Istoria Japoniei
ca o poveste De la primele vase de lut de acum 14.000 de ani până în era Reiwa

Prolog

Înainte de primul capitol

Există povești care încep cu un rege și povești care încep cu o insulă. Povestea Japoniei începe cu o mână de pământ aruncată în ocean: patru insule mari — Honshū, Hokkaidō, Kyūshū și Shikoku — și alte câteva mii de insule și stânci, risipite pe mai bine de trei mii de kilometri, de la apele înghețate din nord până la recifele subtropicale din sud. Sub ele, patru plăci tectonice uriașe ale scoarței terestre se încleștează neîncetat într-o luptă mută. De aici izvorăște totul: munții zimțați, seismele, vulcanii fumegânzi și valurile nimicitoare.

Un geograf a descris cândva Japonia drept „un arc de insule așezat pe un inel de foc”. E o imagine fără cusur. Aproape trei sferturi din relief sunt stăpânite de munți abrupți; abia o cincime din pământ poate fi desțelenită ori locuită. Populația s-a înghesuit, de-a lungul mileniilor, pe fâșiile înguste de câmpie dintre mare și povârnișuri, în căldări montane atât de izolate încât fiecare vale și-a plămădit propriul grai, propriile datini și o mândrie dârză. O așezare de munte aflată la numai două zile de mers de capitală putea viețui, până în pragul secolului XX, fără să fi zărit vreodată un călător străin.

Și totuși, tocmai acest arhipelag sfâșiat de relief a zămislit una dintre cele mai sudate societăți de pe pământ. Aici rezidă una dintre marile tensiuni ale cronicii noastre: insule risipite în valuri și comunități legate prin legi de fier; o lume arhaică ce se destramă mereu și o ordine nouă ce se încheagă la loc, de fiecare dată altfel.

Japonia este un ținut în care totul se năruie și se primenește neîncetat. Seismele dărâmă; oamenii reclădesc pe ruine. Marile sanctuare șintoiste sunt desfăcute și ridicate din nou, la fiecare douăzeci de ani, din bârne proaspete de chiparos, după canoanele neschimbate de acum treisprezece veacuri. Cetățile ard mistuite de flăcări; ele renasc cu ulițe mai drepte. Un imperiu se prăbușește într-o dogoritoare zi de august; două decenii mai târziu, trenul său aerodinamic spintecă văile mai iute decât oricare altul din lume. Dacă am căuta un singur fir călăuzitor pentru întreaga aventură niponă, acela ar fi: nimic nu e menit să dureze veșnic, și totuși nimic nu se pierde.

Am așternut această cronică în șaisprezece capitole, urmând firul cronologic al veacurilor, gândită anume pentru cititorul dornic să descopere Japonia fără prejudecăți ori jargon academic. Vei întâlni aici olari din epoca pietrei ce plămădeau unele dintre primele vase arse din istoria omenirii; o suverană-șamană ce trimitea solii la curtea imperială chineză în urmă cu optsprezece secole; călugări învățați ce stăpâneau meșteșugul continental pentru a turna un Mare Buddha de bronz cât un munte; o nobilă de la curtea Heian ce scria cel dintâi mare roman al lumii; comandanți ce pierdeau destinele unei țări înfrânți de furia unui taifun; țărani ridicați din noroi până în jilțul suprem de hegemon; o dinastie shogunală ce a zăvorât granițele arhipelagului timp de două secole și jumătate; cărturari și diplomați în redingote ce au făurit un stat modern în doar patru decenii; și oameni simpli ce au privit, într-o dimineață de august 1945, cum cerul se preface într-o mare de foc.

De ce „ca o poveste”? Fiindcă istoria Japoniei a fost trăită și consemnată, vreme de milenii, chiar sub această formă: o epopee cu descendențe divine, cu eroi tragici și trădători amari, cu învățăminte morale profunde. Cele mai vechi cronici nipone, Kojiki și Nihon Shoki, sunt cronici de stat, însă respiră farmecul marilor mitologii. Mi s-a părut firesc să urmez acest fior: datele riguroase și izvoarele istorice se regăsesc în notele fiecărei pagini și în cronologia finală, în vreme ce textul le împletește într-o narațiune cursivă și vie.

Începe cu capitolul întâi