniilor, un impozit pe pământ plătit în bani, o armată de recruți și un sistem școlar unic. Reformele pierdute ale lui Mizuno Tadakuni au fost puse în aplicare de oameni care nu auziseră de ele. (vol. 5, cap. 9, pp. 600, 612–614)
La 15 august 1863, Kagoshima a ars; la 27 iunie 1869, la Hakodate s-a semnat o capitulare; la 3 ianuarie 1868, un băiat de cincisprezece ani primise o putere pe care nu o ceruse. Între aceste trei date stă o schimbare pe care nimeni nu o anunțase: o țară în care rangul fusese totul ajunsese, fără să fi rostit vreo lege în acest sens, la concluzia că rangul nu hrănește. Samuraii care au făcut restaurarea erau, în cea mai mare parte, oameni cu venituri de câteva zeci de măsuri de orez pe an, pentru care ordinea veche nu mai avea nimic de oferit. Ei nu au demolat un sistem din convingere, ci dintr-o socoteală simplă: sistemul îi ținea săraci. Restul — școala, armata, impozitul, constituția — a venit după, ca o consecință pe care nimeni nu o putea prevedea în 1853.
- 18538 iulie: escadra lui Perry ancorează la Uraga; în iulie, scrisoarea lui Fillmore e primită la Kurihama.
- 185413 februarie: Perry se întoarce cu nouă corăbii; 31 martie: tratatul de la Kanagawa.
- 185829 iulie: tratatul Harris — porturi deschise, vămi fixate, extrateritorialitate.
- 186214 septembrie: Charles Richardson este ucis la Namamugi.
- 186315 august: bombardamentul de la Kagoshima. Chōshū începe să tragă în corăbiile străine.
- 18645–6 septembrie: flota unită distruge bateriile de la Shimonoseki.
- 1866Alianța secretă Satsuma–Chōshū; a doua expediție împotriva lui Chōshū eșuează; foamete și revolte.
- 18679 noiembrie: Yoshinobu predă puterea împăratului.
- 1868Toba-Fushimi; Edo predat fără luptă în mai; în toamnă orașul devine Tōkyō.
- 186927 iunie: Republica de Ezo capitulează la Hakodate. Se încheie războiul civil.
Două sute șaizeci și patru de ani de shogunat Tokugawa — din 1603, când Ieyasu a primit titlul, până în noiembrie 1867, când ultimul shōgun a predat puterea — s-au încheiat fără o bătălie hotărâtoare și fără o revoluție în sensul european al cuvântului. Puterea nu a fost luată de popor, ci transferată prin acte, de o clasă de funcționari și de tineri samurai care își dădeau seama că ordinea veche nu mai poate fi apărată. Cincisprezece ani după ce fumul corăbiilor negre apăruse deasupra golfului Edo, Japonia avea un împărat de cincisprezece ani și o capitală nouă.